Reflecţie la sărbătoarea Sfintei Familii: Isus, Maria şi Iosif - 2015

[altmariustotal catolic]

"Aceasta este voinţa lui Dumnezeu, sfinţirea noastră" (cf.1Tes 4,3).

Într-o cuvântare a sa, papa Francisc spunea: "Domnul îi cheamă pe unii la preoţie, să se dăruiască lui în mod mai total, pentru a-i iubi pe toţi cu inima bunului păstor. Pe alţii îi cheamă să-i slujească pe alţii în viaţa călugărească: în mănăstiri dedicându-se rugăciunii pentru binele lumii, în diferitele sectoare ale apostolatului, oferindu-se pentru toţi, în special pentru cei mai nevoiaşi. Iar alţii sunt chemaţi să se sfinţească întemeind o familie prin sacramentul Căsătoriei".

În cultura provizoriului şi a relativului, mulţi oameni, între ei chiar şi mulţi creştini amăgiţi de diavol, spun că nu merită să te angajezi în relaţii pentru toată viaţa şi să faci alegeri definitive "pentru totdeauna", pentru că nu se ştie ce-ţi rezervă ziua de mâine, - ceea ce este împotriva voinţei lui Dumnezeu care a creat instituţia familiei încă din paradis, - şi care mai spun că este mai bine "să te bucuri de moment", trăind în tot felul de relaţii nepermise, numai după voinţa lui Dumnezeu nu. Pentru cei care au ales Căsătoria după voinţa lui Dumnezeu, sărbătoarea Sfintei Familii de astăzi este o sărbătoare şi o lumină, atât pentru toţi cei căsătoriţi, cât şi pentru toţi cei care vor să întemeieze o familie după voinţa lui Dumnezeu.

Sfântul apostol Ioan, în cea de-a doua lectură de astăzi (cf. 1In 3,1-2.21-24), ne cheamă să vedem dragostea nemărginită a lui Dumnezeu faţă de noi, oamenii, dragoste care "a voit ca noi să numim şi să fim copii ai lui Dumnezeu"; dragoste care a voit "să credem în numele Fiului său Isus Cristos şi să ne iubim unii pe alţii"; dragoste care "a voit ca noi oamenii, copiii săi, să fim şi ca nişte instrumente care cântă gloria sa" (cf. Ef 1,12). "semne după care lumea ne va recunoaşte că suntem copii săi" (cf. In 13,35).

De ce să crem în Isus? Pentru că eram robi la diavol şi el ne-a eliberat! Pentru că am fost pierduţi şi el ne-a mântuit! Pentru că eram în întuneric şi el ne-a luminat! Pentru că eram bolnavi şi el ne-a vindecat! Pentru că eram străini de Dumnezeu şi el ne-a făcut fiii şi apropiaţii şi moştenitorii săi! Pentru că eram morţi şi el ne-a înviat! Pentru că locuiam în surghiunul pământului şi el ne-a făcut casnicii lui Dumnezeu! Pentru că prin jertfa lui de la cruce am primit iarăşi Duhul vieţii veşnic fericite! Pentru că numai prin el avem intrare la Tatăl.

Sfântul Luca, în pericopa evanghelică de astăzi, ni-l prezintă pe Isus împlinind total voinţa lui Dumnezeu, pe Isus: care s-a născut unde şi când a voit Tatăl; care a trăit unde şi cum a voit Tatăl; care s-a dus şi a stat unde a voit Tatăl; care a lucrat unde şi cum a voit Tatăl; care ne-a spus cuvintele pe care le-a voit şi cum le-a voit Tatăl; care a suferit şi a murit unde şi cum a voit Tatăl.

Sfântul Luca accentuează astăzi că Isus, încă de mic copil, s-a aflat într-o relaţie intimă cu Tatăl ceresc. Acum a fost cu Tatăl în templu; altă dată a fost cu Tatăl pe câmpie; altă dată a fost cu Tatăl pe munte; altă dată a fost cu Tatăl la alegerea apostolilor; altă dată a fost cu Tatăl la Cina de Taină; altă dată a fost cu Tatăl în rugăciunea sa sacerdotală pentru oamenii care l-au urmat şi pentru cei care vor crede în el; altă dată a fost cu Tatăl în agonie; altă dată a fost cu Tatăl pe cruce; acum este cu Tatăl în slava cerească. Mâncarea zilnică a lui Isus a fost şi este voinţa Tatălui. Isus este modelul oricărui fiu al lui Dumnezeu, care nu iese niciodată din cuvântul Tatălui. De aceea, Biblia ne spune şi nouă copiilor lui Dumnezeu, secretul fericirii: "Să nu treceţi peste ceea ce a fost scris" (1Cor 4,6).

Astăzi, sfântul Luca, amintind că Isus, de sărbătoarea Paştelor, a urcat împreună cu părinţii săi la Ierusalim, face o aluzie foarte fină, dar foarte clară în acelaşi timp, cum că Isus va fi adevăratul miel de jertfă şi adevăratul Paşte pentru care credincioşii vor urca la Ierusalimul ceresc. Şi aşa cum acum, Isus, copil, fiind pierdut de cei care îl iubeau, a fost regăsit după trei zile în templul din Ierusalim, tot astfel puţin mai târziu, toţi iubitorii săi care l-au pierdut pentru trei zile în evenimentele Calvarului, căci trebuia să fie în cele ale Tatălui său, îl vor regăsi tot după trei zile, în duminica învierii, la mormântul gol.

Prin aşezarea sărbătorii Sfintei Familii în preajma Crăciunului şi prin alegerea acestei pericope evanghelice pentru meditat, aprofundat şi trăit, Biserica ne spune ceea ce ne spune Biblia: "Crăciunul luminează Paştele!" "Familia de la Nazaret, imagine de fericire a marii familii a lui Dumnezeu din cer!"

De aceea şi psalmistul, glasul celor mântuiţi, spune: "Fericiţi sunt cei care locuiesc în casa ta, pentru că te pot lăuda mereu!" (Ps 83/84,5).

Apoi, prima lectură de astăzi (cf. 1Sam 1,20-22.24-28), pe lângă faptul că ne aminteşte că pruncii sunt darul lui Dumnezeu, că trebuie ceruţi de la Dumnezeu şi că trebuie închinaţi lui Dumnezeu pentru toată viaţa lor, aminteşte şi de templu şi de jertfă; templu unde va urca Isus şi jertfa de sine pe care o va face Isus spre mântuirea noastră; templu unde trebuie să urcăm noi cu jertfele noastre de sine; templu pe care trebuie să i-l facem lui Dumnezeu în inima noastră şi jertfele noastre spirituale de noi înşine; dar mai ales templul ceresc unde ne vom reuni odată fără lacrimi şi durere, pentru a aduce ca jertfă cântarea noastră de bucurie pentru toată veşnicia.

Tot prima lectură ne mai dezvăluie şi un secret, la care este bine să luăm aminte. Elcana, deşi levit, deşi om care ajuta preoţilor la templu, deşi om care cunoştea bine Scripturile, şi-a permis cu de la sine putere, spre "fericirea" lui, să-şi ia două soţii, Ana şi Penina Şi a fost fericit Elcana aşa cum plănuise? Nu, deloc! Casa lui a fost mereu un teren de dispute, înţepături, certuri şi nelinişti. Aşa sunt toţi cei care trăiesc în orice fel de neorânduială în relaţii premaritale. Aşa este şi orice familie unde soţii divorţează luându-şi alţi parteneri. Un chin aici şi un dezastru veşnic dincolo.

Pentru binele şi fericirea soţilor de aici şi de dincolo, Isus avea să spună: "Ceea ce Dumnezeu a unit omul să nu despartă" (Mc 10,9). Pentru binele şi fericirea soţilor de aici şi de dincolo, Isus avea să spună: "Cine priveşte numai spre o femeie, respectiv bărbat, poftind, a şi păcătuit în inima lui" (Mt 5,28). Pentru binele şi fericirea soţilor de aici şi de dincolo, Paul avea să spună: "Nu vă amestecaţi cu desfrânaţii" (1Cor 5,9). Căci primii care se autoexclud singuri de la împărăţia lui Dumnezeu, chiar înaintea închinătorilor la idoli, sunt desfrânaţii de orice fel (cf. 1Cor 6,9).

Referitor la educaţia copiilor, un proverb german spune: "Aşa cum cântă bătrânii, aşa joacă tinerii!" Iar un proverb creştin spune şi el: "Copilul va fi ceea ce vrea Dumnezeu şi ceea ce vor şi părinţii lui!" Iar când copii sau unii membri ai familiei nu vor să asculte de Dumnezeu, cei credincioşi să-i vorbească lui Dumnezeu despre ei, căci voinţa lui Dumnezeu este sfinţirea noastră" (cf.1Tes 4,3).

Referitor la datoriile copiilor, Scriptura spune: "Cinsteşte-i pe tatăl tău şi pe mama ta" (cf. Ex20,12). "Păzeşte, fiule, povaţa tatălui tău şi nu dispreţui îndemnul mamei tale" (Prov 6,20). "Fiul înţelept ascultă de învăţătura tatălui său" (Prov 13,1). "Din toată inima cinsteşte-l pe tatăl tău şi nu uita durerile mamei tale. Aminteşte-ţi că ei te-au adus pe lume; ce le vei da în schimb pentru ceea ce au făcut ei pentru tine?" (Sir 3,2-6.12-13.16; 7,27-28). "Copii, ascultaţi-i de părinţi în toate, căci lucrul acesta este plăcut Domnului!" (Col 3,20).

Sfânta Scriptură ne vorbeşte de părinţi şi copii sfinţi. Cei 12 copii ai patriarhului Iacob au fost plăcuţi lui Dumnezeu şi au ajuns stâlpii poporului ales, pentru că aşa au voit Dumnezeu şi părinţii lor. Cei şapte fraţii Macabei au devenit eroi ai neamului şi martiri, pentru că aşa a voit Dumnezeu şi mama lor (cf. 2Mac 7,1-29). Tobia a călătorit cu îngerii, l-a biruit pe diavol, şi-a luat soţie în credinţă de la mari depărtări, a avut grijă de părinţi, a dat vlăstari de încredere neamului şi copii buni cerului, pentru că aşa au voit Dumnezeu şi părinţii lui.

Vieţile sfinţilor ne vorbesc şi ele de părinţi şi copii sfinţi: Familia sfântului Vasile cel Mare unde sfinte au fost bunica Mariana, mama Emilia, sora Macrina; sfinţi au fost fraţii Petru, episcop de Sebaste, şi Grigore, episcop de Nissa. Apoi, tot o familie de sfinţi a fost şi familia fericilor soţi Zelia şi Martin din Lisieux, unde toate cele cinci fete au fost consacrate lui Dumnezeu, dintre care s-a remarcat mai mult sfânta Tereza pruncului Isus.

Putem continua cu exemple din ţara noastră: fericitul Ieremia, pe care părinţii Stoica şi Margareta l-au crescut în credinţă şi îl îndemnau să privească cerul şi păsările libere în zbor, a trăit şi a murit liber de orice sclavie a lumii, slujind pe Dumnezeu şi pe semeni până la moarte; fericitul episcop martir Anton Durcovici (1888-1951), pe care părinţii Francisc şi Maria l-au ferit de influenţele rele şi l-au hrănit cu adevărurile credinţei, după ce a trăit pentru Dumnezeu şi pentru mântuirea sufletelor, a murit martir ucis în bătăi şi lipsuri, dar n-a trădat pe Isus şi nici turma încredinţată; fericitul preot martir Vladimir Ghika (1873-1954), pe care părinţii Ioan şi Alexandrina l-au crescut în credinţă şi l-au hrănit cu înţelepciunea cerească şi cu spiritul de jertfă, s-a făcut preot, a scris gânduri edificatoare de suflet şi a colindat lumea pentru a predica evanghelia mântuirii. Pentru că a refuzat să se lepede de Isus şi să abdice de la misiunea de apostol, a fost arestat şi martirizat. Iată ce fac soţii creştini din fiii lor, sfinţi şi exemple de viaţă pentru lumea întreagă.

Exemple de familii bune sunt şi prin comunităţile noastre creştine din Moldova. Putem spune că fiecare familie creştină, fie că are mulţi copii, fie că a dat un preot sau o măicuţă, fie că trăieşte în credinţă şi dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni, este o familie bună şi lăudabilă.

Iată numai un exemplu de asemenea familie lăudabilă.

Era anul 1952. Doi tineri credincioşi, dar săraci, dintr-un sat de lângă oraşul Roman, s-au căsătorit după multe piedici puse de familie şi rude. La câteva luni după căsătorie, el a fost luat în armată pentru trei ani de zile, iar ea a rămas acasă într-o cameră improvizată lângă grajdul de vite de la şura casei părinteşti. Era însărcinată, nu avea bani şi era persecutată de un frate mai mare care o silea să plece din camera din şură. Trăia mai mult din credinţă şi din rugăciune, care adesea îi ţinea loc de îmbrăcăminte, de lemne de foc şi chiar de hrană.

Înainte de a fi însărcinată, ea se ruga astfel: "Doamne, dacă îmi vei da un prunc, ţi-l voi închina ţie; dacă pruncul care se va naşte din sânul meu va fi un băiat, ţi-l închin ţie şi, dacă va fi voinţa ta, ţi-l voi închina ca să-ţi slujească ca preot; iar, dacă va fi fetiţă şi, dacă va fi şi voinţa ta, ţi-o voi închina ca să-ţi slujească ca măicuţă. Îţi ridic această rugăciune prin mijlocirea sfintei Fecioare Maria şi a sfântului Anton de Padova!" Acel prunc cerut s-a născut băiat, "un dar de la Dumnezeu şi pentru Dumnezeu, repeta ea adesea. Mă voi strădui să-l cresc şi să-l educ în aşa fel încât să te iubească pe tine, Doamne, şi pe oamenii". Mama l-a vegheat şi l-a educat astfel pe băiat: de mic îl lua cu ea zilnic la biserică; la patru ani ştia bine rugăciunile uzuale; la cinci ani recita singur Rozariul; la şapte ani a făcut prima sfântă Împărtăşanie, la opt ani a fost ministrant; la doisprezece ani a primit Mirul, iar, la împlinirea vremii, a fost primit în seminar şi a ajuns preot. Misiunea ei de mamă creştină a fost împlinită. Rugăciunea şi jertfa i-au fost primite. S-a bucurat doar puţin timp de preotul dat Bisericii, căci curând a fost luată la Dumnezeu pentru răsplata servitorului credincios. La moartea ei, predicatorul a numit-o metaforic "un copac cu flori şi roade".

Adaug că la eliberarea soţului din armată, aceşti doi părinţi şi-au făcut casa lor, au mai avut alţi cinci copii (doi au murit de mici), pe care i-au crescut la fel de bine, tot cu dorinţa de a-i oferi lui Dumnezeu în viaţa consacrată, dar voinţa lui Dumnezeu a fost ca ei să-i slujească în viaţa de căsătorie.

Credinţa şi dragostea încep în familie; credinţa şi dragostea cresc în familie. Se pare că oamenii din ziua de azi au uitat acest adevăr şi de aceea sunt într-o goană nebună, după realizări pământeşti şi averi trecătoare. Soţii nu mai au timp unul pentru altul, nu mai au timp nici să dea naştere la copii. Părinţii care au din ce în ce mai puţini copii, au şi tot mai puţin timp pentru educaţia copiilor lor. Astfel, familia se destramă. Multe familii "creştine" de astăzi au case, au bani, au lucruri, dar, în loc de bucurii, au parte de multe necazuri şi suferinţe aici şi poate pierzare dincolo.

Cuvintele lui Isus din evanghelie nu se schimbă, chiar dacă nimeni nu ţin cont de ele: "Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele mele nu vor trece" (Mt 24,35). "Dacă Domnul n-ar zidi casa, în zadar ar trudi cei care o zidesc" (Ps 127,1). "Intraţi pe poarta strâmtă, pentru că largă este poarta şi lată calea ce duce spre pieire şi mulţi sunt cei care merg pe ea. Dar cât de strâmtă este poarta şi cât de îngustă calea care duce la viaţă! Şi puţini sunt cei care o găsesc" (Mt 7,13-14).

La teribilul cutremur de pământ care a avut loc în Armenia în anul 1989, printre cei care au alergat în ajutorul celor îngropaţi sub dărâmături a fost şi Maica Tereza de Calcutta (1910-1997) cu surorile sale misionare. Printre supravieţuitori a fost găsită o mamă cu copilaşul ei care a stat 18 zile îngropată sub dărâmături. Cum a putut copilul să supravieţuiască timp atât de îndelungat? Mama şi-a tăiat un deget şi i-a dat zilnic copilului să sugă sânge din el. Sângele mamei devenea hrană pentru copil. Când Maica Tereza s-a apropiat ca să o îmbrăţişeze, eroica mamă i-a atins cu mâna crucifixul pe care misionarele carităţii îl poartă pe umărul stâng şi i-a zis cu o voce care abia se mai auzea: "El, Cristos, m-a învăţat să fac ce am făcut".

Cuvântul lui Dumnezeu din Scripturi şi sfânta Euharistie, iată secretul unei vieţi de familie sfinte! Scripturile şi Euharistia ne ţin pe calea mântuirii şi ne conduc la viaţa veşnică (cf. In 5,39; 6,54).

Pr. Ioan Lungu