Papa Francisc: Discurs adresat participanţilor la Întâlnirea Internaţională "Biserica în ieşire". Receptarea şi perspectivele lui Evangelii gaudium (30 noiembrie 2019)

[altmariustotal catolic]

Iubiţi fraţi şi surori,

În aceste zile v-aţi întâlnit numeroşi, venind din atâtea părţi ale lumii, pentru a relua în mâini Evangelii gaudium. Vă mulţumesc pentru asta şi sunt recunoscător monseniorului Fisichella pentru cuvintele sale precum şi pentru că duce înainte această lucrare. Sunt sigur că veţi duce acasă cu entuziasm roadele din aceste zile de întâlnire.

Aş vrea să vă spun cu multă simplitate: bucuria Evangheliei provine din întâlnirea cu Isus. Când îl întâlnim pe Domnul suntem inundaţi de acea iubire de care numai El este capabilă. Aşadar, "când îi permitem lui Dumnezeu să ne conducă dincolo de noi înşine", viaţa se schimbă şi "ajungem la existenţa noastră cea mai adevărată. Acolo se află izvorul acţiunii evanghelizatoare" (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 8). Pentru că la acel punct exigenţa de a-l vesti se naşte spontan, devine de neoprit, chiar fără cuvinte, cu mărturia. Aşa a început evanghelizarea, în dimineaţa de Paşti, cu o femeie-apostol, Maria Magdalena care, după ce l-a întâlnit pe Isus înviat, pe Cel Viu, i-a evanghelizat pe apostoli. Se afla la mormântul lui Isus cu atâtea sentimente triste în inimă: la durerea datorată pierderii Învăţătorului se adăugau frica faţă de viitor şi rătăcirea faţă de presupusa profanare a mormântului. Însă plânsul său s-a schimbat în bucurie, singurătatea sa în mângâiere după ce a găsit în Isus iubirea care nu dezamăgeşte niciodată, care nu abandonează nici măcar în faţa morţii, care dă forţa de a regăsi ceea ce avem mai bun în noi înşine. Este adevărat pentru toţi: "tristeţea noastră infinită se îngrijeşte numai cu o iubire infinită" (ibid., 265).

Experienţa atâtor persoane în zilele noastre nu este departe de cea a Mariei din Magdala. Nostalgia de Dumnezeu, de o iubire infinită şi adevărată, este înrădăcinată în inima fiecărui om. Este nevoie de cineva care să ajute la reînsufleţirea ei. Este nevoie de îngeri care, aşa cum a fost pentru Maria Magdalena, să aducă veşti bune: îngeri în carne şi oase care să se apropie pentru a şterge lacrimi, pentru a spune în numele lui Isus: "nu te teme!" (cf. Mt 28,5). Evanghelizatorii sunt ca îngerii, ca îngerii păzitori, mesageri ai binelui care nu înmânează răspunsuri pregătite, ci împărtăşesc interogativul vieţii, acelaşi pe care Isus l-a adresat Mariei chemând-o pe nume: "Pe cine cauţi?" (In 20,15). Pe cine cauţi, nu ce anume cauţi, pentru că lucrurile nu sunt suficiente pentru a trăi; pentru a trăi este nevoie de Dumnezeul iubirii. Şi dacă am şti, cu această iubire a sa, să privim în inima persoanelor care, din cauza indiferenţei pe care o respirăm şi a consumismului care ne aplatizează, adesea trec prin faţa noastră ca şi cum n-ar fi nimic, am reuşi să vedem înainte de toate nevoia de acest Pe cine, căutarea unei iubiri care durează pentru totdeauna, întrebarea cu privire la sensul vieţii, la durere, la trădare, la singurătate. Sunt nelinişti în faţa cărora nu sunt suficiente reţete şi precepte; trebuie mers, trebuie mers împreună, trebuie să devenim colegi de călătorie.

De fapt, cine evanghelizează nu poate să uite niciodată că este mereu în mişcare, în căutare împreună cu alţii. De aceea nu poate lăsa în urmă pe nimeni, nu-şi poate permite să-l ţină la distanţă pe cel care merge cu greu, nu se poate închide în micul său grup de relaţii confortabile. Cine vesteşte nu caută fugi din lume, pentru că Domnul său atât de mult a iubit lumea încât s-a dat pe sine însuşi, nu pentru a condamna ci pentru a mântui lumea (cf. In 3,16-17). Cine vesteşte îşi însuşeşte dorinţa lui Dumnezeu, care suferă pentru cel care este distant. Nu cunoaşte duşmani, numai colegi de călătorie. Nu se erijează ca învăţător, ştie că este comună căutarea lui Dumnezeu şi trebuie împărtăşită, că apropierea lui Isus nu este negată niciodată nimănui.

Iubiţi fraţi şi surori, să nu ne reţină teama de a greşi şi frica de a parcurge cărări noi. În viaţă toţi greşim, toţi. Este normal. Nu există priorităţi de pus înaintea vestirii învierii, înaintea kerigmei speranţei. Sărăciile noastre nu sunt obstacole, ci instrumente preţioase, pentru că harului lui Dumnezeu îi place să se manifeste în slăbiciune (cf. 2Cor 12,9). Avem nevoie să ne întărim într-o certitudine interioară, în "convingerea că Dumnezeu poate să acţioneze în orice împrejurare, chiar şi în mijlocul eşecurilor aparente" (ibid., 279). Avem nevoie să credem cu adevărat că Dumnezeu este iubire şi că nu trebuie pierdută deci nicio lucrare desfăşurată cu iubire, nicio preocupare sinceră faţă de alţii, niciun act de iubire faţă de Dumnezeu, nicio trudă generoasă, nicio răbdare dureroasă (cf. ibid.). Avem nevoie, pentru a răspândi vestea, să fim simpli şi agili ca în Evangheliile de Paşti: ca Maria, care abia aşteaptă să le spună discipolilor: "L-am văzut pe Domnul!" (In 20,18); ca apostolii, care aleargă la mormânt (cf. In 20,4); ca Petru, care plonjează din barcă spre Isus (cf. In 21,8). Avem nevoie de o Biserică liberă şi simplă, care nu se gândeşte la întoarceri de imagine, la convenienţe şi la intrări, ci să fie în ieşire. Cineva spunea că adevărata Biserică a lui Isus pentru a fi fidelă trebuie să fie în deficit în bilanţ. E bun acest lucru: deficitul.

Să ne gândim la primii creştini, care îi aveau pe toţi împotrivă, erau persecutaţi şi totuşi nu se plângeau de lume. Citind Noul Testament, se vede că nu erau preocupaţi să se apere de un imperiu care-i omora, ci să-l vestească pe Isus, chiar cu preţul vieţii. Aşadar să nu ne lăsăm întristaţi de lucrurile care nu merg, de trude, de neînţelegeri, de bârfă, nu: sunt micimi în faţa "sublimităţii cunoaşterii lui Cristos Isus Domnul nostru" (cf. Fil 3,8). Să nu ne lăsăm contagiaţi de defetismul conform căruia totul merge rău: nu este gândirea lui Dumnezeu. Şi cei trişti nu sunt creştini. Creştinul suferă de atâtea ori, dar nu cade în tristeţea profundă a sufletului. Tristeţea nu este o virtute creştină. Durerea da. Pentru a nu lăsa să ni se fure entuziasmul Evangheliei să invocăm în fiecare zi pe Autorul său, pe Duhul Sfânt, Duhul bucuriei care menţine vie ardoarea misionară, care face din viaţă o istorie de iubire cu Dumnezeu, care ne invită să atragem lumea numai cu iubirea şi să descoperim că viaţa se posedă numai dăruind-o. se posedă în sărăcia de a o da, de a ne despuia de noi înşine. Precum şi cu surpriza, uimirea de a vedea că înainte de a ajunge noi, este Duhul Sfânt care deja a ajuns şi ne aşteaptă acolo.

Vă mulţumesc din inimă pentru binele pe care-l dăruiţi. Vă binecuvântez şi vă cer să vă rugaţi pentru mine. Mulţumesc.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu