Despre stil
Există numeroase accepții ale cuvântului din titlu. Nu numai în limba română. Într-un sens bine precizat, cuvântul a fost confiscat de lingviști, care au creat o disciplină numită stilistică. Dar chiar și în acest domeniu, să-i spunem, științific, termenul are mai multe definiții. Stilistica tradițională, franceză, în primul rând, la care a recurs Tudor Vianu în capitolul introductiv din Arta prozatorilor români, rămânea îndatorată considerării stilului ca adaos. E vorba, în fond, de ideea că stilul trebuie să fie frumos, ceea ce presupunea o împodobire a limbajului uzual, „prozaic“. De aceea, se folosea uneori expresia bijuterii stilistice. Metafora, tropii, în general, erau considerați, în concepția clasică, o plusvaloare adăugată la comunicarea obișnuită. După Al Doilea Război, această concepție a fost părăsită. Din păcate, nu totdeauna și în școală. Stilistica modernă pune accent pe ideea că stilul nu e un adaos, altfel spus, o podoabă, așadar, nu e nici frumos, nici urît, ci o modalitate individuală de expresie. Stilul e autorul. Omul care scrie, pictează sau compune. Ține de esență, nu de formă. Am preluat mai de mult o definiție metaforică a lui Solomon Marcus: stilul nu e asemenea unei prune, care are un sâmbure (un conținut) învelit într-o materie moale (o formă), separabilă (și gustoasă!); el seamănă cu o ceapă cu un număr infinit de foi, al cărei conținut și a cărei formă sunt inseparabile. Acesta este punctul în care definiția stilului se schimbă radical. Și, odată cu ea, obiectul stilisticii.
Stilul nu e numai o problemă de limbă, ci și, după cum rezultă din cele de mai sus, și una de literatură. Și în cazul literaturii, s-a pariat multă vreme pe stilul frumos. Ca, de altfel, și în artă. O revoluție a fost „estetica urîtului“, de la Daumier privire. Cine n-a auzit de școlile de Belle Arte? Astăzi, fie că avem în vedere poezia, cu fondul ei metaforic, fie romanul sau piesa de teatru, mai mult sau mai puțin atașate de limbajul prozaic, stilul e identificat cu o expresie individuală. Cu amprenta scriitorului. Nu cu o „formă“, nici cu un „conținut“. Cu o esență. Nu cu o prună, ci cu o ceapă. Simplificând de dragul demonstrației, putem spune că stilul este literatura. Sau că literatura este stilul. Pecete totdeauna inconfundabilă și inefabilă a unei opere. Și uneori, inefasabilă chiar și după secole. Putem spune și altfel: ai stil, ai carte. Aviz autorilor de cărți de literatură! Noblețea de altădată presupunea un stil de viață. Literatura presupune un stil de artă. Nici mai mult, dar nici mai puțin. (N.M.)
Ce înseamnă să fii un om informat
Să fii un om informat nu e totuna cu să fii un om cultivat. Informația e altceva decât cultura. Am mai scris de câteva ori despre această diferență. De obicei, m-am pronunțat în favoarea culturii, subliniind ce o separă de informație: ciurul. Cultura este informația trecută prin sita spiritului critic. Există și alte diferențe. Informația are un spectru mai larg decât cultura, care presupune specializare, restrângere, și nu doar în domeniul științific, ci și, deși în mai mică măsură, în acela umanistic. În fine, un om cult este, se spunea altădată, un om citit, astăzi, se spune un om învățat sau instruit. Și, mai des, cu un termen pe care am încercat de câteva ori, fără succes, să-l pun la locul lui, un om educat. Informat este omul interesat de o muțime de lucruri, de obicei, din pură curiozitate intelectuală. Nu neapărat din vocație. Nici datorită neapărat meseriei practicate. Uneori, e adevărat, meseria implică informația, nu cultura. De exemplu, gazetăria. Cultura fiind creatoare de valori, informația e doar strângătoare de informații. Valorile fiind perene, informațiile sunt efemere. Numai cultura se bucură de posteritate. Nu vreau să se creadă că țin cu tot dinadinsul să stabilesc o ierarhie. Mai ales că informația și cultura merg deseori împreună. Sau, mai bine zis, mergeau, în epoca în care școala era una de cultură generală. Și în care Ion Barbu era îndreptățit să pretindă că nu doar un literat trebuie considerat om cult, ci și un geometru. Memoriile atâtor savanți de altădată sunt pline de referințe culturale și, nu în ultimul rând, literare. Jurnaliștii de astăzi, cu onorabile excepții, sunt lipsiți de cultură generală. Mai ales cei din generația tânără. Lipsiți, deseori, de cunoștințe elementare. Ceea ce înseamnă că nu se informează. Îmi amintesc cum ne ținea la curent Cristian Țopescu, într-o transmisie de la un Turneu final de fotbal, cu pronunția unor cuvinte în spaniola argentiniană. Astăzi, până și engleza le pune unora probleme, ca să nu mai vorbim de franceză și, vai, de română. Ca să nu mai vorbim de alte cunoștințe, de tot felul. Fiindcă, uite așa a ajuns Aradul în Banat, după un cutremur de 5,1 grade, și tot așa se petrec, în ciuda scepticismului lui Grigore Alexandrescu, tot felul de minuni în lumea jurnalismului și a mass-media de la noi. (N.M.)
Patologie literară
Iată o rubrică nouă, a cărei necesitate o voi explica în acest preambul. M-am referit nu o dată, inclusiv în Editorialul din numărul de față, la pericolul pe care îl reprezintă iluziile legate de o eventuală carieră literară. Cu alte cuvinte, la faptul că literatura nu numai că implică vocație, dar că singurul mod care ne permite s-o constatăm și s-o măsurăm corect este cultura literară. Ne trimit poezii, dar și proze sau texte de critică, numeroși doritori de publicare. Ceea ce le lipsește multora este, după cum am constatat adesea, tocmai cultura literară. Iată un motiv puternic de a nu ne da seama de existența talentului, mai ales în cazul celor foarte tineri, la al căror talent radarul criticii nu e sensibil, și asta, tocmai din pricina fireștii precarități a culturii literare la vârsta cu pricina. Refuzul de a-i publica pe unii dintre corespondenții noștri ne-a atras riposte și chiar amenințări cu… justiția. Îndeosebi din partea celor pe care i-am publicat totuși, dar la rubrica Rebut. Nu e nicio ironie. Ne-am dat seama și de altceva: nemulțumirea este încurajată de faptul că refuzul nostru li s-a părut a fi, îmi vine să zic, singur pe lume. Mă refer la lumea literară. Postulanții au fost primiți cu brațele deschise la alte reviste, chiar la unele ale Uniunii Scriitorilor, au publicat cărți și au avut comentarii favorabile (și uneori elogioase) din partea criticilor, ceea ce le-a adus premii. Fenomenul se dovedește mult mai grav decât își închipuie chiar și cei mai severi critici literari. Am cules, uneori, rebuturile din cărți, caz în care responsabilitatea profesională nu cade neapărat în sarcina editorilor, deoarece autorii plătindu-și, de obicei, cărțile, editorii se comportă ca niște oameni de afaceri. Altfel stau lucrurile cu publicațiile periodice, unde redactorii-șefi sunt direct răspunzători. Parcurgând paginile publicațiilor, am constatat că rubrica noastră Rebut nu acoperă decât o infimă parte a maculaturii de pe piața literară românească. Fenomenul cu pricina nu mai ține, pur și simplu, de lipsa talentului și a culturii literare, ci de o veritabilă patologie literară. Într-o notă din numărul trecut, Gabriel Chifu a folosit cuvântul: buruieniș. Plivitul nu mai pare să fie necesar, ba chiar ar trebui considerat incorect politic, de vreme ce smulsul buruienilor trece în ochii noilor generații ca un gest de discriminare. În aceste condiții, literatura contemporană este lipsită de apărare în fața a numeroși agenți patogeni. Ca să-i putem combate, trebuie să-i numim pe numele lor. În acest scop, vom răsfoi pentru cititorii noștri publicațiile literare. Îi avertizăm că vom descoperi împreună o literatură grav bolnavă. Nu vom recurge la adjective, oricât de ispititor ar fi. Întorcând o expresie cunoscută cu susul în jos, noi credem în puterea exemplului.
Și cum toate lucrurile au un început, reproducem în continuare un fragment din poezia intitulată Retragere, autoare Daniela Micu, apărută în numărul pe iunie al revistei craiovene „Ramuri“: „unii se întorc la poezie alții în marile iubiri/acolo în odaia veche unde pereții se macină de bătrâni/se pune scaun lângă scaun//În cărți se pot publica la anumite pagini chiar/și pături negre și mirosul înțe-/pător al prea multor cățele abia/fătate pe care le mângâie mâini/bolnave ce se macină ca zidul“. Și, datorată aceleiași autoare, pe coloana alăturată, poezia Discontinuitate radicală: „Îți pui bărbia pe umărul meu/pentru că e necesar/ca lumânarea în timpul nopții/Patru bărbați îți ating coapsele,/tu dai cu aspiratorul în plină zi/ încercând să spui cu sinceritate/tot ce gândești./Nu așteptam companie la ora asta, Ioan./Visam la un bărbat până vedeam numai cer și pământ/de mâna lui doarme Hagalaz tatăl/sufletelor mele/spre o răceală cum nu s-a mai văzut.“ (Am respectat punctuația, câtă e, și majusculele, câte sunt în textul din revistă.) (N.M.)
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius