Copiii din Corbeanca
Despre Paradisul verde din Corbeanca a auzit multă lume. E vorba de cel dintâi cartier rezidențial construit în România. La câțiva kilometri de București. Puțini par să fi auzit în schimb de comuna Corbeanca, aflată în spatele vilelor luxoase. În ce mă privește, am aflat despre existența comunei de curând, dintr-un buletin de știri de la o televiziune. În Săptămâna Patimilor, televiziunea cu pricina a invitat douăzeci de copii din adevărata Corbeanca spre a vedea cum funcționează instituția. Cu acest prilej, am descoperit un lucru îngrozitor: nu toți copiii știau ce este televiziunea, fiindcă în comuna lor există case neracordate la rețeaua de electricitate. Unele, nici la aceea de apă. Cu closete în fundul curții. Și asta, nu pe coclaurii Apusenilor, în cătune izolate de lume, ci la doi pași de Capitala țării și în vecinătatea unui cartier rezidențial. Mi-am adus aminte de o împrejurare care m-a marcat profund cu vreo patruzeci de ani în urmă. Colindam de câteva ori, în fiecare an, munții. Ca să nu mă încarc cu bidoane de apă, luam cu mine dropsuri acrișoare. În anii 1980, bomboanele dispăruseră, odată cu criza zahărului. Am profitat de o călătorie la Paris și am găsit un magazin specializat. Bomboneria era un imens Paradis dulce: bomboane de toate formele, mărimile și culorile. Nu mai văzusem niciodată așa ceva. În loc să mă bucur, m-am revoltat. Cum e posibil, mi-am spus, ca un produs destinat în primul rând copiilor să fie de negăsit. N-am putut să nu mă gândesc că în România lui Ceaușescu există copii care nu numai că n-au posibilitatea să mănânce bomboane, dar nici nu știu măcar cum arată o bomboană. Vă dați seama ce înseamnă o copilărie lipsită de cel mai banal și mai ieftin dulce? Am ieșit din magazin furios, renunțând să-mi cumpăr dropsurile preferate. Dar nu mi-am închipuit niciodată că o situație similară, și în fond mult mai gravă, s-ar putea repeta în zilele noastre. Nu-i vom uita multă vreme de aici înainte pe copiii de la Corbeanca. (N.M.)
Naționalism lingvistic
Pe neobservate, în dezbaterile despre degradarea limbii române, vorbite sau scrise, și-a făcut loc o confuzie privitoare la cauze, și anume, identificarea greșită a acestora în (prea) numeroasele împrumuturi și calcuri (reluări ad litteram ale unor cuvinte străine) îndeosebi din engleză, când de fapt cauzele principale sunt de natură internă și nu țin doar de vocabular, ci și de ignorarea normelor gramaticale și a regulilor de ortografie de către (prea) numeroși vorbitori prost școliți. Împrumuturile sunt firești în orice limbă, mai ales în faza formării limbii literare, culte, dar și mai târziu, datorită contactelor inevitabile dintre națiuni în epoca globalizării. Mai lent sau, în timpul din urmă, mai rapid, destule cuvinte străine sunt absorbite, păstrându-și sau modificându-și sensul și fixându-și forma. (Acest proces spune uneori multe despre subconștientul unei limbi: engl. business a devenit în româna vorbită de astăzi bișniță!). Florica Dimitrescu-Niculescu a strâns în cele trei ediții ale Dicționarului ei câteva mii de astfel de cuvinte recente. Care reprezintă factori de îmbogățire a unei limbi. Cu o condiție: să existe o modalitate de reglementare. Care, din păcate, nu există în România. Școala pune accentul pe comunicare, ignorând faptul că limba e un mijloc de comunicare mult diferit de oricare altul și neacordându-i numărul cuvenit de ore; gramatica nu se studiază la liceu de decenii întregi. Dicționarele sau puținele publicații de specialitate menite să-l îndrume pe vorbitor nu se adresează celor care au nevoie de ele, ci mai degrabă celor care, nu vreau să fiu malițios, le-au redactat. Academia Română și-a văzut diminuat sever rolul inițial, imitat după acela al Academiei Franceze, numărul membrilor lingviști fiind astăzi foarte mic. Modificarea, de două ori în șaptezeci de ani, a ortografiei n-a avut nicio urmare. Fiecare scrie cum vrea. Tot așa cum fiecare vorbește cum poate. Nu suntem singurii care se confruntă cu acest fenomen. Doar că alții au încercat să facă ceva. A rămas celebru un ministru al Învățământului din Franța care, în anii 1990, le-a impus vorbitorilor să folosească echivalente franțuzești pentru cuvinte englezești devenite curente. Și a reușit. În Franța, problema data din anii 1960, când a apărut o carte intitulată Parlez-vous franglais? Avea așadar tradiție. La noi, ea e recentă. Nimeni n-a prevăzut-o. De curând, în Italia, guvernul Meloni a propus (nu știu dacă a și fost votată) o lege care pedepsește cu amenzi uriașe (până la 150.000 de euro) folosirea anglicismelor în scrierile publice, dorind, se vede, o purificare a italienei actuale. Un mic specimen de naționalism. De două ori stupid. O dată, fiindcă uzul este cel care decide, legislatorul poate doar reglementa, oprind deriva vocabularului la care mă refeream nu de mult. A doua oară, fiindcă nu e vorba, cum spuneam, doar de vocabular. Greșeli grave descoperim și în gramatică. Sunt apoi greșeli de logică a comunicării, de felul confuziei curente între din cauza și datorită sau neîndreptățit în loc de nedreptățit. Toate acestea sunt, eventual, amendabile, dar în niciun caz prin amenzi! Iar ideea cu purificarea limbii ne duce inevitabil cu gândul la purificarea rasială. În definitiv, toate limbile sunt rezultatul unui metisaj istoric. Nu există limbi pure și, cu atât mai puțin, limbi purificabile. Naționalismul lingvistic este o formă pernicioasă de incultură.
P.S. În „Dilema veche“ din 20-26 aprilie, un interesant aricol al Rodicăi Zafiu pe tema repetării „indignărilor“ provocate de importul de cuvinte în anumite momente din trecut. Exemplele sunt instructive și pline de haz. În lipsa însă a precizării că astăzi procesul de urîțire a limbii prin importuri nesocotite sau prin ignorarea regulilor gramaticale este, în fond, unul nociv, articolul poate fi citit ca o justificare a stricării pe scară mare, în zilele noastre, a limbii române. (N.M.)
Școala cu față umană
Citez din articolul lui Horia Corcheș din același număr al revistei „Dilema veche“: „Îmi doresc ca școala și societatea să se întoarcă spre uman. Să se întoarcă la o prețuire reală a umanismului și a frumuseții gratuite. […] Lupta pentru câștigul iubirii în fața urii se duce pe terenul educației, iar armele sunt din arsenalul științelor umaniste. Printre care literatura și arta sunt pe primele locuri. Ar trebui să le acordăm mai multă atenție. Nu doar în școală, ci și prin mecanisme sociale și politice de valorizare și de protecție a lor.“ Nu mai e nevoie să spun că îmi doresc același lucru. M-am gândit și la unul din aceste mecanisme: să facem din biblioteci săli de fitness intelectual. Dacă tot școala este în săptămâna verde, să-i ducem pe copii nu numai la zoo sau la circ, ci și la bibliotecă. În același număr, la 93 de ani de la nașterea și la 22 de la moartea lui Z. Ornea, este republicat un articol al acestuia din 1997, intitulat Nonconformisme celebre. În semn de omagiu adus autorului biografiilor lui Maiorescu, Gherea și Stere și a studiilor despre cele mai importante curente literare și ideologice din secolul XX. Scrie Sever Voinescu: „În redacția noastră, Zigu Ornea (1930-2001) a rămas o legendă. De câte ori avem nevoie să verificăm sau să lămurim ceva care ține de istoria culturii noastre, din orice epocă, spunem «of, de-ar fi Zigu aici!». Se spunea, în lumea literelor bucureștene, că Zigu era el singur un întreg institut de istoria literaturii.“ (N.M.)
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius