Reflecţie la duminica a XXIX-a de peste an

[altmariustotal catolic]

 - A

"Cetăţenia noastră este în ceruri, de unde aşteptăm ca mântuitor pe Domnul Isus Cristos" (Fil 3,20).

http://www.ercis.ro/actualitate/viata.asp?id=20141082

Pentru a înţelege mai bine mesajul lecturilor de astăzi, am să redau o istorioară scrisă de Bruno Ferrero, un preot salesian italian contemporan. Un călugăr şedea meditând pe malul unui pârâu. Când a deschis ochii, a văzut un scorpion care căzuse în apă şi lupta cu disperare pentru a se menţine la suprafaţă şi a supravieţui. Plin de compătimire, călugărul a băgat mâna în apă, a luat scorpionul şi l-a pus în siguranţă pe mal. Scorpionul, drept recompensă, s-a întors brusc şi l-a înţepat, provocându-i o durere puternică. Călugărul şi-a reluat meditaţia, dar când a redeschis ochii, a văzut că scorpionul căzuse din nou în apă şi lupta din toate puterile sale. L-a salvat pentru a doua oară şi chiar şi de această dată scorpionul l-a înţepat pe salvatorul său făcându-l să ţipe de durere. Acelaşi lucru s-a întâmplat pentru a treia oară. Călugărul avea lacrimi în ochi datorită chinului provocat de crudele înţepături la mână. Un ţăran care asistase la scenă a exclamat: "De ce te încăpăţânezi s-o ajuţi pe acea mizerabilă creatură care în loc să-ţi mulţumească îţi face numai rău?" "Pentru că amândoi urmăm natura noastră" a răspuns călugărul. "Scorpionul e făcut pentru a înţepa, iar eu sunt făcut pentru a fi milostiv".

Poporul evreu (cf. Mt 22,15.22) şi lumea căzută în apele disperării şi ale pierzării veşnice pot fi asemănate cu scorpionul din povestirea de mai sus. Dumnezeu a văzut din cer chinul şi zbuciumul zadarnic al lumii pierdute de a se salva singură şi, fiindu-i milă de ea, l-a trimis pe Fiul său, pe Isus, ca să o mântuiască. Iar lumea, în loc să-l primească, să-i mulţumească şi să-i fie recunoscătoare pentru darul mântuirii, a căutat în repetate rânduri să-l învenineze pe Isus şi să-l dea la moarte, aşa cum scorpionul a făcut cu salvatorul său.

Evanghelia de astăzi ne prezintă încă o încercare a iudeilor de a-l da la moarte pe Isus. Iudeii, care nu-i dădeau lui Dumnezeu tributul pentru binefacerile primite şi pentru eliberările din sclaviile popoarelor păgâne, iată că deodată se aliază cu irodienii, nişte reprezentanţi ai puterii de ocupaţie şi îl întreabă pe Isus, de tributul pe care aceşti cuceritori şi prigonitori îl cereau în mod nedrept.

Deşi birul plătit cezarului le amintea iudeilor de sclaviile din Egipt şi Babilon (cf. Ier 25,11-12; Dan9,2) şi de cotropirile popoarelor din jur cărora le plăteau tribut (cf. 2Rg 17,3); deşi zeloţii au creat o celulă de criză şi o grupare de gherilă pentru a-şi exprima respingerea faţă de cotropitorii romani; totuşi fariseii iudei s-au aliat cu irodienii cotropitori, contra lui Isus.

De ce oare conducătorii iudei s-au aliat cu irodienii? Două ar fi motivele principale: un motiv este că Isus îi deranjase şi pe unii şi pe alţii cu învăţătura sa; iar al doilea motiv este că tribut percepeau şi unii şi alţii.

Isus îi deranjase şi pe unii şi pe alţii, prin chemarea sa universală la convertire şi mântuire. Isus îi chemase la convertire pe farisei şi cărturari, aşa cum îi chemase şi pe vameşi şi păcătoşii publici şi le spusese că, dacă nu se convertesc, aceştia vor mergea înaintea lor în împărăţia cerurilor (cf. Mt21,31). Fariseii şi cărturarii, care se credeau oamenii Scripturilor divine şi oamenii cei mai drepţi din lume; care se credeau duhovnicii poporului şi pretindeau ca oamenii să le spună: rabi, învăţători, dascăli şi părinţi pentru popor, iată-i acum puşi în rând cu vameşii şi păcătoşii publici şi chiar în urma lor (cf. Mt 21,31), şi chemaţi la convertire. Ba, mai mult, Isus se numeşte pe el însuşi: rabi şi învăţător (cf. Mt 23,7-10), iar pe ei, urmaşii lui Abraham cel drept (cf. In 8,39), oamenii puşi de preotul Ezdra la catedra lui Moise (cf. Mt 23,2), daţi la o parte.

Isus, prin gura lui Ioan Botezătorul, îi chemase la convertire şi pe soldaţii lui Irod; pe ei care se credeau stăpânii popoarelor şi pretindeau că au voie să facă orice gândesc şi voiesc; pe ei care dădeau ordine la toţi şi nu primeau sfaturi de la nimeni; pe ei care asupreau pe toţi şi pe care nimeni nu avea voie să-i atingă. Lor, Ioan Botezătorul, a îndrăznit să le ceară să se întoarcă la Dumnezeu şi să se convertească, să nu mai asuprească pe nimeni şi să se mulţumească cu solda lor (cf. Lc3,14). Iar plus de asta, Isus s-a numit pe sine împărat, chiar dacă al împărăţiei cerurilor (cf. In 18,33-36), pe ei şi pe Irod acest fapt tot îi deranja.

Şi, pentru că tocmai în acel timp Teuda şi Iuda Galileanul au pus la cale o răscoală împotriva ordinii statului şi au fost condamnaţi la moarte (cf. Fap 5,36-37), acum fariseii şi irodienii voiau să arunce vina faptelor şi morţii lor, asupra lui Isus şi a învăţăturii lui. De aceea, aşa cum s-au aliat pentru uciderea lui Ioan Botezătorul care îi deranja (cf. Mc 6,14), tot astfel s-au aliat acum şi pentru a căuta condamna la moarte a lui Isus, pentru că şi el îi deranja (cf. Mt 22,16).

Iar, cu privire la tribut, spunem că fariseii şi cărturarii, asemenea adepţilor lui Irod, legau sarcini grele şi le puneau pe umerii oamenilor (cf. Mt 23,4); pentru că şi ei, asemenea adepţilor lui Irod, mâncau casele văduvelor; iar, în plus, de ochii lumii, mai făceau şi rugăciuni lungi (cf. Mt 23,14; Mc 12,40; Lc20,47).

Cât de mult îi orbise satana, şi pe farisei şi pe adepţii lui Irod, ne-o arată însăşi ispita lor la adresa lui Isus. L-au întrebat pe Isus despre tributul datorat cezarului, tribut de care erau direct interesaţi, dar nu l-au întrebat despre tributul datorat lui Dumnezeu. Pentru că tributul datorat cezarului îi interesau şi pe unii şi pe alţii, au întrebat despre el; dar, pentru că tributul faţă de Dumnezeu nu-i interesau nici pe unii nici pe alţi, n-au întrebat despre el.

Oamenii din toate timpurile au fost deranjaţi de chemarea la convertire şi de cei care se opuneau intereselor lor, de multe ori meschine, şi au fost mereu gata de luptă şi răzbunare; dar cu greu se gândeau la datoriile faţă de Dumnezeu şi-i binecuvântau pe aceia care le aminteau de ele.

Dumnezeu a rânduit viaţa trupească şi viaţa duhovnicească; viaţa civilă şi viaţa religioasă; cât trebuie să ascultăm pe oameni şi cât trebuie să ascultăm de el; cât tribut trebuie să plătim oamenilor şi cât tribut trebuie să-i plătim lui. Şi, pentru că Dumnezeu a orânduit toate cele al lumii şi ale cerului, Isus, împreună cu apostolii săi, care şi-au plătit totdeauna taxele faţă de stat şi faţă de templu (cf. Mt17,27), ne-au învăţat despre toate aceste rânduiri divine.

De aceea, cât priveşte tributul, Isus, în evanghelia de astăzi, s-a detaşat de interesele fariseilor şi ale irodienilor, şi a exprimat voinţa Tatălui său cu privire la tribut: "Daţi, aşadar, împăratului ce este al împăratului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu" (Mt 22,21)! La fel avea să spună şi sfântul Petru: "Cinstiţi pe toţi oamenii, iubiţi pe fraţi; temeţi-vă de Dumnezeu; daţi cinste împăratului" (1Pt2,17).

Isus şi apostolii săi ne-au învăţat că omul creştin are "dublă cetăţenie", o cetăţenie pământească şi o cetăţenie cerească. Cetăţenia pământească este temporală, iar cetăţenia cerească este veşnică. "Cetăţenia noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm ca mântuitor pe Domnul Isus Cristos" (Fil3,20). "Suntem împreună cetăţeni cu sfinţii, şi oameni din casa lui Dumnezeu" (Ef 2,19). De aceea, trebuie să ascultăm mai întâi de Dumnezeu şi apoi de oameni (cf. Fap 5,29). De aceea, creştinul trebuie să se dea fiecărei cetăţenii prioritate în funcţie de importanţa şi valoarea ei.

În privinţa datoriilor către "cezar", cuvântul lui Dumnezeu spune: "Prin mine împărăţesc împăraţii şi dau voievozii porunci drepte. Prin mine cârmuiesc dregătorii şi mai marii, toţi judecătorii pământului" (Prov 8,15-16). "Oricine să fie supus stăpânirilor celor mai înalte; căci nu este stăpânire care să nu vină de la Dumnezeu. Şi stăpânirile care sunt, au fost rânduite de Dumnezeu. De aceea, cine se împotriveşte stăpânirii, se împotriveşte rânduielii puse de Dumnezeu; şi cei ce se împotrivesc îşi vor lua osânda" (Rom 13,1-2). "Adu-le aminte să fie supuşi stăpânirilor şi dregătorilor, să-i asculte, să fie gata să facă orice lucru bun" (Tit 3,1). Tot la fel cuvântul Scripturilor clarifică şi datoriile noastre faţă de Dumnezeu.

Isus şi apostolii amintesc astăzi lumii întregi că autoritatea lui Dumnezeu este supremă; de aceea, şi loialitatea faţă de Dumnezeu este supremă. Creştinul conlucrează cu stăpânirile care sunt în lume pentru că ele sunt rânduite de Dumnezeu (cf. Rom. 13,1), dar nu uită de guvernarea şi datoriile faţă de Dumnezeu, care sunt pe primul loc. De aceea, datoria a plăti bir cezarului nu poate fi înaintea datoriei de a-i da lui Dumnezeu ceea ce i se cuvine (cf. Mt 22,17). Dar sunt anumite "lucruri" în care "cezarul" nu are dreptul să se amestece (cf. Fap 5,29). Jurisdicţia lui Dumnezeu este absolută şi universală, cea a cezarului, subordonată şi limitată.

Un scriitor creştin anonim, care a trăit la începutul celui de-al doilea secol creştin, în renumita sa carte, Scrisoare către Diognet, carte care i-a fost adresată unui filozof păgân din Alexandria, care purta numele de Diognet şi care era interesat de creştinism, îi spune câteva cuvinte pe care le rezum: Omul creştin nu fuge din societatea umană, ci, dimpotrivă, se integrează în ea, dându-i valoare; omul creştin dă cezarului ceea ce este al cezarului şi lui Dumnezeu ceea ce este a lui Dumnezeu (cf. Mt 22,21); omul creştin este cetăţean al două patrii, patria de aici, unde este numai străin şi trecător, şi patria cerească, unde este va locui veşnic; omul creştin împlineşte legile celor două patrii; dar când legile patriei pământeşti se opun legilor patriei cereşti, mai bine suferă şi mor decât să uite de patria cerească (cf. Scrisoarea către Diognet, 5).

Fariseii şi cărturarii, nobilii şi poporul de rând, aşa cum din interes pământesc au lăsat moneda naţională cu însemnele binecuvântărilor divine, tot astfel l-au lăsat şi pe Dumnezeu şi împărăţia lui, de aceea, n-au mai întrebat de tributul datorat lui Dumnezeu. Dar Isus, în răspunsul său divin, le-a amintit de ambele datorii, atât cele faţă de împărat, cât şi cele faţă de Dumnezeu, de care au uitat.

Este interesant de observat că fariseii şi cărturarii, care se credeau oamenii lui Dumnezeu, oamenii Scripturilor, oamenii responsabili cu relaţia divină, oamenii care apără credinţa de rătăciri şi ţara de cotropitori, tocmai ei îngenuncheaseră în faţa stăpânirii păgâne şi deveniseră închinători la idoli, prin dinarii care, deşi erau opriţi de la templu, ei îi purtau la brâiele lor. Ei au renunţat la monedele naţionale, a căror efigii era măslinul şi palmierul, două simboluri ale poporului ales şi ale binecuvântărilor divine, şi foloseau acum dinarii, care aveau ca efigii figurile împăraţilor, care la acea vreme se credeau zei, cereau închinare de la oameni şi-i trimiteau la moarte pe cei care le refuzau închinarea. În vremea lui Isus, dinarii romani aveau pe o parte efigia împăratului Tiberiu Cezar Augustus (42 îC-37d.C), iar, pe de altă parte, efigia mamei sale, Livia Drusilla (58 î.C - 29 d.C).

Cât priveşte tributul datorat lui Dumnezeu, trebuie să spunem că fiinţa noastră este moneda pentru a plăti acest tribut, pentru că noi, la creaţie, am primit în noi efigia lui Dumnezeu, am primit chipul şi asemănarea cu Dumnezeu, în noi (cf. Gen 1,26-27), ca într-o zi să-l vedem iar faţă-n faţă (cf. 1In 3,2). De aceea, aşa cum spune o ectenie din Liturghia bizantină: "Unirea credinţei şi împărtăşirea Sfântului Duh cerând, pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Cristos Dumnezeu să o dăm". Este exact ceea ce ne învaţă şi sfântul Paul: "Vă îndemn, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să vă oferiţi trupurile voastre ca jertfă vie, sfântă şi plăcută lui Dumnezeu; acesta este cultul vostru spiritual" (cf. Rom 12,1-2). Dacă nu-i dăm lui Dumnezeu toată viaţa noastră, ne minţim pe noi înşine şi, de fapt, nu-i dam mai nimic. Dacă Dumnezeu nu este pe primul loc în viaţa noastră, nu este pe nici un loc.

Cezarul trebuia să fie ascultat cu privire la cele cuvenite lui; iar Dumnezeu trebuie să fie ascultat cu privire la cele cuvenite lui (cf. Mt 22,21). Creştinul nu trebuie să uite că nu are stăpân decât pe Dumnezeu şi că cezarii, oricare ar fi ei, sunt doar slujitorii lui Dumnezeu (Mt 6,24; Lc 16,13); de aceea, creştinul trebuie să asculte mai mult de Dumnezeu decât de oameni (cf. Fap 5,29).

Deşi Domnul, prin Cirus, a spus tuturor cezarilor din lume:"Eu te-am făcut puternic, fără ca tu să mă cunoşti, ca să se ştie de la răsărit până la apus că nu este alt Dumnezeu afară de mine. Eu sunt Domnul şi nu este altul!" (Is 45,5-6); totuşi, atunci când cezarii, oricare ar fi ei, îşi depăşesc atribuţiile, trebuiesc refuzaţi, chiar dacă pentru asta trebuie să suportăm nedreptăţi, suferinţe şi moarte.

Iată câteva exemple:

Haman, din cartea Esterei, avea pretenţii ca oamenii să îngenuncheze înaintea lui. Totuşi, evreul Mardorheu, cu riscul exterminării poporului său, i-a refuzat închinarea (cf. Est 3,1-15).

Antioh Epifanul, din a doua carte a Macabeilor, care voia ca evrei să lase închinarea lor către Dumnezeu şi să se închine împăratului şi zeilor, bătrânul Eleazar (cf. 2Mac 6,18-31) şi mama şi cei şapte fii macabei (cf. 2Mac 7,1-42), cu riscul morţii, i-au refuzat închinarea.

În zilele noastre, când puterea cezarilor voia să ia locul lui Dumnezeu, fericitul episcop martir Anton Durcovici (1888-1951), împreună cu cei 12 episcopi greco-catolici, împreună cu Monseniorul Vladimir Ghica (1873-1954), s-au opus până la moarte şi i-au dat închinarea şi supunerea numai lui Dumnezeu.

Creştinul bune spune mereu cu Paul: "Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Cristos? Oare necazul, sau strâmtoarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? Dar, în toate acestea suntem mai mult decât biruitori prin Acela care ne-a iubit" (Rom8,35. 37).

Finalul evangheliei de astăzi ne spune un lucru extrem de important, şi anume că irodienii, nişte păgâni, auzind învăţătura lui Isus, şi surprinşi de cuvintele lui înţelepte, au plecat lăsându-l în pace, au plecat făcând pace cu el. Au venit ca duşmani şi au plecat ca prieteni. Biserica doreşte mereu ca, ascultându-l pe Isus, să facem pace cu el.

Fariseii şi cărturarii, socotiţi oamenii Scripturilor şi ai lui Dumnezeu, nu s-au lăsat până ce n-au obţinut condamnare lui Isus. Au venit sub masca prieteniei, au plecat ca duşmani de moarte ai lui Isus. Biserica doreşte ca noi niciodată să nu facem acest lucru.

Pr. Ioan Lungu