Tot mai puțini dintre cei care mai scriu se întreabă de ce fac asta. Probabil că orice răspuns n-are cum să surprindă, nici să problematizeze inedit. Totuși, chiar dacă nu întru totul original, taman în 1991, Cristian Tudor Popescu punea în seama unui personaj un răspuns mai degrabă existențialist: anume, notează protagonistul din romanul Vremea Mânzului Sec, scriem pentru că, în subconștientul nostru adânc, există o spaimă de a nu fi; ba mai mult, scriem din teama de a nu fi existat niciodată. Ioan „Hilbert“ Leșu, titularul meditației, mai are o problemă, legată de reprezentare: nu prea mai știe care „eu“ este real, cine domină pe cine. Somnambul, epileptic sau pur și simplu – cum observă prietenul și colegul său, Valentin „Mânzul“ Stănescu, de la Institutul absurd unde lucrează – el suferă, numaidecât, de o maladie a spiritului.
Cu toate acestea, Vremea Mânzului Sec nu trebuie citit neapărat în siajul romanului certificat de șaizeciști și de o parte a generației următoare. Aș spune că dimpotrivă. Pentru că, inclusiv biografic, Cristian Tudor Popescu făcea un fel de spectacol intim din atașarea la lumea literară. Un melancolic incert și obsedat de geometria imaginației, el se manifestă ca un hâtru lucid la școala literaturii postmoderne. Sarcastic și poleit cu teorii care mai de care mai obscure, el nu putea trece neremarcat printre junimiști. Pe de-o parte, ironizează exilarea logicii din literatură și exaltarea gratuită, de cealaltă, el admiră capacitatea ficțiunii de a crea labirinturi din care nu se poate ieși. Dacă în realitate ordinea logicii este bruiată de oarecare predictibilitate, în literatură, el reușește să pună înaintea cuvântului satisfacția unei gândiri autocrate. Vremea Mânzului Sec poate fi citit și ca o tentativă de angajare în realitate prin logica maleabilă a ficțiunii.
Ce căuta să realizeze prin literatură? Cred că răspunsul era, cu siguranță, incomplet, la prima apariție a romanului, chiar și la cea din 1998. Cum se întâmplă adeseori cu poeții care trec la proză, la fel și jurnaliștii care scriu ficțiune sunt priviți cu oarecare mefiență de către criticii literari.
Mai adecvat este să spunem astăzi că inginerul CTP caută în scris, pe de-o parte, ceea ce Lakoff identifică în conectarea neuronală directă cu limbajul. Cu alte cuvinte, literatura este pentru CTP o funcție cerebrală. Dar scrisul propriu-zis? Am făcut portretul literatului tot aici, când am comentat Viața și opera. Scrieri alese (2016). Nu le reiau. Fără doar și poate, literatura rămâne viciul primar, în miezul căruia dezbate, borgesian sau actualizând shakespearean, mariajul tensionat dintre cuvânt și moarte. Cel din urmă impuls îl experimentează Valentin „Mânzul“ și Ioan „Hilbert“, fiecare notând separat, în caiete intime, angoasele incomunicabile. CTP varsă textele în materia unui discurs ce aparține și unui autor împăciuitor, cu evident talent regizoral, care se joacă, deloc timid, cu fragmentarul.
Romanul aparține revoltei înăbușite a doi doi intelectuali travestiți în cercetători ai nimicului. Mânzul mistifică realitatea și fabulează din teama alinierii la uniformizarea generalizată. Celălalt bolnav al realității, Ioan, caută să repereze în melancolia lui orice poate organiza sensul interiorității. Visează chiar la un aparat care să redea, total și nemijlocit, viața interioară. Primul experimentează, Ioan e un înfrânt. Mânzul e mai degrabă un Platonov care seduce pe Ioana „Prințesa“, ca să trăiască iluzia unei compensații la neant și plictis, la fel ca personajele lui Cehov; în cazul lui, să se știe iubit, pur și simplu. Ioana e o Anna Petrovna, pierzând tinerețea și visând frumos la accidente biografice, însă știe să-i pună capăt. În plus, tânărul îi povestește despre locuri niciodată vizitate, dar cu detalii copleșitoare, încât e totdeauna convingător. Când se formează triunghiul amoros (Valentin, Ioana și Relu Vasilescu), lucrurile se derulează cu ochi de regizor rus: banalul apartament devine scena unor, le-aș zice, înfruntări ale slăbiciunilor.
Ridicată la problema celor două euri ale omului contemporan, care sunt Valentin și Ioan, înfruntarea slăbiciunilor capătă suport filosofic, devenind o confruntare a voințelor. Cum ne-au confirmat modelele, Platonov și Nietzsche n-au cum să fie fericiți, nici învingători.
După ce prima parte urmărește inadaptările lui Valentin „Mânzul“, profesională – începând cu meditațiile la matematică, experiențele cu loazele, și biografică – istoriile cu un tată care și-a ratat o carieră diplomatică din pricina sincerității, încercările de proză confesivă vor confisca, treptat, discursul, ce ancorează în jurul sensurilor (iubirii și scrisului). Tot ca la Cehov, sentimentul învinge lentoarea. Numai că Valentin e un cabotin nesigur și, mai ales, imprevizibil. Cristian Tudor Popescu își așază personajul în situații caragialiene și nu-l lasă deoparte de rigorile existențialiste. Însă comedia vieții se dovedește mai puternică la acest protagonist. Antologică este scena unei petreceri de apartament, cum se întâmpla în comunism și câtva timp după 1990. Experimentul seducției prin cinism și sarcasm e memorabil prin deturnarea intenției. Valentin crede că indiferența este cea mai bună supraviețuire. Iar în seducție adaugă și agresivitate în limbaj, fiind sigur de izbândă.
Cum spuneam, scena petrecerii este reușită: începe agasant, cu un Mânz impertinent, și se încheie cu un duet analitic despre nuvela Punct de fugă, al necunoscutului Magas. După războiul livresc, cei doi, fără să știe numele celuilalt, au nevoie de-o amintire. Filoloaga îi dăruiește ochelarii de vedere. Dar tu ce-o să faci? întreabă el. O să mă descurc, răspunde, evident triumfătoare, cititoarea care l-a transformat pe Mânz într-un seducător sedus. În scena aceasta, fără echivalent în romanul contemporan (unde seducțiile ba sunt subînțelese, ba au un ritual fixat în repetiții), putem citi o Insula de apartament. Sper deosebire de Groșan, CTP duce totul spre un dinamism imprevizibil.
De cealaltă parte, la 35 de ani, Ioan ajunge să trăiască concret nihilismul cioranian. Scrisul ca teamă de-a nu fi existat vreodată se materializează. Nu mai recunoaște notațiile diaristice, dând vina pe celălalt eu, iar starea de dedublare îl alungă din căsnicie și din societate. Înnebunit de inconsistența logicii interioare, cedează. De bună seamă că, astfel, incompatibilitatea cu Valentin-Platonov e desăvârșită. N-aș vrea să se înțeleagă că întreg procesul destituirii prieteniei și normalității dintre cei doi protagoniști se analizează amănunțit. Cum spuneam, Cristian Tudor Popescu preferă, ca tehnică, fragmentarismul, iar structura romanului adună, ca la școala junimistă din anii optzeci, intertextualități, armonizând, prin mici polifonii și recontextualizări livrești, povestea unei inadaptări generalizate. Textele monologate, solilocviul aproximativ, poemele, scenele dramatice, ca și cele eseistice, trebuie să comunice într-un tot, fie el și dizarmonic.
Care este sfârșitul vegetării interioare? Dublul final deschide interpretări poetice. Are dreptate Alexandru Călinescu spunând că scriitura e „nervoasă“ și „densă“, că tehnica e cinematografică. Cu toate că, în ultima parte, e proză poetică – unicul epilog pentru asemenea desfășurări fragmentare, cu nuclee încinse pe măsură ce se abstractizează.
Dacă ne întoarcem la boala generică, de maladie a spiritului, firește că maladivitatea ontologică propusă de Noica se potrivește numai parțial. Mai precise sunt categoriile filosofului. De pildă, Mânzul suferă evident de boala de-a nu duce nimic până la capăt, rămânând într-un general neproductiv. După Noica, el ar suferi de catholită. Ioan, melancolic și înrobit de acedia, suferă de horetită, până când noțiunea va fi înghițită de cea clinică (schizofrenie).
Inșii lui CTP au anvergură de apartament, sunt geniali ascunși în spatele sofismelor, ambetați metafizic. Dilematici fără experiență, dar ahtiați după adevărurile comode ori speculative. Vremea Mânzului Sec este registrul unor ființe paradoxale, care își transmit textele și viețile ca și cum s-ar găsi în captivitatea unei nisiparnițe.
Cristian Tudor Popescu rămâne un prozator care și-a abandonat prea curând cititorii.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius