Ideea e pe cât de simplă în aparență, pe atât de ingenioasă: să-ți imaginezi că Proust nu a murit în 1922, ci două decenii mai târziu, și să scrii povestea acelor ani. În definitiv, chiar opera lui Proust încurajează o astfel de ipoteză: mai multe volume ale ciclului romanesc au apărut postum (o parte din Sodome et Gomorrhe, apoi La prisonnière, Albertine disparue, Le Temps retrouvé), ca să nu mai vorbim de textele scoase la iveală încă și mai târziu. Jérôme Bastianelli, autorul acestei biografii imaginare: Anii regăsiți ai lui Marcel Proust (Sorbonne Université Presses, 2022), deși format la celebra École Polytechnique, s-a impus ca un reputat critic muzical și ca un specialist recunoscut în exegeza proustiană. Cartea sa este de-a dreptul încântătoare, e scrisă admirabil, cu pagini ce reușesc să redea specificul stilului lui Proust (pentru că Proust, cel din cartea lui Bastianelli, continuă să scrie, „biograful“ oferindu-ne mostre din textele sale).
Așadar, scriitorul nu moare în 18 noiembrie 1922, reușește să învingă boala și, o lună după aceea, își face prima apariție publică (unde altundeva?) în saloanele Hotelului Ritz, unde îl întâmpină cu căldură Anna de Noailles, Jean Cocteau, Paul Morand și, nu în ultimul rând, Reynaldo Hahn, a cărui relație sentimentală cu Proust e binecunoscută. De aici încolo, imaginația lui Jérôme Bastianelli lucrează fără preget, cu grijă însă să introducă evenimente și personaje reale printre scenele inventate. Proust pleacă într-o călătorie la Nisa, mânat mai ales de gândul să se reculeagă la mormântul tânărului la care ținuse mult, Alfred Agostinelli, mort într-un accident de avion. Instalat confortabil în vila unei prietene a mamei sale, Proust lucrează, corectează ultimele volume din La Recherche și începe un roman nou, Crucea Sudului. Îl întâlnește pe Matisse pe care îl va revedea în mai multe rânduri la Paris, când se naște proiectul – nerealizat – unei ediții a romanului ilustrat de marele pictor. În februarie 1924, revine la Paris și se mută într-un apartament spațios de pe rue de Castiglione, chiar în fața farmaciei ce aparține familiei Swann (!). E tentat de o aventură ce poate părea surprinzătoare – intrarea în Academia Franceză (se pare că ideea i-a surâs cu adevărat). Începe seria de vizite ritualice, pentru a obține voturile academicienilor, prilej pentru Bastianelli de a propune o serie de portrete memorabile, în care fantezia face casă bună cu documentația riguroasă. E ales, cu largă majoritate de voturi, pe 27 noiembrie 1924, iar discursul de recepție – în care îl va elogia pe predecesorul său, Pierre Loti – va fi rostit pe 10 iunie 1926 (toate aceste secvențe, ca multe altele, par – cum spun francezii – plus vraies que nature).
Cuvântul lui a căpătat greutate și e solicitat, nu o dată, să ia atitudine în chestiuni delicate. Refuză să se solidarizeze cu scriitorii care îl apără pe Malraux, după ce acesta fusese condamnat pentru furtul unor statui dintr-un templu din Cambodgia. Îl oripilează barbaria gestului lui Malraux, care tăiase statuile cu ferestrăul (cum ar fi putut reacționa altfel cel ce îl avusese pe John Ruskin drept model?). Colaborează la „Le Figaro“, scrie despre Giraudoux, Zweig, Julien Green, îi place Virginia Woolf, traduce o povestire de Henry James. Călătorește în Corsica, face un drum și la Illiers, localitatea care a devenit în roman Combray. Se întâlnește cu faimoasa Natalie Clifford Barney, preoteasă a amorului safic, dar și amfitrioană a unui salon frecventat de celebritățile literare ale epocii. Cea poreclită „Amazoana“ îi face un remarcabil portret într-o carte de memorii (întâlnirea a avut realmente loc, doar că s-a petrecut cu… zece ani înainte). I se propune o adaptare tea trală a lui Swann dar, și mai interesant, René Clair se oferă să facă o adaptare cinematografică. Deși nu e deloc reticent la nou, Proust își dă seama de marile dificultăți pe care le-ar genera realizarea unui film.
Îl cunoaște pe Saint-Exu péry care îl convinge să facă un tur cu avionul pe la Saint-Denis și Amiens (catedrale pe care Proust le vede pentru prima oară de sus), experiență ce îl entuziasmează. Salută geniul lui Céline, în schimb are rezerve față de suprarealiști, ale căror opere i se par, adesea, fără sens. În iunie 1934, după o perioadă mai agitată, se duce la o casă de odihnă din stațiunea Évian. Îl cunoaște acolo pe Holger Snöderlund, un suedez care îl învață să joace șah și care va avea mai târziu un rol important în viața lui. Se întoarce la Paris în mai 1935, în împrejurări triste: moare fratele său, medicul Robert Proust. Îl aduce la Paris pe Holger și cum devotata Céleste Albaret dorește să deschidă, împreună cu soțul, un hotel, suedezul îi ia locul, fiind un fel de secretar și, în același timp, tovarăș de viață (tema homosexualității e tratată de Bastianelli fără nicio stridență). Proust citește în continuare mult (îl interesează până și cărțile filosofului Jankélévitch!), îi întâlnește pe Stefan Zweig și pe Marguerite Yourcenar, îi place Charles Trenet și nu s-ar da în lături să scrie texte pentru cântecele acestuia! Între timp însă, Proust urmărise cu îngrijorare ascensiunea nazismului și e șocat când, pe 14 iunie 1940, nemții intră în Paris. E vizitat de Gerhard Heller, personaj real, însărcinat cu cenzura în Franța, care îi sugerează că e preferabil să părăsească țara (după război, Heller i-a tradus pe Céline și pe Romain Gary). Temându-se să nu aibă necazuri din pricina ascendenței sale evreiești, Proust se decide să plece în Statele Unite. Îl ajută americanul Varian Fry (alt personaj real), ajunge – după o călătorie complicată – la New York, descoperă cu delicii orașul, devine un pasionat fotograf amator, se integrează grupului numeros de intelectuali francezi exilați. E sărbătorit când împlinește 70 de ani, printre invitați se află Greta Garbo, iar la pian cântă tânărul Leonard Bernstein. După puțin timp face un atac de apoplexie și moare pe 18 noiembrie 1942, douăzeci de ani, jour pour jour, după moartea lui adevărată.
Știm, de la Aristotel citire, că ficțiunea este teritoriul verosimilului: acest Proust pe care ni-l propune Bastianelli este în egală măsură plauzibil și atașant.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius