„Decolonizarea artei“
Media franceză e doldora de informații și de opinii referitoare la ceea ce spune titlul notei noastre: cu alte cuvinte, e vorba despre restituirea obiectelor artistice răpite patrimoniului african de către colonialiștii francezi, englezi, belgieni și germani. Două momente importante punctează traseul acestei dezbateri intrate de o jumătate de secol în contenciosul diplomatic al statelor occidentale. La origine, o cuvântare la ONU a lui Mobutu, înainte de a deveni autocratul nefrecventabil („cer Adunării Generale să voteze o rezoluție care să solicite puternicilor lumii bogate […] restituirea unei părți a operelor de artă care aparțin unor țări sărace, așa încât să putem să-i învățăm pe copiii și pe nepoții noștri istoria țării lor“); în actualitate, discursul lui Macron din 2017 adresat studenților de la Universitatea din Ouagadugu, care a declanșat întocmirea mai multor rapoarte oficiale pe această temă și chiar o seamă de restituiri. Spinoasă problemă, care merge braț la braț cu aceea referitoare la obligația, tot mai des impusă statelor foste coloniale, de a cere scuze oficiale foștilor coloni. Opiniile sunt împărțite: muzeografii europeni nu acceptă să se despartă de comorile lor; politicienii vor o rezolvare pe cale diplomatică. Fiecare parte, cu argumentele și contraargumentele ei. În ce mă privește, fac doar câteva constatări. Mă întreb, înainte de toate, ce s-ar fi ales de obiectele de artă în discuție, dacă rămâneau în posesia statelor africane sau orientale. Avem câteva exemple tragice, și nu de cine știe când, ci din zilele noastre: Mali, Siria, Afganistan, unde numeroase bunuri artistice au fost distruse în războaie locale. Altele, care au scăpat nevătămate, au fost și sunt în continuare vândute te miri cui și cu orice preț. Ați uitat apoi de restricțiile pe care autoritățile din Dubai le-au impus clonei Luvrului parizian donat de francezi statului arab? E vorba totuși de bunuri unice și nerepetabile, cărora nu le poți aplica legea musulmană sau ideologia corectitudinii politice. Unul din raportorii favorabili restituirii necondiționate consideră că toate aceste valori trebuie să fie retrocedate din moment ce au fost luate ilegal. Dar despre ce legalitate putem vorbi, referindu-ne la vremea lui Napoleon sau chiar mai de curând, în absența unor reglementări internaționale? Firesc este altceva: să existe garanția păstrării lor în țările de origine în condițiile de care au parte în muzeele occidentale. Puțini par să-și dea seama că acestea din urmă nu numai le-au protejat de intemperii naturale și sociale, dar le-au expus, în tot acest timp, în fața unui public enorm, din toată lumea, și au făcut din niște produse folclorice locale mari valori universale. Din care s-au inspirat mari artiști europeni. Crede cineva că, dacă ele ar fi rămas în Kenia, în Congo, în Rwanda sau la Ouagadugu, Picasso și emulii lui ar mai fi avut idee de frumusețea artei africane și ar mai fi imitat-o? Eu nu cred. Nu pretind că am un răspuns. Mă întreb și eu, ca tot omul care le-a admirat în muzeele din Europa, ce șansă aș fi avut să le descopăr în Africa. (N.M.)
Amurgul librăriilor de altădată
Absolut întâmplător, scriu aceste rânduri în ziua a treia a Bookfest 2023. Am remarcat mai demult că, în marile librării franceze, Fnac sau, astăzi dispărută, Virgin, cărțile de literatură sunt expuse la un etaj superior, primele etaje fiind destinate discursurilor video și audio sau instrumentelor necesare vizionării și ascultării. Care se vând mai bine decât cărțile. La noi, și de asemenea nu de azi, de ieri, în toate librăriile, la loc de cinste, sunt expuse produse de papetărie, agende, ghiozdane, saci de umăr, servicii de cafea, bibelouri și altele. Cauza? Scăderea numărului de cărți vândute. O verigă anterioară a acestui lanț al slăbiciunii: prețul tot mai mare pe exemplar. Și mai înainte: tirajele tot mai mici. La originea lanțului: scăderea dramatică a numărului de cititori. În ciuda constatării că locul cărților de literatură a urcat la ultimul etaj al librăriilor din Paris, nu mi-am imaginat nicio clipă că situația este la fel de gravă în Franța cum este la noi. Ca să aflu acum, dintr-un material publicat în „L´Obs“ din 4-10 mai, că vânzarea de carte, originală sau tradusă, este în Franța într-o scădere alarmantă. Materialul din revista franceză nu oferă decât o explicație cam contabilicească: scăderea tirajelor. Cifrele sunt, într-adevăr, grăitoare. Care sunt celelalte verigi ale lanțului, nu ni se spune. Presupun că sunt aceleași ca și la noi. (N.M.)
P.S. Un motiv în plus pentru acest ceas cu bombă din cultura actuală îl dezvăluie aceeași publicație într-o pagină alăturată, dar fără a face vreo legătură: e vorba de succesul enorm al divertismentului de toate tipurile. Serialul de pe Netflix, Emily in Paris (nota bene: în engleză), filmat într-unul din cele mai intelectuale și austere cartiere din Paris, care găzduiește, între altele, Normal-Sup și Institutul Curie, atrage de la o vreme hoarde de turiști străini și francezi, aflați pe urmele protagonistei, al cărei nume a fost dat unor localuri și unor prăjituri, ba chiar perucii fătucei, spre profitul tuturor deținătorilor de buticuri și de tot felul de comerțuri din La Place de l´Estrapade, „până ieri atât de discretă“. La ce bun cartea literară în era domnișoarei Emily de pe Netflix? Mai trebuie spus ceva. Nu librăriile par amenințate de criza cărții de literatură. Am văzut că, reorganizând spațiul, ele vând tot felul de alte lucruri. Iată și o statistică grăitoare: în Franța, repartiția prețului pe exemplarul de carte este următoarea: 8% autorul; 15% procesul de fabricație; 20% difuzarea; 21% editura; 36% librăria. Aș vrea să-mi explice și mie un editor dacă repartiția e corectă. (N.M.)
Lumi paralele
Când scriu aceste rânduri, profesorii și personalul nedidactic se află în a șasea zi de grevă, numărând numai zilele lucrătoare. Zeci de mii de protestatari din toată țara au ieșit la manifestație. Școlile au rămas închise. Examenele de final de an sunt în pericol. Cu excepția elevilor aflați în prag de bacalaureat, care riscă să piardă termenul de înscriere la facultate, ceilalți profită de legalizarea chiulului. Părinții care au copii la primară își iau odraslele cu ei la slujbă sau solicită concediu. Profesorii au salariile suspendate. Lumea școlii este în dificultate. În dificultate ar trebui să fie și cealaltă lume, a politicienilor, cu sau, mai ales, fără școală, confruntată cu una dintre cele mai mari revolte din ultimele decenii. Spun ar trebui, fiindcă lucrurile nu stau deloc așa. PNL, partid aflat la guvernare, își serbează a nu știu câta aniversare, în cerc închis, în două rânduri, petrecând voios și desfăcând sticlele de șampanie. Președintele partidului, prim-ministru încă în funcție, îl trimite la negocieri pe secretarul-general al Guvernului, care numai față de om școlit nu are, și se duce la petrecere. Tot un subaltern, al președintelui PSD, de data asta, negociază cu sindicaliștii, deși are mâinile legate, în timp ce președintele face o baie de mulțime la Buzăul de baștină, alegându-se cu huiduieli și cu exclamația unui congener: „Mi-e rușine că am fost colegi!“ Între timp, tiptil, parlamentarii votează noua Lege a Învățământului, în deplină necunoștință de cauză. Președintele țării se întâlnește la Sibiu cu o mână de elevi ai soției sale, pe care-i prezintă președintelui Germaniei, și care-i cântă (fals, până și pentru urechea mea!) O lume minunată. Presa nu spune nimic despre eventuala prezență la întâlnire a altor profesori în afara președintelui nostru și a soției sale. Dând dovadă de respect, profesorii sibieni își amână protestul pentru ziua următoare, când cântecelul cu pricina devine un fel de imn ironic al greviștilor. În weekend, guvernanții se odihnesc, lăsându-i purtătorului de cuvânt al guvernului sarcina de a repeta ca un papagal (luați-o ad litteram!) propuneri deja respinse ca umilitoare de manifestanți. Dată fiind o îngrijorare atât de profundă a principalilor decidenți față de soarta dascălilor și, nu pot să nu mă repet, a școlii românești în general, nu văd nicio soluție care să ne scoată din criză. Mai mult, mă tem că vor intra în grevă generală și alte categorii profesionale. România este pe cale de a fi împărțită în două lumi paralele. Iar politica ei rămâne euclidiană. (N.M.)
Despre lucrurile simple
Pe măsură ce realitatea noastră cea de toate zilele ia forme din ce în ce mai complicate, e cazul să ne reamintim de lucrurile simple. Pe vremea comunismului, un prieten, literat ca și mine, mi-a spus că are un panaceu, o soluție universală și simplă, pentru toate greșelile comise în toate domeniile: și anume să se procedeze exact invers decât se procedează de obicei. E un mare adevăr în acest fel de a privi lucrurile. Simplitatea însă nu mai e de mult la modă. Rămânând la domeniul meu de competență, să spun că elevii sunt încurajați de manualele școlare sau de tratatele academice să se piardă în teorii despre limbă foarte sofisticate. Am răsfoit zilele trecute două manuale de limbă și literatură, unul pentru clasa a V-a, altul pentru clasa a VII-a, nu chiar așa de stupide precum acela pe care l-am analizat acum câtva timp, dar stufoase și pretențioase, folositoare nici măcar studenților de la Litere. Lucruri care se pot exprima simplu sunt explicate în mod savant. Termeni obișnuiți, precum morfologie sau sintaxă, au dispărut din gramatică. Alții, nou-nouți, aparțin unui jargon, cum să zic, managerial: organizarea propoziției și a frazei. În vorbirea curentă, la televizor sau în alte situații publice, se apelează la cuvinte sau la expresii pretențioase, pompoase, unele în limbi străine, dar pronunțate greșit. Logica exprimării suferă: conjuncțiile nu mai introduc propozițiile circumstanțiale cuvenite. Limbajul criticii literare din publicații și din cărți este deseori, pe cât de „savant“, pe atât de inadecvat. Am fost de când mă știu adeptul exprimării simple și clare în toate împrejurările și indiferent de cei care mă urmăresc. Am considerat o astfel de exprimare o dovadă de respect față de cititori și față de ascultători. Lecția cu pricina, am învățat-o de la profesorii mei. A vorbi și a scrie simplu înseamnă a vorbi și a scrie limpede. E la mijloc și o chestiune de politețe: caut să ajung la cititori și la ascultători pe drumul cel mai scurt și mai direct. Pentru a nu-i lăsa să se rătăcească în labirintul limbii. Simplitatea este un fir al Ariadnei. (N.M.)
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius