Bombardamentul, fragment din romanul "PRIVEGHIUL"

[Ionescu Ion]

 

În

 buncărul Spitalului Brâncovenesc, în acea încăpere chinuitor de strâmtă, răniţii se tăvăleau pe jos înnebuniţi de durere ; undeva, mai la o parte, la rezerve, cum avea să afle Adina mai târziu că-i zicea acelui loc, adică vreo câteva paturi în fund peste care se trăsese o pânză albă ca o cortină, stătea învelită cu un cearceaf o fată frumoasă care atrăsese atenţia tuturor. Fata căuta răspunsuri la întrebări, îşi rememora tot trecutul ei apropiat şi nu găsea explicaţii verosimile ultimelor evenimente peste care trecuse, toate păreau rupte din logica ei care de fapt nu mai era a ei ci a unui destin implacabil care o pecetluise aici.

De fapt se întâmplase cam aşa sau visase ea, nu mai ştia precis, toate evenimentele ajunseseră prin absurd la graniţa dintre vis şi realitate şi ei îi plăcea să fie mai mult vis decât o realitate crudă.

Îşi amintea precis că era pe două zeci şi doi iulie, doar ea cu mâna ei rupsese fila din calendar, parcă ar fi aşteptat ceva şi dorea să treacă cât mai repede timpul. Chemase ordonanţa, căci Nicu Câmpineanu îi  dăduse totuşi un soldat s-o ajute la treburile gospodăreşti, şi o trimisese cu o scrisoare la unul din prietenii lui Nicu care trebuia să plece pe front. Soldatul zisese « sărut mâna » şi plecase iar Adina rămăsese singură în casă şi se apucase să se fardeze în faţa unei oglinzi, i se păruse că chiar o spionează cineva dar nu a dat importanţă acestui fapt, pe la ora zece se ridicase o căldură sufocantă, se ridica în valuri din pământ şi te înăbuşa pur şi simplu, îţi astupa respiraţia. A servit masa singură în bucătărie, fără prea  multă poftă de mâncare după care a urmat o alarmă falsă sau poate că era adevărată pentru că în acea îmbulzeală a auzit voci care strigau că  avioanele au luat-o spre Ploieşti şi pe faţa tuturor se citea o bucurie nemaipomenită că au scăpat din ghearele morţii ; în capul ei şi acum urla acea alarmă sinistră şi era un vacarm de nedescris când fugea lumea îngrozită spre marginile oraşului. Apoi toţi s-au întors din adăposturi sau de unde se băgaseră, soarele se lăsase spre seară şi căldura aceea sufocantă se mai ostoise un pic, printre valuri mai adia o briză uşoară, răcorind feţele  pline de sudoare  şi înviorându-le. « Plec la castel, nu ştiu de ce mai stau aici în iadul ăsta »- şi-a zis ea, oricum viaţa acolo era liniştită şi mai sigură. Și a intrat în cameră şi s-a culcat, să-ţi petreci viaţa la lumina lumânării e un chin, gândea ea, pe cer răsărise luna, o lună proaspătă, trecută parcă printr-o apă vie, peste tot oraşul se aşternuseră nişte tăceri suspecte şi stelele peste albastrul acela al cerului păreau mii de rubine aruncate de o mână nevăzută pe uriaşa boltă, ,,acum tata mă punea să-mi fac rugăciunea” se gândea ea la anii copilăriei… Pe urmă n-a mai ştiut nimic, adormise, visase, trecuse într-o altă lume, totul era foarte amestecat şi neclar, poate chiar să fi fost realitate, un urlet, un bărbat care o strângea de mână şi-i cânta la ureche un cântec, să fi fost Nicu, să fi fost Ilie, apoi o îmbrăţişase şi făcuse dragoste cu ea. Urletul devenise cutremur, părea că o forţă supranaturală luase pământul în mână şi se juca cu el aşa ca să râdă de lume după   care-i da drumul într-un hău, distrugându-l ; mai întâi a început să dârdâie casa şi să sară geamurile în toate părţile, apoi s-a deschis uşa, « bombardamentul, domniţăăă ! »- strigase soldatul şi se repezise cu braţele întinse, boşbâcâind prin întuneric, peste patul ei s-o apere şi corpurile lor se împreunaseră de spaima morţii, apoi un urlet sinistru care a zburat tavanul ca o jucărie, e tot vis- gândea Adina- şi în clipa următoare simţise că o cuprinsese o fericire negustată, de dincolo de fiinţa ei… Când s-a trezit de-a binelea, prin tavan se zăreau stelele învăluite într-un nor de praf şi de-abia atunci a realizat ea ce se întâmplase, s-a ridicat un pic, a privit în jurul ei şi a strigat ,,,ah !”, soldatul zăcea mort cu capul pe perna ei, din gură i se prelingeau firişoare de sânge, ,,auuu !”- mai strigă ea şi o ia la fugă pe scări în jos aşa în cămaşa de noapte, simţea un picior greu şi se  târa mai mult  pe braţe, ajusese până la Podul Izvor şi căzuse în neştire.

De aici înainte firul povestirii fusese înnodat de sora medicală care o culesese de pe jos şi o transportase cu o ambulanţă de campanie la Brâncovenesc. De fapt o găsiseră nişte oameni şi o trăseseră într-un adăpost, îi legaseră piciorul cu o atelă să nu mai piardă sânge şi când i-o dăduseră în primire sorei medicale exclamaseră :,, Doamne, ce corp blestemat !”, auzise şi ea ca prin vată acea voce, cuvintele veneau de undeva din fundul pământului, altul zisese ceva de Venera, ,,ca al Venerei !”,sau cam aşa ceva, făcând aluzie la braţul  anticei statui rupt. Acolo la Brâncovenesc a deschis ea ochii şi se întreba ce e cu ea, până i-a povestit sora totul… ,,Al cui blestem să fie ,Doamne, să fie al celeilalte, adică al Dorinei care murise decurând ?”- se întreba ea în lungile ei insomnii.

« Flăcările roşii topeau zăpezile lunii în acea noapte, ardea şi urla toată zarea… »- îi povestea ea doctorului. Și  medicul o mângâia cu cuvinte măgulitoare : « Fetiţo, eşti toată numai poezie, vorbeşti pac-ai fi nălucă, fără această poezie nu ştiu ce ne-am face în aceste timpuri… » « Şi cu piciorul ? »_îl întreba ea. ,,Sunt semne bune, Venera rămâne întregă! Piciorul se va reface, îşi continua medicul dialogul în gândul lui, dar ce facem cu fiinţa ei care o ia razna ? E devastată de halucinaţii ! Ce demoni au pus stăpânire pe ea ?”  « Nu numai din gură îi curgeau soldatului sânge ci şi din coapse şi se amesteca cu praful din tavan… »

În două săptămâni cât a stat Adina aici toţi bolnavii îi cunoşteau povestea ei, dar prea puţini îi mai dau crezare, e-hei, văzuseră şi trecuseră ei prin alte clipe mai cumplite, întâmplarea ei fusese o bagatelă pe lângă ce păţiseră ei !Apoi a luat-o o ambulanţă şi a dus-o la Spitalul militar şi aici povestea ei a făcut ocol pe la toţi bolnavii, de fapt o primise medicul şef al spitalului după un  telefon şi, la insistenţele lui, i se rezervase o cameră cu două paturi. Vizavi de ea era o doamnă care trebuia să facă un avort şi tot o amânau medicii, timp în care, Adina avusese  răgazul să i se spovedească şi ei. După ce femeia a fost dusă în sala de operaţie, Adina a rămas singură şi medicii i-au spus franc că rana de la picior e vindecată şi că-i trebuie linişte să se lecuiască de depresiunea ei,  după care trebuie să plece undeva departe de Bucureşti. ,,La castel !- se gândise Adina în sinea ei- acolo îmi voi găsi liniştea de care am nevoie !”

După câtva timp venise s-o ia o maşină mică, şoferul chemase pe sora medicală de serviciu şi-i dăduse hainele, dar nu haine     de-ale ei, Lina îi trimisese nişte haine ţărăneşti de la ea din ladă. « La castel e încuiat, doamnă ! »- îi explicase şoferul. « Păi, mama ? »- întrebase Adina. ,,Tocmai asta este, doamnă, părinţii dumneavoastră nu mai sunt, cum să vă spun eu dumneavoastră, plecaseră cu trenul aici la Bucureşti şi vedeţi şi dumneavoastră cum sunt timpurile că i-a prins bombardamentul pe la Titu, acolo în gară, şi trenul a oprit pe câmp şi mecanicul i-a rugat pe oameni să se bage prin porumburi, dar ei n-au ascultat şi ăia din avioane   i-au luat la mitralierat, a fost măcel mare, doamnă…”              Adina încremenise, primul gând al ei fugi spre anii copilăriei, doar o crescuseră, o duseseră la şcoli, îi dăduseră o educaţie aleasă şi acum , gata, să nu-i mai vadă aşa deodată.   “Dar nu-mi vine să cred…”- murmurase ea. “Din păcate aşa e doamnă, a rămas satul şI fără popă, că n-a mai venit nimeni…”   “Și eu acum?…”- pusese Adina o întrebare aşa în vânt- unde merg eu acum?” ,,La ţară!”- îi răspunsese şoferul, care pornise motorul şi nu mai putu să continuie dialogul din cauza zgomotului. ,,Să dai şi pe la Viilor!”- îl rugă Adina, dorea să vadă ce-a mai rămas din vila lor. ,,Nu mai dăm, doamnă, că partea aceea de oraş nici nu mai există, clădirile sunt dărâmate, n-au mai rămas decât ziduri părăsite ca în poveste! ”