Reinnoirea Carismatica - Istoric

[Convergențe - Lumina]

Contextul apariţiei Reînnoirii Carismatice în Biserica Catolică

Prezentarea istoriei Reînnoirii Carismatice Catolice (RCC) înseamnă prezentarea lucrării lui Dumnezeu care porneşte, ca de obicei, de la un grăunte de muştar, minuscul, aproape imperceptibil, pentru a ajunge la un arbore plin cu roade, capabil de a adăposti sub propria umbră şi de a-şi oferi ramurile pentru cuiburile păsărilor (cf. Mt 13,31-32; Lc 13,18-19). În mod concret, orice lucrare a lui Dumnezeu porneşte de la istoria şi experienţa spirituală a unui om sau a unui grup de oameni, începe cu o căutare, cu un vis, care este foarte clar pentru Dumnezeu, dar nedesluşit pentru oameni. Însă credinţa acelui om sau a acelor oameni face ca visul să devină realitate, face ca sămânţa să producă roade. Aşa s-au născut în Biserica Catolică ordinele călugăreşti, congregaţiile religioase,
mişcările ecleziale şi diferitele comunităţi laice. Totul a pornit de la o inspiraţie a Duhului Sfânt primită de cei care s-au pus cu umilinţă în ascultarea Duhului şi s-au lăsat conduşi de El.
Reînnoirea Carismatică Catolică a pornit de la constatarea unei diferenţe între creştinii şi comunităţile creştine despre care mărturisesc Faptele Apostolilor, Scrisorile pauline şi creştinismul zilelor noastre. Accentul nu se pune pe valoare, adică nu are ca obiectiv formularea unei judecaţi de valoare asupra creştinismului de atunci şi cel de acum. Cu toate acestea, oricine citeşte atent aceste scrieri ale Noului Testament sesizează o diferenţă cu privire la un mod de a trăi comuniunea cu Duhul Sfânt, colaborarea concretă cu El şi darurile Sale spirituale. Într-un cuvânt, parcă lipseşte astăzi acea dimensiune carismatică a primelor veacuri. Într-adevăr, primele veacuri creştine parcă erau altfel. Este normală această diferenţă? Face parte din evoluţia istorică voită de Dumnezeu sau – de-a lungul veacurilor – s-a pierdut totuşi ceva?
Creştinismul timpurilor noastre este un creştinism normal sau normalizat? Nu ne propunem să răspundem la
această întrebare, cel puţin nu vrem să o facem prin argumente. Vrem doar să pornim de la o constatare care nu poate fi negată: aspectul carismatic, ce era evident, de exemplu, în comunităţile pauline, încetul cu încetul s-a pierdut de-a lungul veacurilor.
Sunt greu de găsit cauzele acestei rarefieri în timp a dimensiunii carismatice. Una dintre cele mai evidente a fost cu siguranţă trecerea de la Botezul adulţilor la cel al copiilor. Nu se pune nicidecum în discuţie aici validitatea Botezului copiilor, dar este totuşi evident faptul că pastoraţia succesivă nu a reuşit să-l readucă pe cel botezat la nivelul conştientizării şi trăirii Botezului său. Dimensiunea carismatică nu a dispărut, însă s-a manifestat ori la nivelul individual al sfinţeniei personale, ori la nivelul unor grupuri mici de comunităţi monastice şi călugăreşti sau a unor mişcări de reînnoire spirituală, care de cele mai multe ori, dacă nu s-au instituţionalizat imediat, s-au stins destul de repede. Biserica este carismatică în esenţa ei, dar la nivelul trăirii concrete a membrilor ei, dimensiunea aceasta s-a rarefiat.
Uneori, absenţa dimensiunii carismatice a fost explicată şi justificată prin faptul că Biserica, de-acum matură, nu mai are această exigenţă. Odinioară, mai exact la începuturi, Biserica avea nevoie de asta, manifestările carismatice fiind considerate ca făcând parte din „harul fondator” al Bisericii. Acum, însă, se consideră că Biserica este deja întemeiată. O bună organizare, pe baza unor idei „clare şi distincte” (raţionalismul religios), programe pastorale perfecte etc., asigură existenţa unui creştinism normalizat, solid în structurile sale. În realitate, structurile de socializare eclezială erau uneori atât de puternice şi capilare, încât constituiau un regim de creştinism, astfel încât cine se năştea creştin nu putea să fie decât creştin. Deseori însă, nu era vorba decât despre un creştinism de tradiţie, sociologic, căruia totuşi nu trebuie să i se nege meritul unei vieţi creştine însoţite de momente de înflorire autentică a sfinţeniei. Duhul Sfânt a fost mereu activ în Biserică.
În a doua jumătate a sec. XX, îndeosebi în Europa, structurile societăţii au început să se clatine. Au intrat în criză familia, şcoala, spitalele, diferitele sectoare ale Statului, şi chiar valorile credinţei şi ale speranţei în viitor. Într-un sens larg, chiar şi religia a intrat în criză. Cauzele au fost analizate, dându-se vina pe secularism şi pe ateismul teoretic şi practic. Criza structurilor a dat naştere revanşei individualismului, cu toate formele sale de egoism instituţional în economie sau egoism individual. Şi tocmai în acest context au apărut şi diferiţi teologi care vorbeau despre „tăcerea lui Dumnezeu” sau filosofi care proclamau „moartea lui Dumnezeu”.
Acestei situaţii ca şi întrebărilor timpurilor noi, Biserica a căutat să răspundă prin Conciliul Ecumenic Vatican II (1962-1965), care a fost un eveniment de o importanţă epocală. Dacă la început, reformele conciliare au trezit un anumit entuziasm, în timp s-a văzut că acestea nu erau suficiente, chiar dacă erau necesare. Nu erau suficiente deoarece reînnoirea şi reformele se aplicau doctrinei şi structurilor, dar nu aveau incidenţă prea mare asupra trăirii religioase. Cu toate acestea, îi puneau bazele.
Omul modern însă are întrebările sale şi vrea un răspuns concret: "Unde este Dumnezeu? De ce nu vorbeşte? De ce nu se manifestă?" Aceste întrebări nu trebuie percepute ca o pretenţie, ci mai curând drept exprimarea unei exigenţe caracteristice omului actual care vrea să vadă, să experimenteze, să verifice în mod personal. Pentru a răspunde acestei exigenţe nu sunt suficiente documentele, nici relatările unor fapte întâmplate odinioară. Papa Paul al VI-lea spunea pe bună dreptate că „omul contemporan ascultă mai degrabă martorii decât maeştri sau, dacă ascultă maeştri, o face doar pentru că aceştia sunt martori” (Evangelii nuntiandi, nr. 41).
Aceasta este problema: cine sunt şi unde sunt aceşti martori? Martori la ce anume?
Biserica întreagă, precum şi fiecare creştin în parte, este chemată să răspundă la această exigenţă a omului modern, care este aceeaşi cu cea a lumii de la începutul creştinismului şi care s-a lăsat atinsă nu de o doctrină creştină (care nu era încă sistematizată), nu de o teorie (căci erau destule deja), ci de viaţa acelor oameni care se
numeau creştini. Ba chiar, întrebarea îi este adresată şi lui Dumnezeu: „Dacă Dumnezeu există, vreau să-l văd, să-l întâlnesc”, spunea M. Lancelot (Cf. M. LANCELOT, Je veux regarder Dieu en face, Editions Albin Michel, Paris 1972). E posibil aşa ceva? Se pare că da. André Frossard a făcut această experienţă şi a scris cartea: „Dumnezeu există, eu l-am întâlnit” (1969).
În acest context eclezial, istoric şi cultural s-a născut Reînnoirea Carismatică Catolică. Lipsea ceva!
Oamenii cei mai angajaţi în activitatea pastorală – atât clerici cât şi laici – percepeau de mult timp un simţământ de neputinţă în faţa forţelor negative care ameninţau de la temelie credinţa şi practica religioasă a poporului creştin. Conciliul Vatican II şi-a propun să „revizuiască” Biserica şi să o prezinte lumii cu un chip nou ca „semn şi instrument al unirii intime cu Dumnezeu şi al unităţii întregului neam omenesc” (Lumen gentium, nr. 1). Însă Conciliul nu a rezolvat toate problemele şi, după cum s-a afirmat mai sus, documentele nu erau suficiente pentru a bloca criza de credinţă, delăsarea în practica religioasă, rărirea vocaţiilor la preoţie şi la viaţa consacrată. Până şi disciplinele teologice dădeau semne că trebuie regândite şi reorganizate radical. Toate acestea erau semne că s-a ajuns la o cotitură istorică, la o criză a epocii, la o tranziţie culturală, care nu s-a terminat încă, ba chiar în ţara noastră suntem la începutul ei.
Reînnoirea Carismatică Catolică s-a născut în America de Nord, unde criza, în acei ani, dobândise dimensiuni catastrofale. Erau anii înfrângerii din Vietnam, a marşurilor de emancipare a negrilor, a delincvenţei ghetourilor şi a teoreticienilor morţii lui Dumnezeu. Dar existau şi persoane care nu voiam să se dea bătute. William Storey şi Ralph Keifer erau dintre aceştia. Profesori catolici la Universitatea Duquesne, ţinută de către preoţii Congregaţiei Duhului Sfânt (Pittsburgh, Pennsylvania), se străduiau cu un angajament sporit în activităţile de apostolat ale pastoralei universitare. Însă entuziasmul lor s-a lovit de zidul dificultăţilor enumerate mai sus. Împreună cu alţi prieteni din universitate ţineau conferinţe pe teme religioase, organizau întâlniri şi reculegeri, animau liturgia reînnoită de după Conciliu, într-un cuvânt, încercau pe toate căile să facă „ceva”, dar fără prea multe rezultate. Au ajuns la punctul că nu mai ştiau ce metode pastorale să mai inventeze. În plus, făceau parte şi din „Cursillos de Cristianidad”, o mişcare catolică internaţională, în care erau prezentate sub forma unui „mic curs” ceea ce era fundamental în creştinism, adică Cristos, Biserica şi viaţa în har.
Însă Dumnezeu s-a servit de acest zel al lor pentru „a face ceva” şi tocmai cu ocazia unei întruniri a acestei mişcări, în august 1966, s-au întâlnit cu alţi doi prieteni, Steve Clark şi Ralph Martin, care se străduiau „să facă ceva” în aceleaşi condiţii, la Universitatea din East Lansing (Michigan).

http://www.reinnoirea-carismatica.ro/

[Dumitrescu Victor-Emilian]

Observand ca autorii care au postat acest articol (partial) de mai sus nu au raspuns solicitarii de a cita sursa acestuia, ma servesc de aceasta posibilitate pentru a o face eu. Asadar, materialul "Reinnoirea Carismatica - istoric" provine si poate fi citit integral pe www.reinnoirea-carismatica.ro

[altmarius]

Multumesc pentru aceasta specificare. Cunoscindu-l pe Credo, sunt sigur ca a fost o scapare neintenttionata.
Am o intrebare totusi: Unde si cind a fost formulata solicitarea de care vorbeati? In mod sigur, cunoscind si eu materialul, as fi specificat sursa!

[Convergențe - Lumina]

Imi cer scuze, domnule Dumitrescu. Am omis sa preiau si linkul catre sursa respectiva, si am facut corectura obligatorie. Multumesc pentru sesizare.

[Dumitrescu Victor-Emilian]

Multumesc si eu pentru intelegere. Pentru a raspunde la intrebarea lui Marius: am trimis solicitarea prin optiunea "Trimitere mesaj", direct lui Credo. Mi-am imaginat ca a fost o scapare neintentionata, dar am considerat de datoria mea sa fac sesizarea.