Reflecţie la duminica a patra de peste an (Anul C) - 2016

[altmariustotal catolic]

http://www.ercis.ro/actualitate/viata.asp?id=201601122

"Dacă nu am dragoste nu sunt nimic" (1Cor 13,2)

Odinioară, pe când mai era comerţul cu sclavi, în piaţa unui oraş a fost adus împreună cu alţii un tânăr sclav, zvelt şi voinic, pentru a fi vândut. El ura lanţurile, ura stăpânirea, ura toată această înjosire umană. Expus în mijlocul pieţei, în dogoarea soarelui, el hotărî în sinea lui să nu se dea bătut şi în eventualitatea că va fi cumpărat să nu lucreze pentru noul lui stăpân. Deodată negustorul îi rosti numele şi-l prezentă cumpărătorilor ca pe un băiat de toată isprava şi bun de muncă pentru mulţi ani înainte: "Eu n-am să muncesc", rosti apăsat tânărul sclav. Negustorul însă nu-i dădu nici o atenţie şi continuă să-i menţioneze vârsta, statura şi greutatea, căutând astfel să-i urce preţul. Suma creştea treptat şi sclavului nu-i venea a crede că valorează atât de mult. Numărul cumpărătorilor se micşora odată cu creşterea preţului, până nu mai rămaseră decât doi care ţineau să-l cumpere cu orice preţ. Când se anunţă o cifră mai presus de orice închipuire, unul din cei doi negustori îl cumpără şi-l luă cu dânsul. "N-am să muncesc, nici cu vorba, nici cu bătaia". Ajungând acasă, în loc să-l ducă într-o cocioabă pentru sclavi, stăpânul îl duse în fata unei case frumoase şi-i spuse: "Iată locuinţa ta!" "Mulţumesc, dar eu tot refuz să muncesc". "Nu-ţi cer să munceşti. Poţi să stai aici cât vei pofti. Eu te-am cumpărat ca să-ţi redau libertatea". "Să-mi redaţi libertatea?", întrebă sclavul. "Da!" răspunse noul stăpân. "Atunci sunt gata să vă slujesc cu toată dragostea întreaga viaţă!"

Acest exemplu este o imagine pală a ceea ce a făcut Isus pentru noi la Calvar, când a plătit preţul maxim, sfâşierea trupului, vărsarea sângelui şi moartea pe cruce, pentru a ne răscumpăra din sclavia satanei şi al păcatului: "Căci nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi din felul deşert de vieţuire, pe care-l moşteniserăţi de la părinţii voştri, ci cu sângele scump al lui Cristos, Mielul fără cusur şi fără prihană" (1Pt 1,18-19). De aceea, în fiecare moment, Isus ne spune "Duhul Domnului este asupra mea: pentru aceasta m-a uns să duc săracilor vestea cea bună; m-a trimis să proclam celor captivi eliberarea şi celor orbi recăpătarea vederii, să redau libertatea celor asupriţi; să vestesc un an de bunăvoinţă al Domnului" (Lc 4,18-19). Isus a venit în lume pentru şi a plăti preţul maxim al mântuirii noastre, dar şi pentru a ne da o casă frumoasă în cer unde să fim veşnic fericiţi împreună cu el (cf. In 14,2-3; 17,24).

Locul natal este cel mai scump loc din lume. Aşa este pentru noi, aşa a fost şi pentru Isus. De aceea Isus a ţinut ca în sinagoga din Nazaret, locul unde a fost crescut, să-şi prezinte programul său mântuitor mai întâi dragilor săi. Aparent, prima reacţie a locuitorilor Nazaretului a fost una de încuviinţare şi de bucurie. Dar, în realitate, era o încuviinţare şi o bucurie plină de egoism. Când cei din Nazaret au afirmat că Isus este "fiul lui Iosif" (Lc 4,22), n-au spus-o dispreţuitor ca la Matei 13,55 şi Marcu 6,2, ci au spus-o egoist şi posesiv, în sensul că Isus este de-a lor, că Isus este al lor şi numai a lor şi că Isus trebuie să-i mântuiască numai pe ei.

Amăgiţi de profeţii mincinoşi, evrei credeau că Mesia îi va mântui numai pe ei pentru că sunt fiii spirituali ai credinciosului Abraham şi că vor fi mântuiţi oricum doar pentru credinţa şi faptele lui Abraham, chiar dacă credinţa şi faptele lor vor lipsi (cf. In 8,39). De aceea supărarea locuitorilor din Nazaret s-a ivit imediat, atunci când Isus le-a spus că urmând planul universal de mântuire al Tatălui ceresc, el deja a predicat şi a făcut minuni la Cafarnaum. Ei îşi ziceau în sine: "Cum, şi alţii? Cum alţii înaintea noastră? Dar, supărarea lor a ajuns la culme când Isus le-a spus că şi păgânii care au credinţă au fost şi vor fi mântuiţi, păgâni ca văduva săracă din Sarepta Sidonului şi ca leprosul Namaan Sirianul, în timp ce mulţi iudei săraci şi leproşi, dar fără credinţă, au murit şi vor muri (cf. Lc 4,25-27). Atunci şi-au zis iar: "Cum şi păgânii? Cum păgânii, dar şi noi nu?" Auzind ei toate aceste cuvinte, s-au umplut de mânie. Ridicându-se, l-au scos pe Isus afară din cetate şi l-au dus pe buza prăpastiei de pe colina pe care era construită cetatea lor ca să-l arunce de acolo (cf. Lc 4,28-29). Într-adevăr profetul bun nu este primit (cf. Lc 4,25). Dar şi: "În adevăr, Dumnezeu nu este părtinitor, că în orice neam, cine se teme de el, şi lucrează neprihănirea este primit de el" (Fap 10,34-35).

Adevărul supără pe oamenii păcătoşi când sunt chemaţi să se îndrepte. Dacă oamenii s-au supărat rău pe Isus şi până la urmă l-au ucis pentru că le-a spus adevărul mântuirii, ca de altfel pe toţi profeţii (cf. Fap 7,52), atunci se vor supăra şi pe noi şi ne vor face bine chiar şi atunci când le vom spune adevărul mântuirii cu toată dragostea.

Oamenii vor să fie mântuiţi fără să renunţe la păcat. Sora unui om trăia în neorânduială în viaţa intimă. Atunci omul s-a dus să vorbească cu ea. Ca să fie mai convingător, a luat-o şi pe mama lor. Rezultatul: amândouă au rupt legătura cu el. Un preot vorbea enoriaşilor săi despre voinţa lui Dumnezeu în ceea ce priveşte căsătoria. Rezultatul: Toţi s-au supărat, ca cei din Nazaret, că de ce le-a spus, că era mai bine dacă nu ştiau. Profeţii lui Dumnezeu sunt contestaţi, iar profeţii mincinoşi care spun că Dumnezeu ne mântuieşte oricum, sunt primiţi.

Ştiaţi că numele fiecăruia dintre noi este scris în Biblie? Nu este o glumă, ci, este adevărat. Numele nostru scris în Biblie este: "păcătos pierdut", "căci toţi am păcătuit şi suntem lipsiţi de slava lui Dumnezeu" (cf. Rom 3,23). "Toţi s-au rătăcit, toţi s-au stricat; nu este nici unul care să facă binele, nici unul măcar" (Ps 53,3). Dar să nu disperăm, Isus primeşte şi mântuieşte pe păcătoşii pierduţi care vin la el şi care se convertesc ca: vameşii şi desfrânatele, ca fiul risipitor şi ca toţi păcătoşii care şi-au mărturisit păcatele şi şi-au schimbat viaţa (cf. Lc 15,2). Dar nici să nu abuzăm de bunătatea lui Dumnezeu, în Cristos: "Căci dacă orice abatere şi orice neascultare şi-a primit o dreaptă răsplătire, oare cum vom scăpa noi, dacă stăm nepăsători faţă de o mântuire aşa de mare, care, după ce a fost vestită întâi de Domnul, ne-a fost adeverită de cei ce au auzit-o" (Evr 2,2-3).

Ce facem atunci când voim să intrăm într-o casă? Sunăm sau batem la uşă. Uşa se deschide, iar noi putem intra. Aici nu este nimic greu sau neclar. Orice copil poate face acest lucru. Exact aşa trebuie facem şi noi chiar acum. Să ne recunoaştem păcătoşi pierduţi şi să batem la uşa inimii lui Isus! El ne va deschide, căci "el primeşte pe păcătoşi" şi ne va face, iar copiii lui Dumnezeu şi moştenitorii împărăţiei sale (cf. Rom 8,17). Aici este totul. Împotriva acestui lucru nici satana nu poate face nimic. Chiar dacă Satana ne şopteşte că suntem prea răi pentru a merge la Isus şi că trebuie să mai aşteptăm până ce ne facem mai buni, este o minciună, să nu-l credem, căci Isus primeşte pe păcătoşi şi nu alungă pe nimeni! Poate am auzit despre problemele rasiale din diferite locuri. Acolo, unele hoteluri, restaurante, autobuze şi tramvaie sunt special numai pentru albi. Negrii n-au voie să păşească în ele. În vechiul Israel, evreii nu stăteau împreună cu păgânii. Isus, însă primeşte pe toţi cei care vin la el cu păcatele şi cu viaţa lor distrusă, căci: "Omul acesta primeşte pe păcătoşi!" Aceasta este o invitaţie continuă pentru oricare dintre noi păcătoşii. Isus este calea, adevărul şi viaţa şi nimeni nu vine la Tatăl decât prin el (cf. In 14,6).

Acest adevăr al mântuirii păcătoşilor prin credinţă şi convertire, l-a proclamat Isus, l-au vestit toţi profeţii şi apostolii, dar acest adevăr mântuitor trebuie să-l vestim şi noi ca semn al convertirii şi al venirii noastre la Isus, cu preţul oricărei jertfe, căci "suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care ne va fi descoperită" (Rom 8,18). Căci şi Isus, "pentru bucuria care i-a fost pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea şi şade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu" (Evr 12,2).

Ceea ce Dumnezeu i-a spus lui Ieremia, în prima lectură, ne-a spus şi fiecăruia dintre noi la Botezul nostru: "Mai înainte de a te fi format în sânul mamei, eu te cunoşteam deja. Mai înainte de a fi ieşit din pântece, te-am consacrat şi te-am pus profet pentru popoare. Deci tu încinge-ţi coapsele, ridică-te şi spune-le tot ce-ţi voi porunci! Nu te înspăimânta înaintea lor ca să nu te fac eu să te înspăimânţi dinaintea lor! Iată, eu te pun astăzi ca o cetate întărită, ca un stâlp de fier şi ca nişte ziduri de bronz împotriva întregii ţări, împotriva regilor lui Iuda şi a căpeteniilor lui, împotriva preoţilor lui şi împotriva poporului ţării. Ei vor lupta împotriva ta, dar nu vor putea să te învingă, căci eu sunt cu tine ca să te scap" (Ier 1,4-5.17-19). Iar răspunsul lui Ieremia, exprimat în psalmul responsorial, trebuie să fie şi răspunsul nostru: "Gura mea va vesti în toate zilele dreptatea şi mântuirea ta, Doamne" (Ps 71,15).

Apropo de obligativitatea apostolatul nostru zilnic în lume, duminica trecută am văzut în lectura a doua (cf. 1Cor 12,12-30) că, pentru a ne putea împlini această misiune profetică, Isus, după ce ne-a unit cu sine într-un singur trup, unde el este capul, iar noi, celelalte mădulare, pentru a lucra împreună cu el şi pentru a moşteni împreună cu el împărăţia veşnic fericită, ne-a copleşit pe noi membrele trupului său mistic, prin Duhul Sfânt, cu multe daruri specifice misiunii fiecăruia dintre noi, pentru a menţine viu trupul mistic, pentru a ne ajuta între noi, pentru a creşte şi a desăvârşi acest trup mistic (1Pt 4,10-11).

Duminica aceasta, sfântul Paul face un pas mai departe şi ne descoperă un "dar" care le întrece pe toate celelalte, un "dar" care dăinuie veşnic, un "dar" care constituie inima şi sufletul care animă toate mădularele şi darurile trupului mistic. Iar acest "dar" se numeşte "iubire" (cf. 1Cor13,1-13).

Într-adevăr, iubirea este cea care menţine Biserica vie, iubirea este cea care face bine fiecărui mădular care suferă, iubirea este cea care animă apostolatul creştin şi face să crească Biserica în număr şi în desăvârşire. De aceea, indiferent de cine suntem în trupul mistic şi indiferent de ce daruri avem fiecare, dacă nu avem dragostea, nu suntem nimic şi nu putem face nimic bun pentru desăvârşire şi pentru mântuire.

Dragoste, "pe unii îi face apostoli; pe alţii proroci; pe alţii evanghelişti; pe alţii păstori, şi pe alţii învăţători; pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Cristos, până vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Cristos" (Ef 4,11-13).

De aceea, sfântul apostol Paul, în lectura a doua de astăzi, ne spune că, chiar dacă am avea darurile cele mai bune; chiar dacă am vorbi limbile oamenilor şi ale îngerilor; chiar dacă am avea darul profeţiei; chiar dacă am cunoaşte toate misterele şi toată ştiinţa; chiar dacă am avea toată credinţa aşa încât să mutăm munţii din loc; chiar dacă am da toată averea săracilor, dacă nu avem dragoste nu suntem nimic. Suntem ca o aramă sunătoare şi ca un ţambal zăngănitor. Suntem ca nişte organe neputincioase. Suntem ca nişte urechi fără auz. Suntem ca nişte ochi fără lumină. Suntem ca nişte mâini care nu lucrează şi ca nişte picioare paralizate.

Oare cui folosesc nişte urechi înfrumuseţate cu mulţi cercei şi podoabe scumpe, dacă nu aud? Oare cui folosesc nişte ochi înfrumuseţaţi cu rimeluri, cu gene şi sprincene special aranjate, dacă nu văd? Oare cui folosesc nişte mâini finuţe şi frumos împodobite cu brăţări şi inele dacă sunt paralizate? Oare cui îi folosesc nişte picioare delicate şi frumos încălţate, dacă nu pot merge? Dragostea de Dumnezeu şi de aproapele sunt inima şi sufletul, care pun în mişcare toate aceste organe şi fac utile toate darurile primite prin Duhul Sfânt spre folosul nostru şi al altora (cf. 1Cor12,7). Iată câteva cunoscute exemple:

Dragostea de Dumnezeu şi de suflete i-a făcut pe apostoli, ca după porunca Domnului să plece în toată lumea şi să predice şi chiar să-şi dea viaţa pentru a duce lumii păcătoase vestea cea bună a mântuirii prin Cristos (cf. Mc 16,15-16).

Dragostea de Dumnezeu şi aproapele i-a făcut pe martiri să nu se teamă de cei care ucid trupul, ci să se teamă mai mult de cel care poate pierde trupul şi sufletul în gheenă (cf. Mt 10,28; Lc 12,4).

Dragostea de Dumnezeu şi aproapele i-a făcut pe misionari să lase părinţi bătrâni şi bolnavi, ca sfântul Daniel Comboni; să abandoneze cariere strălucite, ca sfântul Francisc Xaveriu, să renunţe la iubite, ca sfântul Alexie Romanul, şi să plece cu Evanghelia mântuirii în lume. Isus a spus: "Oricine a lăsat case, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau nevastă, sau feciori, sau holde, pentru numele meu, va primi însutit şi va moşteni viaţa veşnică" (Mt 19,29).

Dragostea de Dumnezeu şi de suflete i-a făcut pe feciorelnici să renunţe la legăturile trupeşti pentru a da mărturie despre împărăţia cerurilor, acolo unde nimeni nu se mai însoară şi nu se mai mărită (cf. Lc 20,34-35).

Dragostea de Dumnezeu şi de suflete l-a făcut pe sfântul papă Ioan Paul al II-lea (1920-2005) să-l ierte pe cel care l-a împuşcat, turcul Mahomed Ali Agcea (cf. Mt 5,44).

Dragostea de Dumnezeu şi de suflete l-a făcut pe sfântul Antim să nu scape de moarte printr-o minciună, ci să moară dând mărturie despre adevăr (cf. 1Cor 13,6).

Dragostea de Dumnezeu şi de suflete l-a făcut pe sfântul Damian Leprosul să meargă în Insula Molokai, din Oceania, şi să îngrijească de leproşi (cf. Lc 10,9).

Dragostea de Dumnezeu şi de suflete a făcut-o pe sfânta Rita de Cascia să rămână toată viaţa lângă un soţ violent pentru a-l mântui şi pentru a păstra indisolubilitatea căsătoriei (cf. 1Cor 7,14:Mc 10,9).

Dragostea de Dumnezeu şi de suflete l-a făcut pe sfântul Cristofor (+ 250) să arate o dragoste binevoitoare faţă de semeni trecându-i în spate peste un râu (cf. 1Cor 13,4).

Luminează, Doamne, ochii inimii noastre spre mântuire!

Pr. Ioan Lungu