„Nu înţelege mai nimic cel care vine prima dată la Athos. Dupa cinci, şase drumuri, veţi începe să pricepeţi ceva… Dar abia de la al zecelea încolo puteţi să…” – sunt vorbe cu miez duhovnicesc, adresate de părintele Daniil Cotescu de la Mănăstirea Vatopedu lui Dan C. Mihăilescu, aşa cum le-a notat cunoscutul scriitor şi critic literar în volumul apărut după un pelerinaj la Sfântul Munte. („Oare chiar m-am întors de la Athos?”, 2011)
Mărturisesc că mi-am însuşit „avertismentul” Părintelui Daniil, înainte de a porni în primul meu pelerinaj athonit, de parcă mi-ar fi fost mie adresat. A lucrat ca un balsam peste emoţiile mele de nevrednic pelerin în Grădina Maicii Domnului şi s-a potrivit ca, odată ajuns şi eu la Vatopedu, să pot să-i cer şi eu vrednicului părinte român câteva vorbe de rămas bun...
După un drum nocturn de friguroasă Bulgarie de martie, zorii ne-au prins în vama elenă. Un microbuz cu şapte pelerini spre Muntele Athos, câţiva dintre ei fiind pentru prima oară în voiajul către una dintre cele trei limbi de pământ care altcătuiesc marea peninsulă calcidică. Totul a mers şnur până la intrarea în Grecia, după care o „scurtătură” ad-hoc, din joaca pe harta tipărită, se transformă într-o nedorită buclă de vreo 150 km. Dar nu-i nimic, aşa e în călătorie, aduce farmec, un strop e suficient. Din păcate, grecii sunt departe de minime cunoştinţe de limba engleză, ne învârtim în cercuri, facem opturi prin obscure localităţi. Poate pentru că mergem totuşi la Athos, Maica Domnului ne trimite în cale un şofer care, pentru o parte din drum, merge în direcţia dorită de noi. Ne ţinem după el şi la o răspântie drumurile noastre se despart. Suficient ca să prindem drumul corect până la Uranopolis, micuţul port în care se îmbarcă pelerinii către mănăstirile Sf. Munte. Am coborât din microbuz pentru a alerga mai întâi la biroul de pelerinaj, de acolo de unde trebuie să ne ridicăm Diamonitirionul. Este documentul care ne asigură intrarea pe Athos. Costă 25 de euro şi îl prezentăm la urcarea pe vas, dar şi la intrarea în fiecare mănăstire în care ne dorim să rămânem peste noapte.
Mai scoatem 6 euro din buzunar pentru a ne plăti biletul de feribot. Mănăstirea Dochiariu va fi primul nostru popas, acolo unde ajungem după aproximativ 40 de minute. „Oare chiar am ajuns la Athos?” Amestec de bucurie şi retorică, sentimente care irump şi plasează într-un plan secund oboseala drumului.
E plin de schele în această milenară fortăreaţă ortodoxă, remarc şi o macara. Urcăm pe cărarea pietruită care porneşte chiar din arsanaua mănăstirii, trecem şi pe lângă câţiva portocali. Intrăm în curtea mănăstirii, ne lăsăm rucsacii în pragul pangarului şi rugăm un părinte să ne deschidă biserica. Mă uit în jur şi îmi vine să îngenunchez: sunt pe un petic de pământ de cultură, civilizaţie, spiritualitate bizantine.
Într-un hrisov de la 1038, Mănăstirea Dochiariu este menţionată ca Mănăstirea Sf. Nicolae, a Dohiariului (dochiar = supravheghetor al magaziilor şi beciurilor, n.r.) sau Dafni. În sec. XV-XVI mănăstirea s-a pustiit, dar a fost refăcută prin purtarea de grijă a preotului Gheorghie din Adrianopolis, care s-a vindecat în chip minunat după ce a băut din Agheasma Sf. Arhangheli. Cheltuielile pentru reînnoirea mănăstirii au fost suportate de domnitorul Alexandru Lăpuşneanu şi de soţia sa Ruxandra, care a răscumparat metoacele mănăstirii pe care le luaseră turcii. Supravegherea lucrărilor a fost încredinţată fostului episcop al Moldovei, Teofan.
Alexandru Lăpuşneanu este zugrăvit în biserică, împreună cu cei doi fii ai săi, Constantin şi Petru, şi cu soţia lui, doamna Ruxandra. În dreptul domnitorului stă scris „In Hristos cucernic si credincios domn al intregii Moldovlahii, Ioan Alexandru Voievod, si ctitor al acestei sfinte manastiri”. Înainte de Lăpuşneanu există deja o lungă listă de domnitori români care au sprijinit sfânta mănăstire athonită: Vlad Călugărul, Radu cel Mare, Sf. Neagoe Basarab etc. Dar celebra formulă de sinteză a lui Nicolae Iorga („Bizanţ după Bizanţ”) poate că tocmai aici, la Athos, capătă înţeles deplin. Documentele privitoare la relaţiile dintre domnitorii români şi călugării de la Athos atestă faptul că voievozii Ţării Româneşti şi ai Moldovei, continuând tradiţiile bizantine, au instituit la Athos cel mai îndelungat patronaj cunoscut în istoria acestor locuri, patronaj care se întinde pe o perioadă de 513 ani (1350-1863). Aceste constatări l-au determinat şi pe episcopul P. Uspensky să afirme, în sec. XIX, că nici un popor nu a făcut atâta bine pentru Athos cât au făcut românii.
Sunt eu oare îndreptăţit să mă simt „acasă”? Răspunsul rămâne suspendat pe undeva, neclar unde, de parcă aş avea o reţinere să-mi ofer un răspuns îndrăzneţ ca o necuviinţă. Unul dintre tovarăşii de drum mă trage de mânecă, mergem la Paraclisul care găzduieşte icoana Maicii Domnului „Grabnic Ascultătoarea” (Gorgoepikousa). Îngenunchem cu toţii pe dalele seculare şi înălţam câte o fierbinte rugă, după nevoi şi trebuinţe, către Maica Domnului.
E doar primul popas athonit şi pe parcursul următoarelor zile aveam să ne închinăm şi la Xenofont, Sf. Andrei – Serai, Cutlumuş („Lavra cea Mare a Ţării Româneşti”), Vatoped, Prodromu, Schitul Lacu, Sf. Pavel, Dionisiu, Grigoriu. Când distanţele sunt prea mari între mănăstiri, pândim trasee de microbuze şi adeseori aflăm şoferi români. Deja sunt poligloţi, descurcându-se lejer în greacă, rusă, engleză. E plin de muncitori români la Sf. Munte, dorm pe la mănăstiri şi schituri sau în Karyes, capitala Republicii athonite. De altfel, unul dintre muncitorii cu care ne interesectăm ne asigură că limba română e „prima limbă” vorbită la Athos, după greacă.
În măsura în care sunt locuri libere la mănăstiri, pelerinii sunt găzduiţi gratis, pe cheltuiala mănăstirii. În schimb, există „obligaţia” de a participa la toate slujbele, de a respecta programul, regulile fiecărei mănăstiri. Ce bine ar fi ca, indiferent de ora la care bate toaca de slujbă, să am elanul cu care mă îndrept spre trapeză...
Cu excepţia lăcaşurilor româneşti (Prodromu şi Lacu), toate mănăstirile de pe traseul nostru sunt greceşti. Singurul din grupul nostru care ar putea desluşi tipul slujbelor este Paul, graţie studiilor sale de teologie şi implicării în corul bisericii de la parohia bucureşteană de care aparţine. Din fericire, întâlnim monahi români şi pe „la greci” şi ne informează în legătură cu programul zilei, rânduiala slujbelor. Ceasuri, Pavecerniţă, Acastistul Maicii Domnului, Sf. Liturghie... sfintele slujbe în limba greacă sunt bogate în cântări care farmecă, liniştesc, înalţă. Fie ca parte dintr-o vecernie începută pe la ora 17:00, fie dintr-o slujbă de noapte, de la 4 sau 5 dimineaţa. Şi totuşi, limba străină e un obstacol, ceea nu se poate spune şi în cazul „evangheliei zugrăvite”. Istorie, şcoli, perioade ale iconografiei bizantine se pot desluşi în fiecare mănăstire athonită, straturi peste straturi, după cum au intervenit zugravii şi iconarii din alte vremuri, adeseori potrivnice tihnei după care tânjeau monahii.
Iarăşi mă trezesc spunând „acasă!” odată ajuns în faţa porţilor de la Prodromu, cel mai important schit românesc de pe Sfântul Munte, în care a cărui arhitectură recunoşti cu uşurinţa Tismana sfântului Nicodim cel Sfinţit. Şi aici ne întâmpină părinţii cu ouzo, rahat şi apă proaspătă, iar în camera în care suntem găzduiţi peste nopate, buştenii trosnesc în sobiţă. Sunt cel mai fericit pentru că o răceală m-a luat cu asalt şi nu vreau să devin o povară pentru restul grupului. Febra învinge însă oboseala drumului şi răsucesc cearşaful sub mine. Scot lanterna din rucsac şi mai răsfoiesc din volumele pe care le-am purtat cu mine: „Românii şi Muntele Athos” (Ed. Lucman – 2007), „Sf. Munte Athos” antologia realizată şi tradusă de neobositul părinte Ştefan Nuţescu de la Schitul Lacu (Ed. Evanghelismos – 2011) sau numere mai vechi din „Lumea Credinţei”, cu istorii ale icoanelor făcătoare de minuni ale Maicii Domnului, aflate la Athos.
Ca şi la alte mănăstiri din pelerinajul nostru, alarma de la telefonul mobil sună înainte de toacă şi cei mai vrednici din grupul nostru se pregătesc pentru slujba de noapte. Ajung şi eu ceva mai târziu şi constat că nu suntem singurii pelerini (români) la Prodromu. Unii sunt veniţi din ţară, alţii de prin Germania, după cum aveam să aflăm în cursul zilei. Ne întâlnim în acest punct mărginaş al Sf. Munte cu vânturi care suflă sălbatic. Vânturi care pun în mişcare şi câteva eoliene montate de harnicii părinţi români, dar în acelaşi timp ne scutesc urechile de ureletele şacalilor. Am văzut şi noi, pe lumină, câţiva şacali care dădeau târcoale mănăstirii. Vântul de dincolo de zidurile bisericii şi slujba în limba română care ne învăluie, aşa cum suntem risipiţi în pronaos şi naos.
Pare foarte departe „al zecelea drum”, dar mi-a povestit mie unul din tovarăşii de pelerinaj, după o experienţă athonită anterioară: „Frate, aici se întâmplă minuni la tot pasul!”.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius