Nouă mii de semne
Rezultatul acestei antiteze permanente este drama umană, imposibilitatea de a obţine siguranţa nemuririi. Dumnezeu este în starea existenţială a omului, nu în obiectul cunoaşterii, este o experienţă permanentă
Sartre a încercat să reunească filosofii existenţialişti sub formularea proprie „existenţa precede esenţa” – omul intră în lume fără a avea o esenţă; apoi, prin alegeri şi acţiuni, se creează pe el însuşi, dându‑şi o esenţă. Această sintagmă este mai degrabă o concluzie a unui demers filosofic şi, oricum, o preocupare a existenţialismului ateu. În schimb, ceea ce îi reuneşte pe existenţialiştii creştini este mai degrabă o 
întrebare: ce sens are viaţa, când ştim că la capătul ei, care se poate întâmpla oricând, este moartea? Opera lui Unamuno este o meditaţie asupra morţii şi o revărsare agonizantă de speranţă.
Alfred Stern, austriac de origine, profesor de filosofie la universităţi din SUA, care a dedicat mai multe lucrări existenţialismului şi filosofilor existenţialişti (Sartre, His Philosophy and existential psychoanalisis, The search for meaning), l‑a numit pe Unamuno pionier al existenţialismului; Stern distinge între filosofii preexistenţialişti, care filosofează cu raţiunea (am adăuga şi pentru care omul este redus la raţiunea lui) şi existenţialişti, care filosofează cu întreaga personalitate, cu „emoţii, dorinţe, pasiuni, suferinţă, sforţări, cu cele mai intime dorinţe, temeri şi speranţe”. Într‑adevăr, pentru Unamuno filosofarea nu este o experienţă sau o activitate abstractă a subiectului în faţa obiectului, deci o experienţă exclusiv a raţiunii; pentru Unamuno, subiectul nu este o abstracţiune, ci „omul de carne şi oase, cel care se naşte, suferă şi moare – mai ales moare – cel care mănâncă şi bea şi se joacă şi doarme şi gândeşte şi iubeşte, omul care se vede şi care poate fi auzit”. Mai mult, Unamuno, întorcându‑şi privirea dinspre realitate înspre om şi existenţă, declară că omul este subiectul şi obiectul suprem al filosofiei. Dar Unamuno nu transformă existenţa în temă a filosofiei sale, ci, pentru a obţine maximă autenticitate a demersului său filosofic, analizează propria sa existenţă, după ce constată că istoria filosofiei s‑a ocupat exclusiv de ideile filosofilor, nu şi de biografia acestora, care ar trebui să joace rolul central. Centrând filosofia pe om, Unamuno stabileşte şi obiectivul acesteia: filosofia „răspunde necesităţii de a avea o concepţie unitară şi totală a lumii şi a vieţii şi, ca o consecinţă a acestei concepţii, un sentiment care să genereze o atitudine şi o acţiune”. Unamuno respinge ideea de om ca unificare pe baza numitorului comun al raţiunii, ceea ce ar duce la ideea unui om atemporal, fără identitate, adică un non‑om (no hombre). Raţiunea este o unificare; ceea ce individualizează omul nu sunt atribute ale raţiunii, ci ale personalităţii omului concret, de carne şi oase. Filosoful nu trebuie să gândească doar cu raţiunea (un asemenea demers este considerat de Unamuno o pedanterie), ci cu „întregul corp, cu sufletul, cu sângele şi cu măduva oaselor, cu inima, cu plămânii, cu stomacul, cu viaţa”. Aşadar, filosoful este un om de carne şi oase care se adresează unor oameni de carne şi oase.
Unamuno crede că ceea ce determină esenţa omului sunt principiile unităţii şi continuităţii; omul vrea să continue să fie el şi vrea să continue să fie el la nesfârşit. Unamuno îl evocă pe Spinoza, care a stabilit în Etica faptul că orice lucru ce există încearcă să‑şi permanentizeze existenţa (Etica, partea a III‑a, propoziţia 6). Aşadar, centrală în existenta omului este preocuparea pentru destinul individual; esenţa omului este dorinţa de nemurire. Aşadar, punctul de plecare al demersului filosofic din Del sentimiento tragico de la vidaeste dorinţa de nemurire (hambre de inmortalidad) a omului; esenţa fiinţei este perseverarea în a fi. Cum rezolva omul această problemă?
Unamuno identifică unica soluţie pentru rezolvarea problemei personale a nemuririi în credinţa creştină catolică, mai exact în credinţa în Învierea lui Iisus şi în viaţa veşnică. Tot creştinismul, crede Unamuno, este construit pe credinţa personală în Învierea şi nemurirea lui Iisus; creştinul crede în acest lucru şi crede ferm că va urma acelaşi parcurs. Iisus l‑a făcut pe Dumnezeu accesibil. Religia, crede Unamuno, se simte. Credinţa, feminină şi pasivă, este o atitudine a voinţei şi a inimii, şi nu a raţiunii (a crede înseamnă a vrea să crezi). Argumentele filosofiei în favoarea existenţei lui Dumnezeu (etice, cosmologice, ontologice) sunt, de fapt, argumente teoretice în favoarea unei idei abstracte, identificate prin raţiune, care este, de fapt, duşmanul lui Dumnezeu. Credinţa vine din dragoste şi suferinţă; până şi teologia este respinsă, fiind considerată o osificare a credinţei, o dogmatizare care, vrând să demonstreze temeinic existenţa lui Dumnezeu, face concesii raţiunii.
Aşadar, nemurirea sufletului nu poate face obiectul raţiunii (care atinsese punctul în care se îndoise de ea însăşi), al cunoaşterii ştiinţifice; dimpotrivă, raţiunea neagă o asemenea posibilitate, izvorâtă din vitalism. Raţiunea este, astfel, duşmanul vieţii; tot ceea ce este vital este iraţional şi tot ce este raţional este antivital. Unamuno îl citează pe Hume, care în eseul Of the immortality of the soul exclude orice posibilitate ca nemurirea sufletului să fie argumentată prin intermediul raţiunii: „By the mere light of reason it seems difficult to prove the Immortality of the Soul. The arguments for it are commonly
derived either from metaphysical topics, or moral or physical. But in reality, it is the
gospel, and the gospel alone, that has brought life and immortality to light”.
Omul ajunge astfel en el fondo del abismo. Credinţa creştină în nemurirea sufletului nu poate avea o confirmare raţională, iar raţiunea nu oferă o finalitate pentru existenţă, simpla dorinţă de cunoaştere fiind respinsă ca insuficientă pentru o justificare pertinentă a existenţei. Raţionalismul pur poate duce doar la sinucidere, afirmă Unamuno, preluând ideea de la Kirkegaard. Mai mult, „perversitatea” raţiunii nu numai că nu oferă argumente pentru existenţa lui Dumnezeu, dar neagă existenţa problemei ca atare, încercând să îndepărteze omul de problema nemuririi. Cum rezolvă Unamuno problema? O soluţie ar fi eliminarea completă a raţiunii. Dar viaţa şi raţiunea se solicită reciproc; raţionalul se cere raţionalizat. Aşadar, credinţa şi raţiunea vor merge mână în mână, într‑o luptă permanentă între vitalism şi raţionalism. „Omul trebuie, aşadar, să afirme o credinţă pasională în nemurire aflată sub semnul permanent al îndoielii. Credinţa fără dubii este moarta; statică în siguranţa ei, s‑ar osifica, nu ar mai oferi emoţii, viziuni, dorinţe, imagini. Siguranţa este raţionalistă, dubiile aparţin credinţei. Îndoiala este pozitivă, pentru că ea face ca această credinţă să fie vie, dureroasă, arzătoare, să se reconfirme mereu; îndoiala este sfântă, dulce, suprema consolare. Această îndoială dă sentimental tragic al vieţii.
Aşadar, credinţa omului în nemurire se ciocneşte de raţiune, de cunoaşterea pe care o facilitează raţiunea, pozitivismul, şi care aruncă dubii asupra credinţei. Sursele celor două forţe contradictorii din spiritul uman sunt inima, pentru credinţă, şi raţiunea, pentru cunoaştere. Raţiunea este o negare a nemuririi, iar credinţa este o confirmare. Raţiunea nu oferă argumente pentru nemurire; dimpotrivă, o neagă. Ciocnirea acestor două forţe este sursa unei tensiuni (angustia, în sensul de luptă) ireconciliabile; nici una din cele două forţe nu pot învinge; individul pendulează permanent între cele două forţe, raţiunea, care neagă nemurirea, şi credinţa, care o afirmă. Rezultatul acestei antiteze permanente este drama umană, imposibilitatea de a obţine siguranţa nemuririi. Dumnezeu este în starea existenţială a omului, nu în obiectul cunoaşterii, este o experienţă permanentă.
Mirel Taloș
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius