„Oameni, câini și funcționari“
Este titlul excelentului Editorial semnat de Andrei Cornea în numărul din săptămâna trecută al revistei „22“. La ce se referă titlul, bănuiește oricine. În Capitala unei țări ținute la poarta de intrare în Schengen, s-au petrecut, una după alta, două tragedii cu alură medievală: o exploatare minieră ca acum câteva sute de ani și o tânără femeie, care făcea jogging în secolul XXI sau, mă rog, așa își închipuia ea, sfâșiată de câini. Supărarea unei întregi națiuni s-a abătut asupra refuzului guvernului de la Viena de a accepta România în spațiul Schengen. Dar iată că, dacă la baza neîntemeiatei decizii a austriecilor a stat politicul, venim acum și noi și ne tăiem singuri craca de sub picioare, oferindu-le foștilor imperiali un motiv mult mai grav de refuz. Al treilea cuvânt din titlul articolului lui Andrei Cornea se referă nu la cetățenii României, ci la conducătorii statului, administratori și politicieni, care au adoptat față de cele două tragedii o atitudine cinică și iresponsabilă. Să nu uităm că în Schengen, ca, de altfel, și în UE sau în zona Euro, nu intră țara, ci statul, deși, în fond, țara e pedepsită, nu statul, care se descurcă într-un fel sau altul, până la urmă. (Am constatat traversând, acum o lună și jumătate, Slovacia și Cehia, în drum spre Germania, că jumătate din tirurile de pe autostradă aveau număr de România, pe ambele sensuri, la o oră de vârf, jumătate erau locale și doar două sau trei – le-am numărat! –, maghiare și austriece. Vă dați seama ce înseamnă, în aceste condiții, nesfârșitele așteptări la granița dintre România și Ungaria a miilor de mijloace de transport de bunuri destinate cetățenilor din patru țări) Aproape la fel de îngrozitoare ca tragediile înseși au fost declarațiile reprezentanților statului, ale primarului sectoru lui 6, Ciprian Ciucu, ale ministrului Energiei, Virgil Popescu, și ale altor responsabili chemați să facă, după cum spune ironic Tia Șerbănescu în același număr din „22“, „bi-lanțul slăbiciunilor“. De altfel, Bref-ul ar merita citat în întregime. Măcar un exemplu, privitor la cei doi frați toxici: „Frații Tate, vedete ale racolărilor on-line, au fost arestați și acuzați de trafic de persoane și violuri. Dar nu și pentru evaziune fiscală. Cetățeni americano-britanici, cei doi escroci milionari s-au bucurat de protecție, căci tata Tate a lucrat la CIA. Drept care, doi consuli i-au vizitat în arest, iar fanii au protestat cerând liber-TATE pentru promiscui-TATE“. Raluca Alexandrescu atrage atenția asupra faptului că înlocuitoarea lui Câmpeanu la Ministerul Educației, nu prea de mult instalată, are memorie scurtă, uitându-și propria decizie de la finele anului trecut de a supune dezbaterii publice proiectul Legii Învățământului, modificat în urma numeroaselor observații și anunțând la jumătatea lui ianuarie că proiectul nu va mai fi disponibil decât după finalizarea consultărilor între membrii coaliției, la începutul procesului de avizare interministerială. Remarcăm și că doar conducătorii politici ai coaliției vor fi consultați, nu opinia publică, dascălii și celelalte părți interesate, și doar în scopul ca proiectul să ajungă la guvern. Cum proiectul inițial a ieșit, cu scut și arme, din capul politicienilor (or fi având ei și alt cap în afară de acela politic, nu zic vorbă mare, dar nu-l prea folosesc), nu văd, la urma urmelor, de ce proiectul final n-ar avea aceeași gaură de ieșire. Cel puțin acum știu ce să le răspund celor care ne trimit la R.L. intervenții pe tema legii, întrebându-ne dacă și unde au fost făcute publice modificările, conform promisiunii ministresei. În același număr, Brândușa Armanca ne reamintește că Mircea Carp, „vocea inconfundabilă de la Vocea Americii și de la Europa Liberă“, a împlinit 100 de ani. Acum că marele gazetar merge pe 200, îi dorim cât mai mulți!
Ion Simuț, recidivist
A trecut ceva timp de la atacul lui Ion Simuț împotriva revistelor culturale, într-un articol tendențios, publicat în „Familia“ de la Oradea, una din cele mai vechi reviste culturale din România (în care, toți școlarii știu, a debutat Eminescu), revistă care a fost (oare din întâmplare?) cea dintâi victimă colaterală a atacului. Joi, 19 ianuarie, în ziarul „Crișana“, Ion Simuț recidivează cu un atac de același gen neliterar având drept țintă, așa zicând, colaterală (care este ținta principală, vom vedea mai departe) România literară. Veritabil Tartuffe, criticul orădean se face că deplânge „vacanța nefirească“, „fără precedent în cei 50 de ani de apariție ai seriei postbelice“, pe care revista noastră și-ar fi luat-o timp de „o lună și jumătate“, în decembrie și ianuarie, „poate (pentru) că are probleme interne, poate (pentru) că trece printr-o criză financiară, poate (pentru) că echipa e cam obosită…“ Îl rugăm ardelenește frumos să-și șteargă lacrimile de crocodil, asigurându-l că vacanța de o lună și câteva zile (y compris, sărbători legale!) are cauze pur birocratice, care țin de condițiile puse de Ministerul Culturii pentru derularea contractului, ținut, la rândul lui, în șah de Ministerul Finanțelor. Oricum, revista noastră a scos toate cele 52 de numere cuvenite anual. În plus, orice cititor al revistei noastre ar fi remarcat faptul că pauza de o lună și jumătate nu e fără precedent (ce bine ar fi fost!), ci se repetă an de an din 2015 încoace, din aceleași motive contractuale. Când scriu aceste rânduri, în seara de 30 ianuarie, contractul a fost semnat de câteva ore. Și nici de data asta nu e ok! Trecând peste tartufferia introductivă din articolul lui Ion Simuț, nu pot să nu observ că, în fond și de fapt, obiectul principal al atacului este altul, și anume, cum scrie cu umor bihorean autorul, „marele critic Mircea Mihăieș, de la poliția de moravuri a Uniunii Scriitorilor din România (=USR)“, „uneltitor și urzitor de glorii“, „calomniator“, „intrigant“, „redactor-șef decorativ“ la revista „Orizont“ și alte asemenea calificări critice și morale. Peste toate, autorul a trei cărți monumentale despre James Joyce, apreciate ca atare de toți criticii care le-au citit (sper că nu e cazul lui Ion Simuț), ar suferi că nu i s-a acordat Premiul Academiei. Motiv, chipurile, pentru care îi ia la refec pe scriitorii-academicieni, „făcându-l pe Buzura comunist“, despre Breban scriind „cel mai urît pamflet“ iar lui Simion „atacându-i sistematic“ toate cele 15-20 de cărți „ignorate sistematic“. (Curată perversitate la un critic: să atace sistematic ceea ce ignoră sistematic!) Unde mai pui că teatrul și romanele lui D.R. Popescu „nu-i trezesc niciun entuziasm“. Ca un adevărat mentor ce se crede, Ion Simuț își arogă autoritatea literară și morală de a ne învăța, pe M.M. și pe noi toți, cum să-i recunoaștem pe scriitorii mai sus menționați și pe alții, „zeci“, care ar fi „complet ignorați“ de România literară. Revistă care, păcatele noastre, ar fi trecut sub tăcere până și moartea unora dintre ei, pe E. Simion evocându-l, în trista ocazie, în „niște articole strepezite“, după ce n-ar fi publicat despre cărțile lui „nimic în ultimii 20 de ani“. Hotărât lucru, Ion Simuț a citit o altă revistă! Spre informarea lui Ion Simuț, precizez că, beneficiind, e adevărat, de o apariție săptămânală, R.L. a fost prima și, în unele cazuri, singura revistă până astăzi care a scris cuviincios despre scriitorii dispăruți, ca să nu mai spun că i-a publicat, și nu o dată, pe toți pe care i-a considerat valoroși, fără a-l excepta pe niciunul din cei aflați pe lista lui Ion Simuț (nouă dispăruți evocați în ianuarie). Sigur, opiniile sunt deseori diferite de la critic la critic, lucru pe care un comentator cu experiența lui Ion Simuț nu poate să nu-l știe, deși el pare convins că „din scrisul lui M.M., se degajă o imagine pocită a literaturii române“. Sau, în fine, că, fiind M.M. „solist la trâmbița invectivelor“, R.L. s-ar numi mai potrivit „Mânia literară“. Păi dacă M.M. cântă solo, noi ăștilalți, obosiții de la revistă, ar trebui să fim cruțați de mâniile simuțiene. Cu atât mai mult, cu cât noi publicăm toate opiniile, favorabile sau negative, indiferent, nu o dată, de opiniile proprii, și ele, mai multe, cu condiția să respecte anumite standarde intelectuale. Și, dincolo de asprimea sau de milostenia unora, le reținem în funcție de calitatea lor. L-am publicat pe Ion Simuț însuși nu o dată. S-a scris nu o dată despre cărțile lui. Pe vremea aceea, n-avea, cu siguranță, aceeași idee proastă despre revista noastră. Uniunea Scriitorilor din România i-a acordat premiul pentru o carte de critică. Tot, probabil, pe vremea când Ion Simuț nu învinuia juriul USR că „orchestrează“ premiile, cum o face acum (ar fi fost culmea să-și fi închipuit că și premiul lui a fost orchestrat). În replica de față, i-am citat copios din articol, tocmai spre a-i aduce cititorului la cunoștință scrisele sale, cuvânt cu cuvânt. Nu i-am zis „calomniator“ sau altcumva, nici chiar „trâmbițaș“, deși ecourile de pe internet ale articolului său ni-l arată în această postură, cu precizarea că aderenții care au tresărit la sunetul goarnei lui sunt, cei mai mulți, necunoscuți ca scriitori, iar vreo doi, nemairecunoscuți ca atare de lumea bună. Și, poate lucrul cel mai important, noi nu i-am făcut procese de intenție, așa cum îi face el lui M.M., apropo de pretinsa suferință a acestuia din pricini academice. Chiar îmi trece prin cap o întrebare: oare cum ar fi să-i fac și eu unul, bănuindu-l de o suferință similară, transformată în frustrare, al cărei leac tocmai a dispărut din farmacia academică? Ce aș mai putea spune? Poate doar să-i amintesc lui Ion Simuț, deși aparținem de generații diferite, de un joc din copilăria mea, care trebuie să mai fi existat și pe vremea copilăriei lui, și anume cel care se numea cine zice ăla e! (N.M.)
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius