Răspundem cititorilor
Adrian Fetecău. Mulțumesc pentru textul trimis. Cât privește convorbirea radiofonică, particip cu plăcere, dar prin telefon (021.316.58.29), fiindcă mă deplasez rar, într-o zi și la o oră pe care le vom stabili de comun acord.
Gheorghe Postelnicu. Ne-ar interesa un fragment din „lucrarea biografică“ pe care ați consacrat-o lui Ion Caraion, de la nașterea căruia se împlinesc 100 de ani, mai ales dacă ați veni cu contribuții noi. Fragmentul pe care ni l-ați trimis se referă prea puțin la Ion Caraion și mult mai mult la alte persoane cu care poetul a avut legături. Într-o carte, acestea din urmă pot avea rolul lor, în fragmentul trimis, prezența lor pare disproporționată. (N.M.)
Ce mai recoltă!
„Recolta anului 2022 e realmente impresionantă în materie de poezie, cam la toate nivelurile: debut, scriitori consacrați, antologii, reeditări“, susține, pe o întreagă pagină din ultimul număr pe ianuarie al „Dilemei vechi“, Șerban Axinte. Ia să vedem, mi-am zis, pe ce se bazează susținerea și, dacă e cazul, să-i întreb pe criticii României literare de ce n-au băgat de seamă acest lucru. Ne-am uitat, așadar, împreună pe nume și pe titluri. Cu unele excepții, ne erau necunoscute: Ligia Pârvulescu, Angelica Stan, Olga Ștefan, Mihnea Bîlici, Cristina Alexandrescu, Ioan Coroamă, Anda Vahnovan, Cătălina Matei, Romeo Aurelian Ilie, Paul Mihalache, Artiom Oleacu și alții. Excepțiile, care se numără pe degete, nu sunt, nici ele, impresionante. E adevărat că, dacă ne referim la nume necunoscute, n-am citit nimic, nici cărți, nici comentarii critice, câte or fi fost prin publicațiile care ni se trimit la redacție și pe care le semnalăm săptămânal. Am fi putut să ne folosim de autoritatea critică a lui Șerban Axinte, dacă el ar fi dat, până acum, oarecare semne că e reală sau, măcar, dacă articolul de față ne-ar fi convins. Ne-am rezumat, așadar, la versurile pe care autorul bilanțului ni le oferă în sprijinul ideii lui despre mănosul poetic an 2022. E vorba de trei poeți scoși în față, așadar, preferați, fiindcă pe ceilalți îi supune doar calvarului enumerării. De exemplu, versurile citate din Radu Andriescu: „Tatăl meu a avut optzeci de ani buni și opt ani răi./Prof de limba română,/pentru că n-a prins un post pe literatură. /Nu era înalt. Când îl vedeam în poze mai vechi spuneam că arată ca Ceaușescu, la săniuș./Prefer să-mi amintesc cum îl călăream prin apartament și râdea toată familia“ și așa mai departe, dii! căluțule. Și cum comentează Șerban Axinte aceste domestice banalități? „Istoria personală e de fapt istoria unor aspirații, a unor înfrângeri și a unor izbânzi comune, tatăl și fiul făcând parte din aceeași rețea incandescentă.“ No comment. Alt exemplu, din Anestezia. Un singur poem de Daniela Rațiu, în care „realitatea poeziei e livrată împreună cu aceea istoric-documentară“, zice cronicarul, fără a ne spune ce fel de livrare este aceasta în care, atâta ne-a dus capul să înțelegem, cea de a doua „realitate“ este un corp străin în „realitatea“ poeziei (care, tocmai din acest motiv, e apreciat în „două texte însoțitoare“, semnate de un istoric, Mădălin Hodor, și de o jurnalistă, Ramona Ursu). (Limbajul pretențios în critică e ca o plasă de prins cititorii cu pretenții.) Iată versurile: „Crima/Prima a fost grea/A fost uimitoare/Tot corpul m-a durut din creștetul capului până în vârful unghiilor/L-am visat pe nenorocit în noaptea aia/Mi-a râs în nas/M-a hăituit toată noaptea în somn/M-a hăituit toată noaptea în somn/M-a alergat și m-a chinuit“ și așa, și pe dincolo. Nu cred că vrea cineva să citească integral comentariul lui Șerban Axinte, din care aflăm că „temperatura discursului atinge uneori cote paroxistice“, mai ales când nu poeta însăși ține discursul, care e pus în gura unor „torționari, criminali politici“, care își mărturisesc cinic crimele. Nu mai rezistăm fizic și psihic să reproducem și din cel de al treilea favorit 2022 al lui Șerban Axinte. (Unde e lipsitul de cucernicie Arghezi: „odrasla vie a crimei tuturor“?) Zicem și noi în concluzie: ce mai recoltă! (N.M.)
Un ultim cuvânt pentru Ion Simuț
N-am de gând să-mi petrec cât mi-a mai rămas din viață răspunzând atacurilor suburbane ale lui Ion Simuț din ziarul „Crișana“, din rubrica săptămânală intitulată Controverse. Am făcut-o o dată. Textul de mai jos este cel din urmă în care mă refer la criticul orădean. Dacă revin la serialul cu pricina (numerele din 25 ianuarie și, respectiv, 1 februarie), este pentru a lămuri câteva lucruri care mi se par importante. E vorba de abateri sistematice de la etica meseriei noastre. Prima, pe care am semnalat-o într-o notă precedentă, constă în prostul obicei al autorului de a face procese de intenție. I se pare, de exemplu, evident că, dacă într-un articol despre ultimul roman al lui Mircea Cărtărescu, scris cu obiectivitate, nu neapărat negativ, așa cum se cuvine, cronicarul R.l. nu-l prețuiește pe poetul romancier în aceeași măsură Ion Simuț, asta ar denota intenția (ascunsă) de a-l „gonfla“ pe, cine credeți, pe Gabriel Chifu. De unde evidența? Și de ce îi pune Ion Simuț pe cei doi într-o falsă competiție? E musai ca opinia cronicarului R.l. să coincidă cu a autorului Controverselor? Ion Simuț n-a băgat de seamă că nu numai criticii de la R.l. îi prețuiesc cărțile de poezie și romanele lui Gabriel Chifu, ci alții, extrem de numeroși, în majoritatea publicațiilor, contestatarii exprimându-se, de obicei, nu în comentarii, cronici, recenzii, ci în note insidioase de câteva rânduri, bazate pe argumente sublime, care lipsesc cu desăvârșire. Nu pot să nu mă întreb dacă au citit măcar romanele, întrebare valabilă și pentru Ion Simuț, care n-a scris, din câte știu, nimic despre ele. A doua abatere constă în neadevărul flagrant al unor afirmații. Exemplele sunt numeroase. Unele țin de bârfa noastră cea de toate zilele. „Se zice“, scrie netulburat Ion Simuț, că E. Simion ar fi fost exclus dintre colaboratorii permanenți ai R.l. în urma unei ședințe de redacție. De ce? Când? De unde deține informația? Iată un fake news dezonorant pentru un critic care se respectă. Sau: de ce redacția R.l. a interzis dezbaterea de acum câtva timp pe tema canonului, se întreabă Ion Simuț. Redacția n-a interzis dezbaterea pe tema canonului, care a fost preocuparea noastră constantă. Ne-a propus Ion Simuț un punct de vedere pe care să-l fi ignorat? Lasă că el interpretează observația mea, „canonul se face, nu se discută“, nu în sensul firesc, acela că un canon nu reprezintă voința unui critic, ci, exact pe dos, că eu aș avea intenția de a-l impune, așazicând, pe persoană fizică. Insinuare care ascunde tot un proces de intenție: criticul orădean e nedumerit că toți cei treizeci de critici care au răspuns chestionarului (printre care el nu se numără) sunt de acord cu „canonul“ din Istoria critică? Adică, vezi bine, redacția ar fi „orchestrat“, este cuvântul lui Ion Simuț referitor la premiile USR, răspunsurile ca să-mi facă mie hatârul. Incurabil, autorul Controverselor, când e vorba de a strecura suspiciuni! În fond, proces de intenție calificat. Neadevărurile bântuie textele lui Ion Simuț: nu l-am îndepărtat pe niciunul din tinerii colaboratori ai R.l., cărora eu însumi, nu altcineva, le-am dat rubrici permanente: au plecat de bună voie, uneori de două ori (e cazul lui Dorin Tudoran și al lui Daniel-Cristea Enache), cei mai mulți amăgiți de cântecele de sirenă ale unor „angajatori“ care nu le-au promis o carieră critică, precum am făcut-o eu, ci una universitară, deși nu se exclud, ca să nu mai spun că multora din cei trecuți de către Ion Simuț în rândul victimelor capriciilor mele le-am coordonat tezele de doctorat sau că am făcut parte din comisiile de concurs la care erau înscriși pentru ocuparea de posturi universitare sau de promovare. Aș putea continua lista acestor inexactități tendențioase. Să mai spun doar că, dacă citea până la capăt Istoria critică, Ion Simuț ar fi putut constata, fără ajutorul meu, că Paul Goma „există“ în carte. Nu neapărat în capitolul în care l-ar fi așezat, probabil, el, acela al romancierilor, ci în capitolul consacrat memorialiștilor. Ce să fac și eu, nu pot să-mi potrivesc gusturile după ale lui Ion Simuț. Nici să-i enumăr „absențele“ din scrierile lui, ale unor scriitori importanți, cum face el cu Istoria critică, fiindcă găsesc că e cel mai facil reproș, din păcate, destul de frecvent, pe care un critic îl poate face unei Istorii literare, care trebuie judecată în funcție de „prezențe“ și nu de „absențe“. Acesta este ultimul meu cuvânt pentru Ion Simuț. (N.M.)
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius