O nouă contribuție la harta vie a literaturii române
Într-unul dintre numerele precedente ale României literare vorbeam despre un proiect cultural, Harta vie a literaturii române, inițiat și realizat în urmă cu doi ani de Uniunea Scriitorilor și mărturiseam, totodată, dorința noastră de a-l continua. Ne bucurăm acum să anunțăm că intenția s-a finalizat. Există un film, intitulat O nouă contribuție la harta vie a literaturii române, care poate fi urmărit pe site-ul Uniunii Scriitorilor și pe cel al revistei România literară. De asemenea, filmul este accesibil și pe site-ul Bibliotecii Județene „Ioan N. Roman“ – Constanța, al Bibliotecii Județene „Lucian Blaga“ – Alba, al Bibliotecii Județene „George Coșbuc“ – Bistrița, al Casei de Cultură „Mihai Ursachi“ a Municipiului Iași și al cotidianului 24 ore din Iași.
În câteva propoziții, să reluăm ideea care stă la temeiul proiectului: configurarea unei hărți a României pe care să fie marcate locurile de origine ale unor valoroși scriitori români de astăzi sau cele în care trăiesc și activează ei. Prin acest demers, talentul literar este prețuit așa cum se cuvine să fie: în fond, talentul literar, scrierile literare importante reprezintă o bogăție de preț a unei țări. S-au strâns laolaltă, într-o peliculă, 31 de scriitori care citesc câte o pagină reprezentativă din creația lor. Să-i numim: Hanna Bota, Leo Butnaru, Liviu Capșa, Vitalie Ciobanu, Andrei Cornea, Dan Cristea, Adi Cristi, Demeny Peter, Mircea Dinescu, Gellu Dorian, Mihai Firică, Gabriela Gheorghișor, Andrea H. Hedeș, Vasile Igna, Kocsis Francisko, Ion Bogdan Lefter, Ștefan Mitroi, Ioan T. Morar, Andrei Novac, Ovidiu Pecican, Marta Petreu, Ioan-Aurel Pop, Ion Pop, Cassian Maria Spiridon, Mircea Stâncel, Arcadie Suceveanu, Alex Ștefănescu, Marcel Tolcea, Florin Toma, Ioan Radu Văcărescu, Florina Zaharia.
E firesc să-i amintim și pe cei care au contribuit la ducerea la bun sfârșit a proiectului concretizat în facerea filmului. Ideea și coordonarea proiectului: Gabriel Chifu; selecția scriitorilor invitați: Nicolae Manolescu, Răzvan Voncu și Cristian Pătrășconiu; textele de prezentare: Răzvan Voncu și Cristian Pătrășconiu; filmul este realizat de Teodor Hossu Longin; director economic: Steluța Pahonțu; secretariat: Roxana Chioseolu. O nouă contribuție la Harta vie a literaturii române este un proiect al Uniunii Scriitorilor, finanțat de Ministerul Culturii. (Cronicar)
Programul Tomata
În anul 2017, statul român a lansat un ambițios program de sprijinire a producției autohtone de roșii, numit chiar așa, Programul Tomata. Se dorea stimularea cultivării roșiilor românești, „roșiile cu gust de roșii“, acel gust pe care ni-l amintim nostalgici din vremurile de odinioară. Zis și făcut. În cinci ani de zile, suma investită de la bugetul de stat în acest program a fost una considerabilă, uriașă chiar: peste 1 miliard de lei, subvenții pentru cultivatori. Adică, peste 200 de milioane de euro. E firesc să ne întrebăm care a fost eficiența programului. Conform datele publicate de Ziarul Financiar, producția a crescut cu 10%, consumul a sporit și el cu 13%, dar – și aici e nodul problemei – importurile, în loc să scadă, au înregistrat o creștere încă și mai mare, cu 30%. (Am importat mai ales din Turcia roșiile știute, cu aspect și gust de plastic!). De asemenea, în derularea programului s-au descoperit numeroase nereguli (40 de cazuri de fraudare numai într-un județ!). Așadar, eficiența programului este discutabilă, aceasta ca să nu zicem de-a dreptul că programul e un eșec.
Ei, dar ce m-a apucat, ce tot bat eu câmpii vorbind într-o revistă literară despre producția de tomate românești, ca și cum România literară ar fi o altfel de publicație, una de subiecte agricole? Nu, nu m-am tulburat la minte! Între Programul Tomata și literatura română există o legătură, certă, semnificativă. Și anume: e foarte bine ca un stat, statul român, să încurajeze producția autohtonă de legume (concret, de roșii), cheltuind o sumă amețitoare (amețitoare mai cu seamă în raport cu strictul rezultat al acestor cheltuieli!). Dar, atunci, acel stat nu e normal să susțină, să subvenționeze și literatura națională? (Nu cu 200 de milioane de euro, n-avem asemenea pretenții, ne mulțumim și cu o sumă de zece sau de douăzeci de ori mai mică!) Salvăm tomatele autohtone de la pieire, dar nu ne pasă de soarta literaturii naționale?! E de închipuit un popor fără scrierile sale emblematice? Nu, acel popor n-ar fi decât o populație oarecare, așa cum ne-au tot avertizat înțelepții.
Și cum poate fi adaptat Programul Tomata la condițiile literaturii românești? O, în multe feluri: ca să afle, guvernanții ar trebui să se consulte cu cei care se pricep, de pildă cu instituția exponențială a breslei scriitoricești, cu Uniunea Scriitorilor. Repet câteva sugestii: achiziționare titlurilor remarcabile din literatura română contemporană pentru bibliotecile publice și școlare; subvenții pentru edituri astfel încât acestea să prevadă în bugetul editării unei cărți și un onorariu, la achiziția manuscrisului, pentru autorul scrierii, cel care, din personaj principal al facerii cărții, a ajuns astăzi cineva insignifiant a cărui muncă nu e retribuită. Și așa mai departe. (G.C.)
Imaginea neputinței
Zilele trecute, în știrile legate de moartea tragică a Anei Oros, am văzut la o televiziune secvențe despre încercarea (de altfel, nereușită!) a unor reprezentanți ai autorităților bucureștene de a prinde și de a ridica o haită de câini de undeva din centrul Bucureștiului. (Căci, evident, Lacul Morii nu este singura zonă luată în stăpânire de câinii aceștia ai nimănui, atât de periculoși.) Locul respectiv, aflat în buricul orașului, vizavi de Ministerul Culturii și de Biblioteca Națională, arăta înfiorător.
Am zis: un spațiu public care să arate astfel, extrem de rău, în centrul unei capitale europene, în anul 2023, este de neimaginat și este inadmisibil! Auzindu-mă, cineva apropiat m-a sfătuit să merg și să mă conving cu ochii mei dacă, într-adevăr, lucrurile stau atât de grav: uneori televiziunile, dintr-un motiv sau altul, deformează realitatea, ne manipulează.
Așa am făcut: m-am dus acolo și am privit. Starea de fapt era parcă mai deplorabilă decât imaginea ei televizată: un imens spațiu viran, vegetație crescută sălbatic, buruieniș și arbuști, ruinele unui fost șantier abandonat, munți de gunoaie și, da, da, haite de câini care hălăduiau pe întinderea aceea de pământ lăsată de izbeliște. Cum poate exista așa ceva, insist, în centrul Capitalei României, astăzi? Probabil se vor găsi sau chiar există scuze: că nu e lămurit cui aparține terenul, că e în litigiu. Nu vreau să caut țapi ispășitori pe care să-i punem la zid pentru această situație jalnică, revoltătoare. Dacă vorbim de vinovați, eu cred că toți, primar general, primari de sector, guvern și președinte, dar și noi, cetățenii obișnuiți ai acestui oraș și ai țării, avem partea noastră de vină. Că trecem pe acolo, privim, vedem și nu facem nimic ca să curățăm locul. Acel spațiu public din centrul Bucureștiului devine în ochii mei imaginea eșecului, a neputinței noastre colective. (G.C.)
Deficitul cultural
Vorbim adesea, în ultima vreme, de deficitul comercial care tot crește. Oare n-ar trebui să vorbim și de deficitul cultural, aflat într-o tendință cronică de agravare?
Deficitul comercial e diferența dintre importuri și exporturi. El are ca loc de desfășurare comerțul internațional. Spre deosebire de deficitul comercial, deficitul cultural nu are loc doar între schimburile internaționale, ci se petrece inclusiv la noi acasă, adică exact unde cultura românească ar trebui sprijinită.
În ce privește piața de literatură, deficitul, ca raport între creația străină și cea autohtonă, este enorm. Peste 90% din piața de carte este de import. Și lucrurile nu se schimbă, când vorbim de stagiunile teatrale.
Piața de carte românească nu depășește 2 milioane de euro, adică vreo zece eurocenți pe locuitor, echivalentul unui coltuc de pâine. Cam atât reprezintă, ca valoare de piață, literatura română de la Ianache Văcărescu și Vasile Cârlova până la fracturiștii secolului al douăzeci și unulea, cât firimiturile pe care le aduni la masa de seară!
Nu există, în România, niciun program de susținere a scriitorilor. Nici burse de creație, nici programe de achiziții de carte. În costurile editurilor găsești orice, de la hârtie și tipar până la corector și distribuitor. Ceea ce lipsește cu desăvârșire este cheltuiala cu drepturile de autor. Așadar, din pornire, se plătește la o carte orice, mai puțin cel care o scrie. Drepturile plătite traducătorilor de carte străină sunt incomensurabile, prin comparație cu drepturile de autor ale scriitorilor români.
Bine, veți spune, dar dacă e vorba de piață liberă, să lăsăm cărțile să concureze între ele. În principiu, o astfel de aserțiune e îndreptățită. Gândiți-vă, însă, ce fel de concurență e aceea, între literatura română, pe de o parte, și toate celelalte literaturi ale lumii din toate timpurile, pe de alta. Oferta de carte străină este, fatalmente, mai generoasă, fără ca asta să diminueze cu ceva valoarea literaturii române. Și tocmai de aceea, pentru a echilibra cât de cât balanța, e nevoie de o politică culturală de susținere a creației românești.
Situația nu e cu nimic schimbată când vorbim de muzica numită cultă. Pe vremuri, sălile de concerte își începeau spectacolele cu o lucrare românească. Între timp, s-a renunțat. Sindicatele instrumentiștilor au zis că muzica românească nu le place. Și consumatorii de muzică nu i-au luat partea.
Sălile de concert includ rarisim muzică românească. Radiourile de profil, cum ar fi Radio România Cultural sau Radio România Muzical transmit muzică românească doar când și când. Festivalul Enescu include din muzica românească, cu rare excepții, doar compozițiile lui Enescu. Practic, compozitorii români scriu precum Schubert, adică fără să aibă șansa de a-și asculta partiturile în timpul vieții. Poate, dacă au noroc, doar o dată în viață. Iar drepturile de autor sunt derizorii.
Nici la artele plastice nu stăm mai bine. Administrația locală nu comandă sculptură monumentală pentru piețele publice. Programele de achiziții pentru arta plastică sunt sporadice.
Și dacă ar fi să vorbim de deficitul cultural în termeni de deficit comercial, situația e și mai jalnică. Exportul de cultură românească e aproape de zero. O să vorbim într-o altă postare despre programele Institutului Cultural Român, care ar trebui să fie principalul promotor al exportului de cultură. Să menționăm, totuși, că Institutul Cultural Român, în loc să fie un avanpost cultural românesc, a ajuns o rușine, atât în ce privește virtuțile manageriale cât și în ce privește calitatea și cantitatea finanțării.
Clasicii economiei politice ne-au învățat că rosturile comerțului internațional de orice fel pornesc de la avantajul comparativ/competitiv. Poate că n-o să reușim să facem prea curând rulmenți ca suedezii, automobile ca nemții sau parfumuri ca francezii. În ce privește, însă, cultura română, nimeni nu o face mai bine ca noi, avem un avantaj de necontestat față de întreaga lume.
Și, totuși… În ce privește deficitul comercial de mărfuri relația dintre importuri (CIF) și exporturi (FOB) este cam de 57% – 43%. În ce privește deficitul cultural, relația dintre importurile și exporturile de cultură este cam de 99,9% – 0,1%.
În Constituție scrie că România e un stat suveran. Ceea ce presupune că avem o identitate națională care trebuie apărată. În ce privește identitatea națională, ca atribut al suveranității, identitatea culturală are un rol fundamental. Care nu îndreptățește această stare cronică de deficit promoțional și comercial al culturii române. (Varujan Vosganian)
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius