De multe ori, omul îşi împrospătează viaţa cu tot felul de bucurii şi îndemnuri pe care le află fie în viaţa lui, fie a altora, fie părăsind cele vremelnice ale lumii, pentru a se bucura de ceea ce Dumnezeu i-a dăruit din belşug. Orice evadare din cotidian este o regăsire a sinelui, o regăsire a bucuriei de a trăi, iar bucuria deplinei trăiri rămâne ascunsă în tainica rugăciune şi apropiere de Dumnezeu.
Fotografii: Ioan Buşagă şi Virgil Popescu
Munţii au o semnificaţie aparte, ei fiind un minunat topos unde străbunii îşi găseau scăparea în vremuri de grele încercări, dar şi un loc plin de conotaţii revelatoare, care îndeamnă la contemplare, la un anumit mod de vieţuire sau tropos. Aici îşi regăseau şi îşi mai regăsesc refugiul cei care fug din lume pentru a se ruga pentru lume. În văi împădurite sau în grote ascunse, iubitorii de pustie au ridicat altare de mulţumire Sfintei Treimi, la care ne mai putem ruga şi astăzi, precum schitul de la Râpa Bradului, aşezat în satul Gurguiata, la şapte kilometri nord-vest de staţiunea vâlceană Băile Olăneşti, unde se găsesc numeroase izvoare minerale, bine cunoscute pentru indicaţiile terapeutice. Minunată este purtarea de grijă a lui Dumnezeu care a izvorât din adâncul pământului atâtea ape pentru tămăduirea trupului, dar mai minunată este grija Lui faţă de suflete, Care a rânduit ca dintr-un loc al vindecării trupului să se înalţe pe culmile munţilor cărări ale mântuirii, ce au fost bătătorite de sihaştrii vetrelor monahale dimprejur, precum Frăsinei, Comanca, Bradu, Sărăcineşti, Iezer, Pahomie sau Pătrunsa, ca semn că grija faţă de suflet este mai presus de toate.
Drumul până la schit este foarte pitoresc. Încă de la izvoarele minerale se face o potecă ce şerpuieşte prin pădurea de fag până în satul Tisa, o aşezare tipic oltenească, pe care vremurile au supus-o schimbării, case vechi tradiţionale, care-s părăsite, mare parte stând să cadă, doar ici-colo câteva suflete îmbătrânite. De la marginea satului Tisa, drumurile se bifurcă, dar pentru a păstra calea schitului trebuie "să ţii stâlpii de lumină", precum îndeamnă sătenii, reper simplu la prima vedere, dar, trecând prin pădurea împădurită, răcoroasă şi pe alocuri întunecoasă, îndemnul capătă semnificaţii spirituale, stâlpul de lumină preschimbându-se într-o lumânare aprinsă, care să ajute la păstrarea unei stări de veghe, nădejde şi apropiere de Dumnezeu, fără de care toată osteneala urcuşului până la schit ar rămâne un simplu exerciţiu fizic, iar lăcaşul de cult, un simplu monument de istorie şi de artă ce merită a fi vizitat şi fotografiat.
Poteca duce spre un alt luminiş, unde se află un alt sat, Gurguiata, ce este aşezat mai în vale şi unde mai vieţuiesc doar câteva familii de bătrâni, dar "stâlpii de lumină" ne îndeamnă să mergem mai sus, spre marginea pădurii, la Râpa Bradului, unde a fost înălţat de pustnicii locurilor un schit de lemn, cunoscut în hrisoave ca schitul de la Râpa Bradului, peste ruinele căruia a fost construit mai târziu un altul, cunoscut sub numele de Schitul Bradu.
Faptele milostive de la Râpa Bradului
În legendele locale se povesteşte de un anume om înstărit Bârdoi, în alte variante Bărzoi sau Brădoi, care s-a întâlnit la marginea unui drum c-un om sărman. Acesta din urmă era Sfântul Petru, care i s-a arătat lui Bârdoi pentru a-i încerca credinţa, cerându-i o bucată de pâine, pe care gospodarul nu a vrut să o dea, pe motivul că-l vede om mare, puternic şi apt de muncă. Dar Sfântul Petru i-a răspuns că, deşi are dreptate, el şi-a închinat viaţa ajutorării semenului aflat în nevoi fără a avea nevoie de vreo răsplată, de aceea şi sărăcia pe care o duce cu bucurie. Auzind acestea, Bârdoi s-a ruşinat şi, recunoscându-l a avea purtare de sfânt, a vrut să-i dea haine curate, chimirul şi chiar gospodăria, dar de fiecare dată a fost refuzat. Imediat după aceasta, Sfântul Petru a dispărut într-un nor de fum. De atunci, gospodarul Bârdoi se ducea în fiecare noapte cu lună plină cu multe roade ale muncii sale la un brad secular, unde se strângeau mulţi oameni săraci, care erau miluiţi după nevoile lor trupeşti, dar primeau şi sfaturi sufleteşti. De aceea, potrivit legendei, Schitul Bradu s-a construit pentru ca să rămână întru pomenire oamenilor faptele milostive de la Râpa Bradului. În documente a rămas menţionat schitul de lemn de la Râpa Bradului, la 15 iulie 1737, iar mai târziu, ridicarea actualului schit în 1766, de ieromonahul Sava, fostul egumen al Schitului Iezer, ajutat de ieromonahul Clement şi preotul Grigore. Timp de aproape 16 ani, monahii care s-au adunat aici au cărat pe bârne de lemn şi cu ajutorul lanţurilor lespezi de piatră, de la pârâul de jos până la locul schitului, o distanţă de aproximativ 3 km, dar din sudorile, durerile, lacrimile, nevoinţa şi rugăciunile acestor ostenitori s-a ridicat în cinstea Sfântului Ioan Botezătorul, chipul desăvârşit al nevoitorilor din pustie, o clopotniţă, care să cheme pustnicii la rugăciune, şi o bisericuţă, în formă de corabie, spre care neîncetat şi pelerinii se îndreaptă, pentru a ajunge la limanul cel liniştit şi mântuitor.
Reînvierea vieţii monahale cu noua obşte de maici
Biserica este un monument de arhitectură tipic oltenească, în ea păstrându-se pictura murală originală, dar neîndurătorul timp şi-a lăsat urmele adânci în pereţii interiori ai bisericii, unde se pot observa fisurile, care devin din ce în ce mai vizibile din cauza lipsei posibilităţilor de restaurare.
Până în 1850 au vieţuit câţiva călugări. După trecerea la Domnul a celor mai în vârstă, cei tineri, neavând chilii, ei vieţuind prin colibe şi peşteri, s-au întors la Schitul Iezer, aşezământul monahal de sub Râpa Bradului trecând în grija călugărilor de la Schitul Sărăcineşti, dar fiindcă şi acolo viaţa monahală se desfăşura în condiţii foarte grele, aceasta din cauza vremurilor politice frământate şi potrivnice vieţuirii monahale, ambele schituri au fost părăsite, rămânând în paragină şi la un pas de prăbuşire. "Schitul Bradu a trebuit să treacă peste multe încercări, fiind părăsit şi lăsat uitării, doar din când în când mai venea câte un călugăr care mai avea grijă atât de lăcaşul de cult, cât şi de cele 70 de suflete din satul învecinat, cărora le săvârşea slujbele religioase. După decretul 410 din 1959, schitul a fost luat în primire de către Parohia Gurguiata, dar în anii â70 a fost o ploaie puternică care a provocat prăvălirea caselor, majoritatea familiilor fiind obligate să părăsească satul. Astăzi, pentru bătrânii care au mai rămas în satul din vale, Gurguiata, mai vine preotul din Tisa pentru a spovedi bătrânii şi pentru a le mai aduce o mângâiere şi o bucurie. Viaţa monahală a reînviat prin 1994, când s-a aşezat aici un călugăr, iar după doi ani a fost rânduită o nouă obşte de douăsprezece maici, sub îndrumarea duhovnicească a stareţului Schitului Pătrunsa, ieromonahul Varsanufie Gherghel. De atunci slujbele se fac în fiecare zi, fiecare călugăriţă stă cu foarte multă râvnă la slujbă, la rugăciune, chiar şi la ascultări, ca să-şi însuşească o bucurie duhovnicească, fiindcă ajutăm cât putem şi trupul, dar trebuie să căutăm mai mult hrănirea sufletului", a spus maica Arsenia Maxim, egumena schitului.
"De ţinut nu pot să vă ţin, dar un cuvânt vă spun cu drag"
Cele douăsprezece maici, mare parte venite de la Mănăstirea Iezer, precum maica egumenă, robotesc toată ziua, aleargă precum nişte albine, pentru ele greutăţile şi munca nemaifiind o piatră de poticnire. Precum odinioară pustnicii se nevoiau cu aducerea pietrelor pentru înălţarea unui lăcaş de închinare, la fel astăzi maicile cară pietre pentru viitoarele lucrări de restaurare şi extindere a corpului de chilii, rodul muncii lor trupeşti văzându-se în grămezile de pietre ce s-au format lângă schit, pentru ca astfel pelerinul să înţeleagă că într-un aşezământ monahal în spatele frumuseţei clădirilor şi a grădiniţelor pline de flori stă necontenita muncă trupească, dar mai ales duhovnicească. "Noi nu întâmpinăm greutăţi, pentru că noi suntem obişnuite cu greutăţile încă de când am intrat în mănăstire. Totul depinde de sufletele noastre pe care trebuie să le controlăm de multe ori, să vedem în ce stare le aflăm şi să depăşim acele încercări, pentru ca apoi să ne aflăm în lumină, să nu rămânem niciodată în întuneric, întru întunericul gândirii.
Trebuie să dăm slavă lui Dumnezeu pentru tot ceea ce tot Dumnezeu ne dăruieşte. Sănătatea, bucuriile, toate astea sunt trecătoare, şi pentru mine, şi pentru fiecare dintre noi. Este bine să fii sănătos, dar să fii cu folos, căci întru aceasta este bucuria", a mai spus maica egumenă Arsenia.
Despre îmbrăcarea hainei monahale, întâmplată în 1951, la 17 ani, maica Arsenia povesteşte cu bucurie. Pentru aceasta a fost ajutată şi de un unchi, monah la Mănăstirea Frăsinei, care a sfătuit-o să bată la poarta Schitului Iezer. Între anii 1953 şi 1958 a învăţat la Şcoala Monahală, iar după terminarea cursurilor, împreună cu alte şapte colege, a fost tunsă în monahism la acelaşi schit. A părăsit aşezământul monahal pentru o scurtă vreme din cauza decretului, dar, precum multe alte maici, s-a întors la Iezer unde s-a hrănit, întărit şi împodobit duhovniceşte. Din 1996 a fost rânduită de ierarhul locului, IPS Arhiepiscop Gherasim, să continue rugăciunea la vechiul schit şi să îndrume pe cărarea mântuirii atât monahiile aflate în grijă, cât şi pe cei care ies din vâltoarea mării învolburate, în care cred că trăiesc, şi care înoată spre corabia care duce la limanul izbăvirii.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius