Calendar Romano-Catolic - 2 decembrie 2019

[altmariustotal catolic]

SFÂNTA BIBIANA (?-363)

 

Sfânta Bibiana este numită şi Viviana, dar adevăratul nume ar trebui să fie Viniana, aceasta fiind forma feminină a numelui etrusc Vinianus, nume al cărui înţeles nu este cunoscut. Referitor la Sfânta Bibiana, este ştiut faptul că papa Simpliciu (468-483) a zidit în Roma o bazilică pe locul „unde odihneşte trupul ei”, spre a-i adăposti rămăşiţele pământeşti, dar rămâneau unele îndoieli asupra celor relatate de Passio Sanctae Bibianae. Când marele arhitect Bernini a primit misiunea de a reconstrui bazilica, în anul 1624, în urma săpăturilor făcute, s-au descoperit două vase conţinând osemintele unei tinere şi purtând inscripţia „Bibiana martiră”.

Istoria acestei tinere şi mult venerate martire se împlineşte cu ultima persecuţie decretată şi coordonată de împăratul Flavius Claudius Iulian, care a renegat credinţa creştină şi a încercat să reinstaureze cultul păgân, meritându-şi supranumele de Iulian Apostatul (361-363). Om cu o mare cultură, sub influenţa neoplatonismului, a conceput un păgânism reîntinerit şi a voit să-l impună cu forţa; a dat libertate de acţiune tuturor sectelor creştine, sperând că se vor distruge una pe alta, a rezervat numai păgânilor toate posturile de conducere, i-a exilat pe cei care se dovedeau prea zeloşi în afirmarea credinţei lor şi a căutat prin toate mijloacele să-i facă odioşi pe creştini.

În această situaţie, un fost prefect al Romei, Flavian, tatăl a două fete, Bibiana şi Demetria, a fost marcat cu semnul sclavilor pe frunte şi trimis în exil; soţia lui, Dafrosa, a fost condamnată la moarte şi i s-a tăiat capul. Au rămas cele două fiice ale lor, pe care guvernatorul Aprovian, după ce a pus stăpânire pe averea lui Flavian, a încercat să le atragă de partea sa, dar, nereuşind, a poruncit să fie aruncate în închisoare.

Demetria, sora mai mică, a încetat din viaţă chiar mai înainte de a fi supusă torturilor; Bibiana, neînfricată şi hotărâtă, a fost trimisă într-o casă de toleranţă şi încredinţată unei femei uşuratice, pentru a-i schimba gândurile. Deoarece nici în felul acesta nu a reuşit să o abată de la hotărârea ei, Aprovian a poruncit să fie legală de un stâlp şi biciuită. Din cauza rănilor primite, şi-a dat sufletul în mâinile Creatorului, iar trupul a fost luat de creştini şi înmormântat alături de cel al surorii sale, în apropierea casei lor părinteşti. Pe acest loc se va ridica mai târziu măreaţa bazilică ce-i adăposteşte şi astăzi relicvele venerate

.

Papa Silveriu

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Silveriu
Date personale
Născut	Frosinone, Italia
Decedat	22 iunie 537 e.n.  Ponza, Italia
Părinți	Papa Hormisdas wife of Hormisdas[*]
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	cleric[*] preot catolic[*]
Activitate
Început de pontificat	8 Iunie 536
Final de pontificat	Martie 537
Predecesor	Papa Agapet I
Succesor	Papa Vigilius

Papa Silveriu a fost un papă al Romei din 8 Iunie 536 până în Martie 537.

Origine

A fost fiul legitim al Papei Hormisdas, născut înainte ca tatăl său să fi devenit preot.

Alegere

Papa Agapet I a murit la Constantinopol, iar împărăteasa bizantină Teodora, adeptă a monofizitismului, i-a oferit unui diacon roman, Vigiliu, scaunul papal în schimbul reinstalării fostului patriarh monofizit, Antim. În același timp la Roma, în iunie 536, a fost ales Papa Silveriu, susținut de Regele ostrogoților, Theodahad, nepotul Regelui Theodoric cel Mare.

Viața

Pe 9 Decembrie 536, generalul bizantin al împăratului Iustinian, Belizarius, a intrat în Roma cu aprobarea Papei Silveriu. Succesorul regelui ostrogot Theodahad, Witiges a asediat Roma de câteva luni, timp în care populația a suferit de foame. Papa Silveriu a fost ales, ca să vorbească cu Witiges, oferindu-i orașul.

În consecință, Papa Silveriu a fost deposedat de titlul papal, devenind un simplu călugăr, de către generalul Belisarius în martie 537. Era acuzat de complot împotriva generalului, dovadă era o întreagă corespondență avută cu goții. Silveriu a plecat la Constantinopol, pentru a se exonera de acuzații, iar împăratul Iustinian ca răspuns la reclamațiile sale, l-a trimis înapoi la Roma. Însă Vigiliu l-a exilat pe Silveriu, acesta fiind trimis ca prizonier în închisoarea Pandataria, de pe insula Ventotene, unde a stat restul vieții sale în obscuritate. A murit la 20 iunie 537.

Deces

După Liber Pontificalis, Papa Silveriu nu a fost exilat pe insula Ventotene, ci mai degrabă pe insula Palmarola unde a murit după cîteva luni mai târziu, pe 20 Iunie 537.

Beatificare

Papa Silveriu a fost mai târziu beatificat și recunoscut ca sfânt, deși nu a fost niciodată canonizat, fiind patronul spiritual al insulei Ponza, din Italia. Prima datare în rândul sfinților este din timpul sec. al XIX-lea.

Legături externe

• en [1]

Bibliografie

• "Papa Sfântul Silveriu" din 1913 în Enciclopedia Catholică.

Predecesor: Papa Agapet I

Silveriu 536 - 537

Succesor: Papa Vigiliu

Habacuc

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Habacuc sau Avacum este un profet din Vechiul Testament, activ la Ierusalim, probabil pe la sfârșitul sec. al VII-lea î.e.c., ale cărui profeții sunt adunate în cartea care-i poartă numele. Despre el, în afară de această carte, nu există nici o altă informație; nici măcar numele lui nu s-a transmis uniform și unanim. Textul ebraic îl numește Hăbhaqquq חבקוק, tradus în grecește (LXX – Septuaginta) cu Άμβακούμ (de unde și traducerea românească BOR cu: Avacum), iar în Vulgata, latinii l-au transcris Habacuc, de unde l-au preluat mai toate limbile moderne.

Mausolelul lui Habacuc (în Toyserkan, Iran)

Etimologia numelui

Forma ebraică Hăbhaqquq ar însemna „îmbrățișare”, „cel care îmbrățișează” sau – mai puțin probabil – „luptă/luptător” (cum îl vrea sf. Ieronim). Forma grecească ar putea deriva de la asirianul ĥambaqûqu, numele plantei cassia tora.

Încercari de identificare și datare

Cu privire la personajul propriu-zis istoric lipsesc informațiile biografice, chiar Biblia numește doar un Habacuc și numai în cartea profetului Daniel (Dan 14, 32-38), dificil de identificat cu acest profet; cartea lui Habacuc este absolut lipsită de date (auto-)biografice directe.

Tradiția iudaică și – mai apoi – legenda creștină s-au străduit să umple golul cu „date”, a căror autenticitate este imposibil de verificat. Conform unor rabini, Habacuc ar fi fiul femeii din Sunam, căreia Elizeu i-a prezis nașterea unui fiu și pe care mai apoi l-a resuscitat (cf. 2Regi 4,16-36).

În „Viețile profeților”, atribuite unui oarecare Epifan sau lui Dorotei, Habacuc s-ar fi născut la Βηθζοχήρ (Bet zoher), localitate la 16 km. S de Ierusalim, din tribul lui Simeon; ar fi fugit de la Ierusalim în timpul asedierii lui de către babilonienii lui Nabucodonosor și s-ar fi stabilit la Straki, pe coasta egipteană, de unde s-ar fi întors doar atunci când babilonienii se retrăseseră deja; s-ar fi îndeletnicit cu agricultura și ar fi murit la Ierusalim în 538 î.e.c., așadar cu doi ani înainte ca Cirus să emane presupusul edict de reîntoarcere a evreilor; proclamația este considerată legendară (închipuită, nu reală)^[1]. Trupul său ar fi fosr găsit împreună cu cel al profetului Mica (Miheia) de către Sebeniu, episcopul de Eleutheropolis (Elefteropolis; in epoca modernă Beit Guvrin sau Beit-Djibrin), căruia cei doi profeți i-ar fi descoperit în vis unde sunt înmormântați.

Cum însă Habacuc, în cartea sa, nu pomenește niciodată numele poporului căruia îi adresa proorociile sale, este dificil dacă nu imposibil să se poată determina perioada vieții sale și identitatea acelora împotriva cărora proorocea. În fața acestei stări de lucruri, cercetătorii îl plasează fie pe timpul regelui Iezechia (ca. 726/715–697/687), fie la sfârșitul domniei lui Manase (ca. 697/687–643/642), fie sub regele Iosia (ca. 641/640–609), fie sub Ioachim (609–598), fie pe timpul regelui Zedechia (598–587/586). Nu lipsesc nici cei care coboară chiar până la exil, pe timpul persanilor și a macedonienilor. Natural, variind aceste date se schimbă și obiectul profeției: identificat în asirieni și babilonieni, sau în pătura socială nelegiuită a chiar poporului evreu sau/și în alții.

În baza textului, în care profetul se plânge de nedreptățile, silnicia și violența săvârșite de cuceritori, însă fără să pomenească distrugerea Ierusalimului, dintre diferitele date propuse, cea mai probabilă pentru activitatea lui Habacuc pare să fie 599/598; ultimii ani ai domniei lui Ioachim (Eliachim), ani dominați de puterea babiloniană, care putere a înlocuit-o pe cea asiriană după cucerirea cetății Ninive (612 î.e.c.). Sunt ani caracterizați de o politică de nesuportare a jugului babilonian, promovată de regii lui Iuda, o politică – condamnată deja și de alți profeți – care a provocat distrugerea totală a Ierusalimului și a regatului lui Iuda în 586 î.e.c., marcând sfârșitul regatelor independente evreiești din Țara Israel.

Acesta ar fi cadrul istoric în care cartea lui Habacuc, cu problemele ei specifice, își găsește pe deplin justificarea.

Mesajul lui Habacuc

Gestul indicativ al profetului

Menirea lui Habacuc nu pare să fi fost aceea de a prezice poporului iminenta catastrofă ca urmare a nenumăratelor infidelități (care determinau dreapta pedeapsă a lui Dumnezeu). Această linie teologică a fost urmată de alți profeți: Amos, Osea, Isaia, Miheea, Sofonia, Ieremia și, mai târziu, va fi urmată și de Ezechiel. Acest curent, precum și profeții care-l reprezentau, considera că dușmanii lui Israel, nimic altceva decât actualele instrumente ale lui Dumnezeu de pedepsire a poporului infidel Alianței. Privind viitorul ei preziceau și sfârșitul acestor dominatori (contemporani lor) odată încheiatîă menirea lor provodențială, care – pentru moment – îi făcea „servitori” ai Domnului, dar care mai apoi vor fi pedepsiți pentru nelegiuirile și cruzimile lor.

Habacuc – și aceasta este pentru prima oară în istoria biblică – pune problema în alți termeni: cum se împacă sfințenia și dreptatea lui Dumnezeu cu răutatea, cruzimea și nelegiuirea acelora care în prezent au avânt și – prin aceasta – dovedesc că sunt (conform concepției teologice din acel timp) prieteni cu Dumnezeu și se bucuură de prietenia Lui? Cu această optică, Habacuc este mai aproape de literatura biblică sapiențială decât de cea profetică. Soluția pe care el o dă – unica posibilă în așteptarea revelației depline, în Isus – îl plasează pe urmele lui Abraham, strămoșul poporului evreu, care – conform apostolului Paul – datorează paternitatea sa mai mult credinței decât cărnii, pentru că „a crezut împotriva oricărei speranțe”.

Miezul doctrinei lui Habacuc este în versetul 4 din capitolul 2, unde – repetatelor lamentări ale profetului, împotriva nedreptăților și infidelităților – Dumnezeu îi răspunde: „iată că acela care nu are sufletul drept se va prăbuși, cel drept însă prin credință va trăi” (o altă traducere a acestui verset – și de fapt mai aproape de sensul originar –este: „datorită fidelității sale va trăi”).

Acestui mesaj central din 2,4, primul capitol îi constituie o premisă (un fel de punere a problemei); iar restul capitolului 2 și capitolul 3 sunt o urmare firească a acestei afirmații centrale.

Termenul de „fidelitate / credință” folosit de Habacuc nu are sensul teologic propriu-zis de „credință” dezvoltat mai târziu de Paul. Însă, chiar însemnând o conduită exterioară – în conformitate cu legile statornicite de Dumnezeu prin Alianță – presupune un act de credință în Dumnezeu, în sensul că El nu va uita (neglija) făgăduințele sale (de a face deosebire atât la nivel comunitar cât și la nivel individual a acelora care făptuiesc răul). Este deja actul de credință în sensul paulin și actual, împotriva aparențelor, că Dumnezeu va răsplăti pe acela care umblă în Legea Sa și nu-și abate picioarele de la căile sale. Iată de ce este evident că Paul n-a alterat mesajul lui Habacuc atunci când – scriind despre legătura dintre justificare și credință – se referea la Habacuc, dând termenului „fidelitate” semnificația mai deplină a „credinței” (cf. Romani 3,11).

La acest nivel, mesajul lui Habacuc apare de o permanentă actualitate, deoarece și-n ambient creștin credința în cauza lui Dumnezeu și fidelitatea față de Legile sale sunt condiții esențiale de viață.

Cartea lui Habacuc a fost folosită de comunitatea de la Qumran, care a făcut un comentariu descoperit în 1947 (manuscrisul poartă sigla de: 1Qp.Hab.). ei au interpretat primele două capitole în funcție de istoria Învățătorului Dreptății și al Comunității Alianței. În acest comentariu, caldeii menționați în Habacuc sunt identificați cu romanii cotropitori. În afără de Scrisori, Paul – mai direct sau mai indirect – a folosit doctrina lui habacuc și în predicile sale (cf. Faptele Apostolilor 13,41).

Habacuc este cinstit de creștini drept sfânt și sărbătorit la 15 ianuarie, conform Martirologiului Roman și a Sinaxarului.

Habacuc în iconografie

Caracteristicele esențiale ale iconografiei lui habacuc sunt puse în raport cu tonul său agitat și amar, prezent în textul cărții sale.

Accentele de temeinică încredere în Dumnezeu și de speranță, care încheie cartea cu atâta pasiune, nu s-a impus niciodată fanteziei artiștilor.

Aspectul profetului este în general senil, cu barbă, încovoiat. Așa este, de exemplu, reprezentat într-un mozaic la Hosos David, Salonic, una dintre reprezentările sale cele mai vechi (se. Al V-lea), care a dat tonul mai ales iconografiei bizantine.

Uneori apare de-a dreptul deformat. Textul din „Mystère de Rouen” spune că habacuc trebuie spă fi fost „barbu et voûté ou même bossu” și tot așa apare în statuia lui M. Civitali (sfârșitul sec- al XV-lea) din Domul din Genova.

Chiar dacă în decursul istoriei artei curentele de exprimare au variat(în privința lui Habacuc alternând sau exaltând unele detalii figurative) reprezentarea lui a rămas fără variații marcante, iar aceasta arată că în privința acestui profet, cunoașterea a rămas mereu doar generică.

Rămân constante trăsăturile morale ale lui Habacuc, chiar și atunci când trăsăturile fizionomiei suferă variații sau inovații (de ex. Donatello – celebra statuie a lui Habacuc din turnul Domului din Firenze – imaginea morală a profetului rămâne conformă spiritului tradițional).

Abacuc de Donatello (Firenze, Museul Opera del Duomo)

Nici atributele iconografice ale lui Habacuc nu se referă la un aspect precis al activității sau personalității sale. O excepție, totuși, facereprezentarea lui purtat sau călăuzit de un înger la Daniel în groapa cu lei..., dar e o confuzie de personaj (cf. Dan 14,32 u.). De precizat că, unanim, cercetătorii consideră această identificare tradițională drept arbitrară; originea ei fiind necunoscută.

Întrucât identificarea confuză a durat atâtea secole, o remarcă se impune touși; cu atât mai mult cu cât ea are o mare relevanți mistico-teologică. Acest episod păstrat viu în cultura și spiritualitatea populară (prin nenumărate reprezentări), în Evul Mediu a fost considerat în trei feluri:

• - o prefigurare a „cinei de la Emaus”;

• - o prefigurare a maternității feciorelnice a Mariei;

• - o prefigurare a sufragiilor pentru sufletele răposaților din Purgator.

Dacă prima prefigurare – sensul euharistic, adică – este ușor de intuit și astăzi; celelalte două prefigurări necesită precizări.

În Habacuc se contempla o prefigurare a Întrupării lui Christos. Într-adevăr, așa cum profetul – prin puterea și lucrarea dumnezeiască – a trecut dincolo de piatra pusă peste groapa leilor și sigilată cu sigiliul regal; tot așa și Christos s-a întrupat în sânul Mariei, fără a rupe virginitatea ei. Cea mai reușită reprezentare a acestei idei se regăsește într-un basorelief al catedralei din Laon (secolul al XIII-lea).

Tot în ambient catolic era răspândită și cea de-a treia prefigurare: sufragiul pentru sufletele din Purgator. Puterile spirituale ale îngerilor și ale sfinților nu sunt străine – conform doctrinei catolice – de lumea noastră materială și de viața noastră pământească, așa cum nici noi nu suntem rupți definitiv și irevocabil de cei care au plecat din această lume. Datorită acestor legături spirituale – posibile în învierea lui Christos – cei din această viață pot și trebuie să ajute pe frații lor răposați, așa cum din porunca lui Dumnezeu Habacuc l-a ajutat pe Daniel la nevoie.

Acest episod biblic – eronat pus în legătură cu Habacuc – s-a bucurat în tot Evul Mediu și chiar mai târziu de mare considerație: dovadă stau impresionantele reprezentări de-a lungul veacurilor: de la nenumăratele sarcofage paleocreștine și basoreliefuri prin bazilicii de prin sec. al IV-lea (ex. basorelieful de pe ușa bazilicii sf. Sabina din Roma, cca. 430 e.c.) până la portalul bisericii sf. Fidel din Como și la capitelul Baptisteriului din Parma (din școala antelamică) și la sculptura lui Bernini din S. Maria del Popolo, Roma.

Bibliografie

Text:

• BIČ M., Trois prophètes dans un temps de ténèbres: Sophonie-Nahum-Habaquq, Paris, 1968;
• ELLINGER K., Studien zum Habakuk – Kommentar vom Toten Meer, Tübingen 1953;
• JOECKEN P., Das Buch Habakuk, Köln-Bonn, 1977;
• LAMAIRE A., Storia del popolo ebraico, Brescia 1989;
• ROFÉ A., Storie di profeti, Brescia 1991;
• ALONSO SCHÖKEL L., Il dinamismo della tradizione, Brescia 1970;
• HUMBERT P., Problèmes du livre d’Habacuc, Neuchâtel 1944
• BONORA A., Nahum, Sofonia, Abacuc, Lamentazioni: Dolore, protesta e speranza, Brescia 1989.

Iconografie:

• KÜNSTLE K., Ikonographie des Christlichen Kunst, I, Freiburg im Br., 1928;
• MEER F. van der., Majestas Domini, Città del Vaticano 1938.