poemul despărţirii de tata

[Ionescu Ion]

poemul despărţirii de tata

 

 

de trei ori a mai bătut inima lui tata apoi a stat,

i-am simţit pulsul cum se zbătea la mâna stângă,

mai stai, tată, nu muri, i-am zis, mai stai o clipă,

el m-a strâns de mână şi mi-a făcut semn că se duce…

şi s-a dus…s-a făcut frig în inima mea…

simţeam că rămân singur pe pământ, fără rădăcini,

ciutura stelelor se vărsa peste acea noapte haotică,

sufletul lui zbura spre ceruri pios, ca o pasăre,

am simţit un cântec înjunghiat în care sclipesc

 pumnalele, inefabila târfă, moartea, chicotea

în prejma mea,revăd şi astăzi întunecatul decor,

tot pământul era împânzit de semnele ei,

asta e istoria omului, mi-am zis, praful îngrămădit

de un mic vânt care se înteţeşte, dincolo de pulbere nimic,

a luptat la cotul donului şi a fost învins,

ara, semăna, culegea şi ne hrănea precum o rândunică puii,

şi s-a dus…curge viaţa pe un blând povârniş semănând

eternitatea, animalul din mine a murit odată cu el,

mă întorc spre mine şi mă privesc în interior,

merg din obstacol în obstacol urmărit de un minotaur,

mare devorator de timp, când dorm, nu vine somnul,

când vine somnul, nu dorm, mi-am făurit o armură

împotriva spaimei şi, când mă priveşte din subterane,

o lovesc, aşa e lumea, un deşert circular cu cerul închis

şi infernul pustiu, împreună cu speranţele cresc şi iluziile optice,

împreună cu iluziile, cresc şi deziluziile, wels credea atunci

 când picta lumea că ar putea încape într-o singură palmă

şi totuşi artiştii caută lumea într-o altă direcţie, ca şi poeţii

 care caută cuvântul prin toate mizeriile vieţii,

 numai dragostea le vorbeşte într-o limbă necunoscută…

 

luni, 1 iunie 2015