Ca loc de întâlnire şi de comuniune a omului cu Dumnezeu, şi vieţuire a lui cu Dumnezeu şi întru Dumnezeu, Biserica îşi are obârşia pământeană în Rai.
Dar această vieţuire şi împreună-petrecere au fost tocmite în Sfatul cel din veşnicie al lui Dumnezeu şi pentru ele a fost zidită lumea, aşa încât obârşia Bisericii, mai veche decât obârşia lumii, se află în cugetarea şi voia veşnică ale lui Dumnezeu. In Păstorul lui Herma, într-una din vedenii, e înfăţişată o bătrână, care - după cum se descoperă prin înger - închipuie Biserica; şi bătrâneţea ei e tâlcuită astfel: „- Cine crezi că este bătrâna de la care ai primit cartea cea mică? Eu i-am răspuns: Sibila! - Te înşeli, mi-a răspuns acela, nu este ea! -Dar cine?, am întrebat eu. - Biserica, a răspuns acela. Şi i-am spus: - Pentru ce-i bătrână? - Pentru că a fost creată înainte de toţi, mi-a răspuns el. De asta e bătrână; şi pentru Biserică a fost creată lumea."
Pentru că Logosul lui Dumnezeu, Cuvântul, are o mare lucrare în crearea lumii şi în planul divin de îndumnezeire a omului (care se săvârşeşte în Biserică), principial, în El îşi are Biserica fundamentul, potrivit bunăvoirii lui Dumnezeu-Tatăl, cu împreună-lucrarea Sfântului Duh. Această legătură nemijlocită a Bisericii cu Dumnezeu-Cuvântul o adevereşte întruparea Cuvântului şi întreaga Sa iconomie mântuitoare, prin care, după păcatul strămoşesc şi cădere, planul dumnezeiesc e restatornicit dinspre puterea omului de a-l împlini, şi desăvârşit împlinit în persoana Lui.
Prin cuprinderea în Sine a întregului neam omenesc mântuit de El, Hristos întemeiază Biserica în mod principial ca substanţă şi conţinut al Trupului Său, şi se face Cap al ei (cf. I Corinteni 12, 12ş.u.).
E greu de lămurit când anume Hristos întemeiază efectiv Biserica. Un fapt hotărâtor este însă strângerea în jurul Său a ucenicilor, pe care-i numeşte „apostoli" (cf. Luca 6, 13), pentru că El nu întemeiază atunci o simplă comunitate unită în jurul Persoanei Sale, ci face din ucenicii Săi „trimişi" (acesta este întâiul înţeles al cuvântului apostoloi), mesageri, misionari, care să răspândească Vestea cea bună şi să întindă Bise rica dincolo de ceata Apostolilor. „Rânduind" (cf. Marcu 3, 14,16) pe Apostoli, Hristos le dă „stăpânire" (cf. Luca 9,1) şi „putere" (cf. Matei 10,1; Marcu 2,15), marcând caracterul nu doar instituţional, ci şi harismatic al acestei prime organizări.
Un alt moment fundamental este Cina cea de Taină, când Hristos le dă ucenicilor drept hrană Sfântul Său Trup şi Sânge (cf. Matei 26,26-28; Marcu 14,22-24; Luca 22,15-17), pentru că El instituie atunci Taina împărtăşaniei, care face din cei ce cred în El mădulare ale Trupului Său, unindu-i astfel ontologic cu El, iar prin El, întreolaltă.
Plănuită şi voită de Dumnezeu din veşnicie, inaugurată în Rai, prefigurată prin poporul cel ales al lui Israel, întemeiată de Hristos ca adunare unită şi însufleţită în chip dumnezeiesc prin Sfânta împărtăşanie instituită în Joia Mare, Biserica îşi află desăvârşirea şi este „pecetluită" de Duhul Sfânt la Cincizecime, în Ierusalim, după ce întreaga iconomie mântuitoare a Cuvântului întrupat a fost împlinită de El prin pătimirea, moartea, învierea şi înălţarea Sa în slavă la Tatăl.
Pogorârea Duhului Sfânt peste Apostoli la Cincizecime a dat Bisericii dimensiunea harismatică, ce îi permite să crească şi să se răspândească. Apostolii primesc atunci prin har nu doar puterea de a răspândi Vestea cea Bună la toate neamurile (cf. Fapte 2, 1-10), de a fi martori ai lui Hristos „până la marginea pământului" (Fapte 1, 8) şi de a convinge prin cuvintele (cf. Fapte 2, 37) şi minunile lor (cf. Fapte 2, 43); credinţa celor câtorva se răspândeşte acum în chip minunat la o mare mulţime de oameni, prin puterea Sfântului Duh (cf. Fapte 2,41,47).
Jean-Claude Larchet
Biserica – Trupul lui Hristos, Editura Sophia
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius