Scriitorii basarabeni și identitatea queer
Revista „Vatra“ nr.3-4/2023 consacră aproape o sută de pagini literaturii basarabene contemporane: o selecție de poezii, proze și comentarii critice, o anchetă și dezbateri. „Ținta fixă“ este Sașa Zare (pseudonim) și romanul ei de debut intitulat Dezrădăcinare. Îl prezintă, pe larg, Teona Farmatu (să fie tot un pseudonim?). Reținem un scurt fragment: „Debutul Sașei Zare cu Dezrădăcinare este important din cel puțin două motive. În primul rând, problematizează critic și reflexiv câteva subiecte străine literaturii române: cuplul de lesbiene, psihoterapia și dialogul cu terapeuta, cenaclul literar ca mediu toxic și normativ. În al doilea rând, există o rețea a mediilor periferice în raport cu o rețea de centre, prin care naratoarea glisează în virtutea fluidității pe care o și teoretizează în anumite locuri. Există, de altfel, câteva tematici care nasc o conexiune deloc de neglijat dintre Sașa Zare și autoare internaționale ca Elfriede Jelinek, Elena Ferrante sau Bernardine Evaristo.“ O companie care spune tot despre caracterul tendențios-ideologic al romanului. Dar nu spune nimic despre valoarea lui literară. Nu că m-aș fi așteptat, după ce am văzut care sunt cele două motive pentru care comentatoarea îl consideră important. Dar ceea ce mă face să nu insist asupra binecunoscutei erezii pe cale, iată, să smintească și mințile scriitorilor din Basarabia. Sașa Zare ar avea, așadar, un merit de pionerat: de a încerca reacția opiniei literare de peste Prut la temele feminismului radical, cum ar fi identitatea queer sau aceea că sexul, pardon, genul este un construct social (profetesa genialei aberații este Simone de Beauvoir, cea care le-a învățat pe femei cum să se emancipeze de însăși feminitatea lor) și așa mai departe. Foarte interesant este că niciunul din cei douăzeci și unu de scriitori basarabeni nu împărtășește concepțiile pe care Sașa Zare le promovează. Nicio singură poezie din selecția care urmează nu este queer feministă. Cei mai mulți scriitori basarabeni declară că nu vor să retrăiască epoca în care literatura era sclava unei ideologii, indiferent de culoarea ei. Nu știu ce vârstă are Sașa Zare, e probabil relativ tânără și n-a apucat vremurile cu pricina. Dată fiind reacția confraților ei, cred că înțeleg de ce a ales să debuteze sub un pseudonim. (N.M.)
Patologie literară
În revista „Boema“, 4-6/2023, citim sub semnătura lui Arsenie Augustin: „Linia mărginind tăcerea se frânge,/ Înăuntru pulsează larg sânge și strigăt./ Un înger arzând îmi ninge prin vene/ Aceleași fisuri neînvățate/ Ce-și cresc tainele în/ Uimirea de-a fi.// Metalic răsună cuvinte/ Zăvorâte în zbaterea serii./ Tot el, cu aripi înalte se-ascunde/ În spatele calmului aspru/ Respirând orgolioase puteri.“
Câteva mostre de patologie critică ne oferă revista „Cafeneaua literară“ în numărul 5/2023. Ancheta cu tema Poezia lui Eminescu și poezia contemporană e de natură să-i pună la grea încercare și pe critici mai versați decât Ovidiu Ivancu sau Nadia Cernica. La întrebarea despre înaintașii lor eminescologi care „au analizat mai bine, mai aproape de ființa ei (sic!), poezia lui Eminescu“, Ivancu îi numește pe Maiorescu, „după criteriul proximității“, și după criteriul „profunzimii analizei“, pe Rosa del Conte, Zoe Dumitrescu Bușulenga și Augustin Z.N. Pop. (În treacăt fie spus, nu știu de ce am impresia că publicația piteșteană își atrage colaboratorii dintre critici cu gusturi atât de, cum să spun mai respectuos, originale, încât judecățile lor nu sunt convingătoare decât pentru ei înșiși. Cine l-ar urma pe colaboratorul revistei în preferința pentru Augustin Z.N. Pop și în trecerea sub tăcere a lui G. Călinescu. Astfel de opinii îl lasă singur cuc pe orice critic, chiar dacă este de o talie mai mărișoară, de exemplu pe Ion Simuț, care era gata-gata să proclame, în articolul lui din același număr, sfârșitul cronicii literare, dacă nevoia de a fi original ca orice cuc nu l-ar fi împins să susțină ideea că există, din fericire, o echipă de critici nu numai bună, dar cea mai bună, aceea compusă, între alții, de Constantin Dram, Alexandra Olteanu, Adrian Dinu Rachieru, Emanuela Ilie, Livia Iacob. Ghiciți în jurul cărei publicații se adună toți aceștia?) N-am încheiat cu întrebările din anchetă. Originale și ele: „Dacă apreciați poezia lui Eminescu, în ce serie de 5-10 poeți de valoare o includeți?“, „Ce poeți, români sau străini, credeți că se situează înaintea lui Eminescu?“, „Cum este poezia de astăzi față de poezia lui Eminescu? Prin ce caracteristici îi este superioară? Sau prin ce caracteristici îi este inferioară?“ Măsurându-l, cântărindu-l, nu se putea ca autorul chestionarului să nu încerce să-l scoată pe Eminescu pe piața literară. (N.M.)
Omul potrivit la locul potrivit
Iată una din expresiile înțelepciunii populare care nu mai înseamnă în lumea de astăzi decât o „vorbă mare“, adică, goală de sens, printre atâtea altele căzute în desuetudine morală. Am urmărit și eu ca toată lumea ce se întâmplă în azilele de bătrâni. I-am ascultat pe responsabili dând vina unul pe altul. Nu m-au mirat câtuși de puțin declarațiile unor politicieni (Budăi, Predoiu, Firea, Pandele). Observați că nu folosesc adjective. Oroarea mi-a redus vocabularul la strictul necesar. Nici despre vinovății personale nu simt nevoia să vorbesc. Nici despre cum își asumă unii și alții vina. Prefer să mă refer la un aspect mai rar luat în considerare. Ar trebui să fie de la sine înțeles că niciunul dintre noi nu e capabil să-și asume orice responsabilitate și nici în orice domeniu. Ceea ce ne deosebește este că unii dintre noi știu acest lucru, iar alții, nu. De aceea, în România nu există cultul refuzului, nici acela al demisiei de onoare. Cei mai mulți nu rezistă ispitei de a accepta funcții sau sarcini pentru care fie n-au pregătirea cuvenită, fie nu sunt conștienți că pălăria este prea mare. Sau, pur și simplu, pentru că interesul personal, pecuniar sau de altă natură, prevalează. Ar trebui adăugat că e vorba de o slăbiciune, da, omenească, mult mai prejudiciabilă pentru societate decât pentru indivizi. Fiindcă, iată, distrugerea unor vieți umane în azilul din Voluntari a condus deocamdată la câteva măsuri contra persoanelor direct sau indirect responsabile. Foarte bine. Dar nu s-a reușit stabilirea unei răspunderi reale a instituțiilor statului român. Nu mă refer la ceea ce se vede cu ochiul liber, și anume imensa nesimțire de care autoritățile au dat dovadă de-a lungul timpului. În astfel de cazuri, avem o lungă tradiție. Mă refer la cauzele profunde și indiscutabile ale acestei situații tragice: toți acești indivizi răspunzători de ce se întâmplă, de la asistenții și asistentele care i-au avut în grijă pe bătrâni și care s-au comportat ca niște bestii (bătăi, privațiuni, înfometare, nerespectarea medicamentației etc.), la mărunții sau la mai măriceii șefi locali, care „n-au auzit, n-au văzut“, de la administratorii îmbuibați pe seama bătrânilor la miniștrii care văd în acuzațiile care li se aduc doar o persecuție politică, toți aceștia sunt nemijlocit responsabili de a fi acceptat să joace roluri care nu li se potriveau. Pentru care nu aveau nici instruirea, nici vocația necesare. Roluri obținute pe pile, prin mită sau prin influențe de partid. Oameni nepotriviți la locuri nepotrivite. Instalați acolo de un sistem care a lichidat orice formă de meritocrație, a falsificat concursurile de ocupare de posturi și a tolerat mita sau traficul de influență. Care a încurajat mediocritatea. A creat impostori pe bandă rulantă. În toate domeniile. Dacă autoritățile se vor mărgini la a-i elimina pe câțiva din sistem, dar nu vor reevalua sistemul însuși, vom avea parte în continuare de orori precum acelea din parohia lui Pandele et comp. Nimic nu e mai periculos pentru o societate decât promovarea incompetenței. Incompetența creează monștri.
Duminica trecută, întâlnirea la guvern a premierului cu miniștrii implicați în afacerea Azilul s-a lăsat cu propunerea unor măsuri radicale, inclusiv de reformare a sistemului. Niciun cuvânt însă despre incompetența aflată la originea răului. Etern ignorată, incompetența va continua să dea naștere altor monștri. Și, pe măsură ce timpul trece, rezerva de monștri va fi tot mai bogată. (N.M.)
P.S. Citind lista miniștrilor invitați duminică la guvern, am remarcat absența Gabrielei Firea, ministrul Familiei, și a lui Predoiu, ministrul Afacerilor Interne, înlocuit de șeful poliției. În cazul din urmă, explicația poate fi că ocupă doar de puțin timp postul, iar prezența lui n-ar fi fost utilă, mai ales după candida declarație făcută de acum două zile. În cazul ministru lui Familiei, explicația nu poate fi decât hotărârea premierului de a-i susține până la capăt candidatura la PGMB, în pofida felului deloc candid în care Gabriela Firea a pus implicarea numelui ei în afacerea Azilul pe seama unei campanii politice ostile. Pretinde că n-a mâncat usturoi, deși gura îi miroase. Dacă adaug la acestea îngăduința arătată de premier lui Budăi, care nu în calitate de martor trebuia invitat la întâlnire, ci în calitate de complice, nu-mi rămâne decât să reamintesc o altă expresie a înțelepciunii populare, „lupul paznic la oi“, care până mai ieri suna ca o ironie, dar care astăzi consemnează o realitate. În schimb, „peștele de la cap se-mpute“ pare, tot mai des, ieșită din uz, dacă ne referim inclusiv în declarația premierului.
O publicație… boemă
Numărul triplu, 4-5-6/2023, al revistei gălățene „Boema“ surprinde neplăcut printr-o lipsă de profesionalism cum nu vezi toată ziua. Nu avem în vedere conținutul numărului cu pricina. Ci bizareria alcătuirii lui. Directorul publicației, Petru Rău, scrie un lung comentariu despre poezia lui Nichita Stănescu, nu lipsit de interes. Comentariul are patru părți, dintre care prima a apărut, bănuiesc, fiindcă n-am citit numărul, în martie. Următoarele trei sunt publicate în numărul de față. Doar că nu laolaltă, una după alta, ci separat, la distanță de multe pagini una de alta. Continuarea la pagina… Ne tot gândim de câteva zile la sensul neobișnuitului procedeu. Un corespondent pe care R.l. l-a refuzat de câteva ori, George Itoafă, profită de bunăvoința revistei gălățene pentru a publica un „eseu“, după cum îl categorisește revista, compus din numeroase reflecții, apoftegme, intitulat pretențios Existențialism filosofic. Vă scutesc de alte citate în afară de cel cu care debutează eseul: „Existențialismul trebuie tratat ca un demers ce precede o acțiune și un rezultat.“ E prea adânc pentru înțelegerea mea. Și cred că ar fi fost și pentru redactorii „Boemei“, dacă ar fi citit textul înainte de a-l publica. Fiindcă ar fi remarcat că el reia aceleași apoftegme de două ori! Furișându-le în același sac. (N.M.)
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius