Artiști amatori
Un termen foarte activ în vremea comunismului era, neîndoielnic, cel de artist amator. Regimul comunist ambiționa să-l transforme pe fiecare „om al muncii“ într-un ins cu acces la straturile culturale ale existenței, cu o sensibilitate pe care și-o poate exprima artistic. Această idee, formulată inițial de Marx, se subsuma, desigur, planului suprem – și de o demonstrată deșertăciune! – al partidului, acela de făurire a „omului nou“. Existau, răspândite peste tot prin țară, fel de fel de formații artistice de amatori, existau cenacluri literare muncitorești, ca și cercuri de pictură ori muzicale. Existau, totodată, și locuri/ instituții anume destinate unor astfel de îndeletniciri, case de cultură, cluburi ale sindicatelor, case ale pionerilor, școli populare de artă etc., etc. și, mai ales, să nu uităm, exista acel festival național care ajunsese să ne dispere, Cântarea României. În aparență, mișcarea artistică de amatori, care cuprinsese întreaga țară în anii socialismului multilateral dezvoltat, era ceva pozitiv. Însă doar la nivelul declarativ al propagandei oficiale. În realitate, manifestările artistice de amatori nu erau altceva decât o viermuială a neaveniților, o încurajare a diletantismului deșănțat. Voind să desființeze barierele dintre cei care fac artă după ureche și creatorii de vocație, care cunoșteau temeinic domeniul și i se dedicau total, această acțiune de tip Cântarea României a adus prejudicii uriașe artei autentice. În subsidiar, era vorba despre dorința partidului comunist de a anula diferențele, de a nivela societatea, de a distruge și elitele creatoare, așa cum făcuse cu elitele politice și profesionale.
Dacă m-ar fi întrebat cineva în anul 1990 ce cred despre ideea de artist amator, i-aș fi răspuns convins că tocmai i-am cântat prohodul, e ceva pentru totdeauna dispărut din viețile noastre, odată cu dictatura comunistă. Oricum, n-aș fi zis că el va fi în chip bizar resuscitat și va fi atât de puternic prezent în lumea românească din anul de grație 2023. Sigur că da, a fost resuscitat nu ca o copie la indigo a modelului impus de ideologia comunistă, ci resuscitat cu adaptări/ ajustări/ modificări dictate de epoca nouă. Acum, amatorismul triumfă iarăși în arte, inimaginabil expandat.
Și, prin revoluția tehnologică, prin neîngrădirile unei societăți de tip democratic care dă liber la exprimare, calea diletanților spre public s-a ușurat năucitor. Oricine poate să publice o carte și, mai mult, oricine poate să-și posteze mesajul pe internet și să primească like-uri. Ei, amatorii, nu mai au nevoie de girul niciunei instanțe de validare a valorii, au luat în stăpânire spațiul public ca pe un loc viran, unde orice le este îngăduit. Ca să existe, nu mai sunt obligați să se adreseze unor reviste prestigioase, unor edituri prestigioase și să aștepte judecata unor critici literari de autoritate profesională. Pur și simplu, publică/ postează, când vor, cum vor, ce vor. Sunt ca o molimă de neoprit. Nu citesc literatură, habar n-au ce înseamnă creația veritabilă, dar scriu hemoragic, produc senini texte fără nicio noimă, delirante și se consideră egalii scriitorilor autentici. Aceștia dau semne că vor sfârși sufocați de valul ucigaș al amatorilor neobosiți, fără rușine, de nimic temători. Un coleg ne mărturisea că, la un concurs literar organizat undeva în țară, s-au înscris aproape șase sute(!) de autori literari amatori. Care era nivelul creațiilor lor? Jalnic! Încă un exemplu care ilustrează fenomenul amatorismului agresiv: la Uniunea Scriitorilor au devenit o obișnuință cererile de primire în Uniune din partea unor nulități literare, iar când le este refuzată cererea, pe temeiul lipsei de valoare, ele pornesc asaltul contestațiilor. Apoi, veleitarii, pe cât de ignoranți și de neputincioși literar pe atât de încrezători în forțele proprii, intentează chiar procese în justiție, voind să obțină cu forța acceptarea lor în organizația breslei scriitoricești. Asta e o nebunie: să te adresezi judecătorilor ca să fii primit într-o asociație care are propriile reguli de ființare clare, validate de un statut, reguli pe care tu în mod evident nu le îndeplinești! În fine, directorul revistei noastre ne semnala zilele trecute (între timp, a formulat și o reacție scrisă pe tema asta, chiar în acest număr al R.l.) un bilanț literar făcut de cineva într-o publicație săptămânală (de altfel, apreciată!), despre izbânzile anului în poezie: lista era șocantă prin arbitrariul ei, complet paralelă cu adevărata scară de valori, cunoscută; văzând opțiunile aceluia, am avut sentimentul că trăim în două universuri definitiv separate.
Vom asista la tot mai multe astfel de anomalii, în această năvală a amatorilor asupra teritoriului literaturii, năvală ce dă să se încheie cu victoria lor. (G.C.)
Din revistele literare: Viața Românească
În editorialul intitulat După 33 de ani, cu care se deschide primul număr din acest an al revistei VIAȚA ROMÂNEASCĂ, Nicolae Prelipceanu lansează o metaforă de reținut despre situația noastră în comunism, „ sub șapa de întuneric“: „Noi, supușii prea plecați, dar rămași pe loc, ai partidelor unice comuniste, am cam visat la binefacerile societății de consum din Vestul exceptat de controlul Moscovei. Îmi aduc aminte cum am căscat ochii când, prima oară ieșit din Gara de Est a Vienei (nomina odiosa!), pe artera de alături, am văzut în sfârșit luminile Vestului, abia scăpat, pentru câteva zile doar, de sub șapa de întuneric sub care ne țineau partidul și guver nul nostru românesc, în frunte cu Ceahlăul gândirii și cu Dunărea bunătății (ca să reconstituim așa, metaforic cam forțat, perechea defunctă).“ Pe Nicolae Prelipceanu îl mai cităm încă o dată, când prefațează, în același număr al VR, ancheta revistei: „Între cele două războaie, câteva gazete au pus scriitorilor vremii întrebarea în aparență naivă, dacă nu chiar stupidă: «De ce scrieți?» (…) Plagiez cu bună știință întrebarea, dar sunt sigur că răspunsurile dvs. nu vor plagia pe nimeni altcineva decât propriile domniilor voastre personalități, ceea ce nu e deloc grav, dimpotrivă.“ Provocarea redactorului-șef se transformă într-o dezbatere remarcabilă, care începe cu opiniile Gabrielei Adameșteanu („M-am născut cu un defect: trăiesc în poveste, în literatură adică, mai intens decât în realitate. Boala cititului a început devreme și nu mă voi vindeca de ea cât timp voi vedea literele, pe hârtie sau pe ecran. Scrisul a apărut mai târziu și nu știu cât va dura, dar în lipsa lui simțeam golul vieții, deși aparent nimic nu-mi lipsea. Când scrii, defectul trăitului în literatură se transformă în calitate, mai ales dacă reușești să ajungi cu el și la alți oameni. Scrisul nu m-a chinuit niciodată. Uneori mi-a pansat rănile și m-a ținut mereu trează și atentă la oameni și la destinele lor. Este una dintre plăcerile vieții prin noutatea și surpriza pe care mi le aduce.“) și se încheie cu această lapidară mărturisire a lui Dorin Tudoran: „Dacă mai scriu, din când în când, este doar ca să nu uit de mine însumi.“ Între aceste două borne, găsim răspunsurile oferite de Horia Bădescu, Hanna Bota, Vasile Dan, Horia Gârbea, Adrian Alui Gheorghe, Ion Tudor Iovian, Irina Petraș, Ion Pop, Adrian Popescu, Liviu Ioan Stoiciu și Florin Toma. Punctele de vedere exprimate de ei sunt neapărat de citit, căci propun motivații personale convingătoare și profunde privind actul scrisului literar. (Cronicar)
Feed-back
Mereu am fost preocupat – și am recunoscut lucrul acesta! – de ceva anume: cine sunt cei la care ajung cărțile publicate de mine. Și totdeauna chipul cititorului a rămas pentru mine mult prea vag conturat, a fost un fel de „adresant necunoscut“. Într-o piață a cărții distorsionată, așa cum este aceasta, acum, nu-mi fac iluzii că legiuni de iubitori de literatură așteaptă cărțile noi, nerăbdători să le citească/ să le devoreze și pregătiți să se lase cuceriți de eventualele reușite literare.
Dar cum scriitorul are neapărat nevoie de un feed-back pentru mesajul său literar, trebuia, acolo, la capătul drumului fiecărei cărți, să plasez imaginar pe cineva, un cititor spre care-mi îndrept scrierea și, sigur că da, speranțele. Iar în ochii mei, destinatarul ales a căpătat identitatea criticului literar, pe care l-am numit când cititorul de vocație, când cititorul-călăuză și pe care, treptat, l-am idealizat: în reprezentarea mea, el este în stare să poarte un dialog profund cu semnatarul cărții de literatură, căreia, prin exercițiul său hermeneutic, îi îmbogățește sensurile, devenind astfel co-autor al acelei cărți.
Dar, mă întreb, nu cumva greșesc definindu-l astfel – exemplar, desăvârșit și, prin urmare, insuportabil de împovărător, complet nerealist – pe criticul literar? Criticul literar nu e și el om, nu păcătuiește și el, se păstrează în textele sale critice mereu obiectiv, rece, exact ca un metronom sau ca un robot, nu are sentimente, simpatii sau, dimpotrivă, aversiuni care se insinuează în judecățile sale literare și le afectează?
Înclin să cred că răspunsul este da, n-are cum să fie altfel. De aceea eu sunt mereu circumspect când primesc laude (nu spun că nu-mi plac laudele!). Îmi zic: dacă sunt favorizat într-o o cronică sau alta, dacă elogiile se datorează nu doar calităților strict literare ale cărții, ci și relației de prietenie care mă leagă de cel care o comentează favorabil? Sau, de ce nu, bunăvoința/ îngăduința critică poate să aibă o motivație mai terestră: cineva sau altcineva scrie laudativ din interes personal, sperând că obține ceva la schimb. Niciodată nu sunt excluse astfel de situații. Sigur, în cazul marilor critici, cei care-și respectă condiția, nu se întâmplă așa. Acolo, textul critic dens și subtil, temeinic argumentat, nu poate fi o măsluire.
Cât despre reacția inversă, demolări pe necitite, din resentiment, din ură, am avut parte de o sumedenie de agresiuni critice, mai ales în anii din urmă. Nu pot afirma că m-am obișnuit cu ele și că am devenit imun, dar pot mărturisi că m-au călit: cu cât mi s-a părut mai nedrept un atac sau altul, cu atât mai mult m-am străduit să scriu bine, să ajung la o expresie literară viabilă a adevărului meu de adâncime. De vreo zece ani încoace, cărțile mele s-au născut și din această dorință de perfecționare, în încercarea de a-mi învinge slăbiciunile. (G.C.)
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius