Reflecţie la duminica a IV-a a Paştelui, duminica lui Isus, bunul păstor şi a rugăciunilor pentru vocaţii creştine la viaţa de mesageri ai mântuirii divine

[altmariustotal catolic]

http://www.ercis.ro/actualitate/viata.asp?id=20150491

Isus înviat din morţi este păstorul nostru cel bun care ne conduce acasă la Tatăl ceresc.

Este lucru verificat de mulţi păstori că lupul are o putere de hipnoză asupra oiţelor. Lupul stă pitit într-un tufiş departe de prezenţă păstorului, dar cu ochii caută să intersecteze privirea oiţelor. Când acest lucru i-a reuşit, oiţa care şi-a intersectat privirea cu cea a lupului este hipnotizată instantaneu, iar aceasta iese singură din turmă şi se duce la lup.

Noi suntem oiţele lui Dumnezeu. Primii oamenii au fost puşi de Dumnezeu în "grădina desfătărilor", numită şi paradis. În această grădină s-a strecurat diavolul, cel numit de Biblie: şarpele cel vechi (cf. Ap 12,9; 20,2), leul care mugeşte căutând pe cine să înghită (cf. 1Pt 5,8) şi lupul sufletelor (cf.In 10,12). Acesta şi-a intersectat privirile lui cu ale primilor oameni şi i-a hipnotizat în aşa fel că au căutat un bine fără Dumnezeu (cf. Gen 3,5), au uitat porunca lui Dumnezeu (cf. Gen 3,3), au uitat de urmările nefaste ale neascultării: trudă, de suferinţe şi moartea (cf. Gen 3,17-19), pierderea paradisului, pierderea harurilor, sărăcie materială şi spirituală şi sclavie la diavol; astfel, vrăjiţi şi orbiţi de diavol, au mâncat din pomul oprit. Abia când am fost scoşi afară din "grădina desfătărilor" şi am devenit sclavii lui au realizat că Dumnezeu îi iubeşte şi că satana îi urăşte, dar era prea târziu.

Ca semn că îi iubeşte pe oameni, Dumnezeu, prin puterea Duhului Sfânt, l-a trimis pe unicul său Fiu, pe Isus Cristos, ca să se bată cu satana şi cu moartea, care puseseră stăpânire pe oameni şi să-i elibereze din sclavia diavolului şi a morţii şi să-i aducă înapoi în "gradina bucuriilor" din paradis.

Aşa cum Abel a fost păstor, aşa cum Abraham a fost păstor, aşa cum Moise a fost păstor, aşa cum David a fost păstor, la fel Isus şi Isus a fost păstor al lumii întregi. Toţi aceştia au fost imagini profetice ale lui Isus, bunul păstor, care, cu preţul vieţii sale, i-a smuls pe oameni, oiţele Tatălui ceresc, din gura satanei.

El, după învierea sa, a putut să-i spună Tatălui ceresc, aşa cum David i-a spus lui Saul: "Servitorul tău păzea oile tatălui său şi au venit un leu şi un urs şi au luat un miel din turmă; Şi eu am ieşit după ei şi i-am lovit şi i-am eliberat din gura lor; şi, când leul s-a ridicat împotriva mea, l-am apucat de barbă, l-am lovit şi l-am ucis" (1Sam 17,34-35).? La cruce, aşa cum spune un frumos imn pascal: "Mielul a răscumpărat turma; Cristos cel nevinovat i-a împăcat pe oamenii păcătoşi cu Tatăl ceresc. Moartea şi viaţa s-au înfruntat în mod minunat: Stăpânul vieţii a murit, dar acum e viu şi domneşte".

Acela care vizitează catacombele din Roma va observa cu uşurinţă pe mormintele martirilor diferite figuri simbolice: un porumbel, simbolul sufletului care zboară spre cer (cf. Gen 8,8); un peşte, simbolul lui Isus mântuitorul (cf. Iona 1,17); pe Moise lovind stânca (cf. Num 20,11; Ps77/78,20), simbol al lui Isus, care, lovit în coastă, a lăsat să iasă sânge şi apă (cf. In 19,34; 1In5,6). Însă figura cea mai des întâlnită în catacombe este cea a păstorului cu mielul pe umeri şi care merge în faţa turmei, arătând că numai el este calea, adevărul şi viaţa (cf. In 14,6), arătând că numai el este mântuirea lui Dumnezeu (cf. Fap 4,12).

Biblia deosebeşte între păstorul cel bun şi păstorul cel rău. Ceasul pericolului este ceasul adevărului, este ceasul care face diferenţa dintre falsul păstor care fuge şi adevăratul păstor care îşi pune viaţa în joc pentru oi. Spre deosebire de păstorul plătit, pentru care plata contează şi nu oile, pentru Isus, păstorul cel bun, toţi oamenii contează, pentru că el şi-a dat viaţa pentru fiecare dintre ei! O inscripţie funerară din primele veacuri creştine redă mărturisirea publică a unui creştin: "Eu sunt ucenicul unui sfânt păstor, care are ochi mari şi a cărui privire ajunge peste tot. El, Domnul, este păstorul meu şi nu voi duce lipsă de nimic" (Ps 23,1). Aceasta trebuie să fie şi lauda noastră în toate zilele vieţii noastre: "Eu sunt oiţa unui sfânt păstor, care are ochi mari şi a cărui privire ajunge peste tot". Sfântul Petru, în prima lectură de astăzi, mărturiseşte foarte frumos: "Isus, piatra dispreţuită de constructorii, a ajuns în capul unghiului. În nimeni altul nu este mântuire, căci nu este sub cer nici un alt nume dat oamenilor în care putem să fim mântuiţi" (Fap4,11-12; Ps 118,22).

Încă din Vechiul Testament, încă înainte de naşterea sa, Isus ne spunea: "Iată, eu însumi voi avea grijă de oile mele" (Ez 34); "Iată Dumnezeu vine ca un păstor care îşi paşte turma sa; cu braţul său puternic poartă la pieptul său mieluşeii, iar pe oile care alăptează le duce în locuri răcoroase" (Is 40,10 11).

Iar în Noul Testament, Isus înviat ne spune: "Eu sunt păstorul cel bun; eu cunosc oile mele şi oile mele mă cunosc pe mine" (In 10,14); adică eu le iubesc pe ele şi oile mele mă iubesc pe mine. "Eu le dau viaţă veşnică, în veac nu vor pieri şi nimeni nu le va smulge din mâna mea" (In 10,28).

Isus, păstorul cel bun, păşind înaintea noastră pe drumul spre cer, invită pe toţi oamenii care îl iubesc pe el şi mântuirea lui, să-l urmeze pe drumul de întoarcere acasă la Tatăl ceresc, acolo de unde ne-a scos diavolul. Isus singur ştie calea de întoarcere la Tatăl ceresc (cf. In 14,6); căci el singur este din cer (cf. In 3,13). Isus, mergând înaintea noastră, pe calea spre paradis, ne vorbeşte blând, ne paşte în păşuni verzi, ne adapă la ape limpezi, ne odihneşte în staule sigure, unde el însuşi este poarta oilor şi se îngrijeşte ca să nu intre şi să nu iasă nimeni fără ştirea lui.

Pe vremea lui Isus, staulul în care stăteau oile nu avea o uşa care să se închidă şi deschidă, ci poarta era pur şi simplu o deschizătura în care el, păstorul, dormea noaptea, devenind, pe lângă păstor, şi "uşa" staulului. În multe staule oiţele nasc mieluşei morţi de teama lupilor. Astăzi putem trăi o viaţă netulburată, de aici şi până în veşnicie, pentru că Isus, păstorul nostru cel bun, "uşa noastră sigură", ne protejează cu toată siguranţa. Nici un rău şi nici un dezastru nu vor putea cădea asupra noastră şi nici asupra dragilor noştri, pentru că Isus este păstorul, poarta, adăpostul şi refugiul nostru sigur (cf. Is 11,9).

O atenţie deosebită merită şi lectura a doua de astăzi: "Iubiţilor, vedeţi câtă iubire ne-a dăruit Tatăl: să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Şi suntem. De aceea, lumea nu ne cunoaşte, pentru că nu l-a cunoscut nici pe el. Iubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu, dar nu s-a arătat încă ce vom fi. Ştim că atunci când se va arăta, vom fi asemenea lui pentru că îl vom vedea aşa cum este" (1In 3,1-2).

O întâmplare din viaţa artistului italian renascentist, Michelangelo Buonarroti (1475-1564), ne va ajuta să înţelegem sensul cuvintelor din această lectură. Se spune că, atunci când Michelangelo Buonarroti, a găsit un bloc de marmură diform, a exclamat: "Iată, ce frumos este!". Unul dintre însoţitorii săi, auzindu-l pe artist şi văzând blocul diform de marmoră, i-a replicat: "Eu nu văd decât o bucată de marmură diformă!" Atunci Michelangelo Buonarroti i-a spus: "Eu văd în acest bloc de marmură chipul frumos al profetului David". Şi pentru că acesta era încă nedumerit, artistul i-a mai spus: "Va veni ziua în care îl vei putea admira şi tu pe marele David în blocul acesta diform de marmură"!

Biserica ne spune astăzi prin lectura a doua (cf. 1In 3,1-2) că acum suntem copii ai lui Dumnezeu, dar ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar atunci când se va arăta el, când îl vom vedea aşa cum este, vom fi asemenea lui. Isus ştie mai bine ca Michelangelo Buonarroti ce va scoate într-o bună zi din noi, care acum suntem doar nişte păcătoşi diformi. De aceea, să nu ne descurajăm de starea în care ne aflăm acum, căci, datorită lui Isus, mort şi înviat pentru noi, vom deveni într-o bună zi asemenea lui în cer. Ce zi minunată va fi aceea când îl vom vedea aşa cum este şi vom deveni asemenea lui!

Tradiţional, duminica a patra de după sfintele Paşti, este duminica lui Isus, bunul păstor, a lui Isus care şi-a dat viaţa pentru noi, oile sale şi a înviat spre mântuirea noastră. Dar, de 52 de ani încoace, duminica a patra de după Paşti este şi Ziua Mondială de Rugăciune pentru Vocaţii, pentru vocaţii la o viaţă creştină de apostolat, pentru vocaţii la sfânta Preoţie şi pentru vocaţii la viaţa consacrată.

Anul acesta, 2015, Sfântul Părinte papa Francisc ne propune ca temă, ca punct de pornire pentru rugăciunile şi meditaţiile noastre pentru vocaţii, vocaţii care în timpurile de acum par a trece printr-o mare criză, "Exodul ca experienţă fundamentală a vocaţiei", amintindu-ne totodată că Biserica "este prin natura sa misionară", adică orice creştin, prin natura sa, este misionar (cf. Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Decretul Ad gentes, 2).

Cu alte cuvinte, Sfântul Părinte ne cheamă astăzi la un exod, prin care să ieşim sclavia omului vechi, pentru a trece la viaţa nouă în Cristos (cf. Ef 4,22-24); la un exod, prin care să trecem de la indiferenţa şi comoditatea noastră spirituală, la munca misionară atât de necesară mântuirii sufletelor. Dar, pentru a reuşi acest lucru, ne trebuie să ne procurăm de la Dumnezeu o credinţă mare ca a lui Abraham, ca a lui Moise, ca a Preacuratei Fecioare Maria.

Vom refuza oare colaborarea noastră la un plan divin atât de măreţ, dar şi la o cale spre o fericire atât de mare? Nu ne putem permite aşa ceva, ca să nu pierdem o mântuirea atât de mare şi realizată atât de greu, prin patima şi moartea lui Isus, mielul nostru de Paşti care a răscumpărat turma Tatălui (cf. Evr 2,3). Un dicton creştin spune: "Dumnezeu a avut un singur Fiu şi pe acela l-a făcut misionar". Dacă vom căuta orice "bine", fără Dumnezeu, aşa cum i-a înşelat diavolul şi pe primii oameni, atunci vom făptui un "mare rău" şi nu ne vom putea mântui (cf. Gen 3,5). Isus, pe Muntele ispitirilor, a refuzat "un bine" fără Dumnezeu, aşa cum cerea satana şi s-a jertfit pentru Dumnezeu (cf. Mt 4,3-11). Asemenea lui Isus, să refuzăm totdeauna orice "bine" fără Dumnezeu, ca să ne mântuim.

Toţi oamenii din lume au o vocaţie misionară. Iată ce ne spune Biblia: "Fiul omului, te pun păzitor peste casa lui Israel. Când vei auzi un cuvânt care va ieşi din gura mea, să-i înştiinţezi din partea mea! Când voi zice celui rău: Vei muri negreşit!, dacă nu-l vei înştiinţa şi nu-i vei spune, ca să-l întorci de la calea lui cea rea şi să-i scapi viaţa, acel om rău va muri prin nelegiuirea lui, dar îi voi cere sângele din mâna ta! Dar dacă vei înştiinţa pe cel rău şi el tot nu se va întoarce de la răutatea lui şi de la calea cea rea, va muri prin nelegiuirea lui, dar tu îţi vei mântui sufletul! (cf. Ez 3,17-19). "Oricine va da mărturie pentru mine înaintea oamenilor, voi da şi eu mărturie pentru el înaintea Tatălui meu cel din ceruri. Însă oricine mă va renega înaintea oamenilor, îl voi renega şi eu înaintea Tatălui meu cel din ceruri" (Mt 10,32-33).

Profetul Isaia ne spune că vocaţia misionară a fiecărui om nu este o povară, ci este o mare onoare pe care ne-o face Dumnezeu: "Domnul zice: «Este puţin să fii slujitorul meu, ca să ridici triburile lui Iacob şi să-i aduci înapoi pe cei rămaşi ai lui Israel? Te-am pus lumină pentru popoare, ca să fie mântuirea mea până la marginile pământului»" (Is 50,6).

Biblia ne spune că, atunci când Domnul cel întreit şi unic a întrebat pe tot universul creat: "Pe cine voi trimite pentru noi?" Primii care au răspuns: "Trimite-ne pe noi", au fost îngerii buni. Ei au dus cuvântul lui Dumnezeu oamenilor; au slujit pe Isus, au slujit Bisericii, au slujit pe apostoli, au slujit pe creştini spre mântuire (cf. Evr 1,7). Universul creat, care şi el a fost afectat de primul păcat, a răspuns şi el: "Da!" "Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor lui. O zi istoriseşte alteia acest lucru, o noapte dă de ştire alteia despre el. Şi aceasta fără vorbe, fără cuvinte al căror sunet să fie auzit; dar răsunetul lor străbate tot pământul, şi glasul lor merge până la marginile lumii" (Ps 19,1-4). Animalele au răspuns şi ele: "Da!" Astfel: un porumbel îi vesteşte lui Noe sfârşitul potopului (cf. Gen 8,8); mai multe animale simple: broaşte, păduchi, muşte, lăcuste intră în lupta eliberării evreilor din Egipt (cf. Ex 8,1-24); un asin îi vorbeşte lui Balaam ca să asculte de Dumnezeu (cf. Num 23,33); un corb îl hrăneşte pe Ilie (cf. 1Rg 17,4) un alt asin îl poartă pe Isus în Ierusalim (cf. Mt 21,7).

Oamenii nu puteau rămâne fără răspunsul lor: "Da!" Isaia a răspuns: "Iată, trimite-mă pe mine!" (Is6,8). Sfântul Paul ne spune că la chemarea lui Dumnezeu de a predica la neamuri (Gal 1,15-16), cu harul divin, a lucrat mai mult decât toţi ceilalţi (cf. 1Cor 15,10). Ba, mai mult, a exprimat şi o teamă "Vai mie, dacă nu vestesc evanghelia! (cf. 1Cor 9,16). Tot la fel, cu bucurie şi teamă au lucrat şi ceilalţi apostoli şi creştini cei buni, până astăzi. Noi, creştinii de astăzi, vom rămâne oare surzi, muţi şi inactivi? Nu!

Cineva a pus pe buzele lui Isus aceste cuvinte adresate unuia fiecăruia dintre oameni: "Am nevoie de mâinile tale pentru a continua să binecuvântez; am nevoie de buzele tale pentru a continua să vorbesc; am nevoie de trupul tău pentru a continua să sufăr; am nevoie de inima ta pentru a continua să iubesc; am nevoie de fiinţă ta întreagă pentru a continua să mântuiesc".

Părintele Amato Duval (1918-1984), Franţa, pe când era copil de 12 ani şi se întorcea de la şcoală, a găsit căzut pe stradă un preot bătrân şi bolnav. Acesta i-a spus: "Sunt pe moarte şi tocmai mă rugam lui Dumnezeu pentru a găsi pe cineva care să mă înlocuiască în munca mea de preot şi apostol. Vrei să fii tu acela?" Mai târziu, copilul acela a putut spune: "Preotul acela a murit. Iar eu de peste 25 de ani sunt preot misionar şi îl înlocuiesc; sunt atât de fericit să lucrez împreună cu Domnul Isus".

Dragi copii, dragi tineri, dragi credincioşi, Cristos şi Biserica sa, vă cheamă astăzi să vă alăturaţi lucrării misionare a Sfântului Părinte papa Francisc, a tuturor cardinalilor, episcopilor, preoţilor, diaconilor, a persoanelor consacrate şi a creştinilor buni, ca să duceţi mai departe solia exprimată de Petru: "Nu este nici un alt nume sub cer dat oamenilor, în care să putem fi mântuiţi, decât numele lui Isus" (Fap 4,12).

Pe când eram copil, la noi casă, mama şi tata, ne adunau pe toţi copii, seară de seară, la rugăciune, în genunchi, la marginea patului, pentru a ne ruga pentru preoţi şi pentru vocaţii. Astăzi, deşi Dumnezeu spune apăsat: "Nu vă atingeţi de unşii mei, şi nu faceţi nici un rău prorocilor mei" (cf. 1Cr 16,22; Ps 104/105, 15), asistăm totuşi la o încrâncenare păguboasă împotriva preoţilor, prin critici şi denigrări de tot felul. Astăzi, orice om trebuie să ştie că preoţii, persoanele consacrate şi laicii activi în Biserică nu sunt "dumnezei" de la care să se aştepte rezolvarea problemelor; nu sunt nici oameni desăvârşiţi, deşi caută sfinţenia; nu sunt oameni mântuiţi gata, ci oameni care caută mântuirea împreună cu toţi cei credincioşi.

După sfântul Paul, preoţii, persoanele consacrate şi laicii care au depăşit faza de spectatori sunt lucrători împreună cu Dumnezeu; sunt nişte mesageri ai lui Dumnezeu; sunt nişte slujitori ai lui Isus Cristos; sunt nişte administratori ai tainelor lui Dumnezeu; sunt nişte oameni care ne cheamă la convertire din partea lui Dumnezeu; sunt nişte oameni care ni-l arată pe Dumnezeu; şi nişte oameni care ne conduc la Dumnezeu, singurul care poate ferici aici şi din veşnicie (cf. 1Cor 4,1;2Cor 6,2).

Cei care vorbesc de rău preoţii, pe călugării şi pe creştinii ei buni, calcând porunca divină (cf. 1Cr 16,22; Ps 104/105, 15), descurajează vocaţiile, fac o antilucrare şi, dacă nu se convertesc, se plasează singuri afară din împărăţia lui Dumnezeu, alături de oamenii cu inima împietrită, alături de închinătorii la idoli, alături de cei care iubesc minciuna şi trăiesc în minciună (cf. Ap 22,15).

Doamne, dă-ne drag faţă de lucrarea ta, dă-ne înţelegere faţă lucrătorii tăi şi tuturor dă-ne curaj în trăirea vocaţiei misionare primite la Botez!

Pr. Ioan Lungu