Ochiul magic 15/2023

[altmariuspress]

Cronicar
România literară nr. 15/2023

Copiii spun lucruri trăznite

Am scris în mai multe rânduri despre tendința Proioectului de Lege a Învățământului de a „descărca“ progama școlară, prin restrângerea numărului de scriitori pe care elevii urmează să-i învețe în timpul studiilor liceale. Nu glumeam când recomandam, în schimb, „descărcarea“ ghiozdanelor, a căror greutate provoacă cifoză, cum se știe, și mobilarea școlilor cu dulapuri individuale, în care elevii să-și poată lăsa manualele și alte lucruri de care n-au neapărată nevoie până a doua zi. Nu glumeam nici când spuneam că, dacă elevii nu-i citesc pe marii scriitori în anii de școală, nu-i mai citesc niciodată. Despre cei reprezentativi pentru o epocă sau pentru un curent literar, nu neapărat la fel de valoroși precum cei dintâi, nici măcar nu aud vreodată în viața lor. Am protestat față de profesorii care cred că elevii de astăzi, dependenți de tablete și de telefoane mobile, pe care mai mult se joacă, nu au cum să înțeleagă jocurile copilăriei lui Creangă și că, prin urmare, nu vor să citească Amintirile din copilărie. Nu se poate stupiditate mai mare! Cu acest „argument“, nici când se fac mari nu-l mai citesc pe Homer al cărui personaj ar fi avut nevoie de un timp infinit mai scurt de ani ca să se întoarcă acasă, dacă lua de exemplu avionul. Și nici pe toți scriitorii care au trăit înaintea noastră, în ale căror opere este vorba despre o lume care nu mai e a noastră. Una peste alta, „descărcarea“ literaturii predate în școală reprezintă o catastrofă culturală. Clasicii erau considerați până mai ieri contempranii noștri. Noul trend în materie de programe și de manuale îi condamnă la uitare. Ochii care nu se văd se uită. Cât despre scriitorii în viață, lor, Proiectul de Lege a Învățământului nu le mai oferă nicio șansă. Au fost scoși fără milă din programă. Am mai scris despre asta. Mă repet, fiindcă un copil din clasa a doua primară, care ne-a vizitat la Uniunea Scriitorilor făcând parte dintr-un grup mai mare adus de colegul nostru Petre Crăciun ca să vadă cu ochii lor scriitori, a făcut o mărturisire tulburătoare și care suna cam așa: sunt emoționat să întâlnesc scriitori în viață, fiindcă am crezut până acum că toți scriitorii sunt morți. Copiii de mâine vor crede la fel, dacă nu reușim să-i convingem pe autorii programului că există și scriitori în viață. (N.M.)

Uniforme școlare? De ce nu?

Dacă tot vorbim despre școală, să privim lucrurile și dintr-un alt unghi decât acela obișnuit. Cu alte cuvinte, vreau să atrag atenția asupra unor aspecte legate de școală, care nu sunt cuprinse în Proiectul de Lege la care se referă majoritatea dezbaterilor actuale, și anume la acele aspecte materiale care asigură o desfășurare corectă a procesului de învățământ: bugetul și lefurile profesorilor, starea clădirilor, disciplina, înfățișarea și costurile manualelor, contribuțiile părinților, transportul elevilor și multe altele. Lucruri știute de toată lumea, dar niciodată reglementate cum trebuie. Nu sunt sigur că e nevoie de o lege pentru fiecare dintre acestea, dar nici nu pot accepta ideea de a fi lăsate la voia întâmplării. De fapt, ignorate. Iată câteva exemple. Se petrec de la o vreme în școli lucruri care, nu cu mulți ani în urmă, ar fi fost de neconceput. Drogurile, de pildă. Mi-e foarte greu să înțeleg nu atât de ce autoritățile nu găsesc o soluție contra acestui veritabil flagel, cât de ce nu caută una. Între sutele de programe sociale, n-ar trebui să existe unul consacrat curmării unei situații cu uriașe consecințe negative asupra sănătății tinerelor generații? Disciplina e o altă problemă acută. Niciodată nu am văzut atâta violență în rândul elevilor și, vai, al dascălilor și al părinților. E adevărat că generația mea n-a făcut decât zece ani de școală, dar n-am avut în acest timp niciun caz, nici nu au auzit de vreunul care să fi cerut intervenția poliției. Lumea s-a schimbat, evident, dar nu e mai puțin adevărat că autoritățile, nu numai cele școlare, ar fi trebuit să țină seamă de această schimbare și să ia cuvenitele măsuri. Felul, apoi, în care arată cele mai multe clădiri de școli este lamentabil. Prestigiul e și chestiune de cum se prezintă cea mai importantă instituție din orice țară. Copiii ar veni, cu siguranță, cu mai multă plăcere într-o școală aspectoasă și bine întreținută, luminoasă, curată, cu toate dotările necesare, decât în una cu pereți coșcoviți și cu linoleum uzat. În legătură cu dotările, n-ar trebui să lipsească din școlile noastre și în primul rând din licee sau din colegii, laboratorul, biblioteca, sala de sport sau terenul, cabinetul medical, cu personalul de rigoare. Toate acestea costă, desigur, dar sunt absolut trebuincioase unei școli care pretinde să fie respectată de elevi, de părinți și de dascăli. Nu sunt un idealist care să-și închipuie că toate acestea se pot și se vor face pe un termen scurt, dar măcar să se facă odată și odată, fie și într-un viitor îndepărtat, pe care eu nu-l voi apuca, iar școala românească să devină cu adevărat școală: respectabilă pe dinafară și pe dinăuntru. Trec deseori, în drumurile mele, prin fața unui liceu bucureștean. Se întâmplă să fie ora la care elevii vin sau ies de la școală. I-am observat cu atenție, nu doar pe stradă, ci și într-un mare magazin din vecinătate. Ceea ce mă frapează de fiecare dată este felul cum arată: îmbrăcați neglijent, fără gust, și băieții, și fetele, cu blugi găuriți (credeam că a trecut moda!), cu adidași nu tocmai curați. Una peste alta, arată mai degrabă ca niște golani de cartier decât ca niște tineri civilizați. Nu pot să nu mă gândesc privind spectacolul pe care-l dau fără să vrea, fiindcă nu mi se par a fi câtuși de puțin interesați de lumea din jurul lor, ce bine ar fi dacă ar purta uniforme ca elevii colegiilor de elită englezești. Pe vremuri, când s-a pus în vreo două rânduri problema uniformelor, n-am fost de acord, dar nu din cauza uniformei ca atare, ci din cauză că era croită dintr-o stofă grosolană și, după câteva săptămâni de purtare, arăta rău. Uniforma nu e, pur și simplu, un accesoriu vestimentar: ea poate da naștere unei identități sau unei tradiții. Cu ani în urmă, în Africa de Sud, am remarcat grupuri de elevi ieșind de la școală, mergând prin praful de pe marginea șoselei, trotoare nu existau, care traversa o comună oarecare, desculți, dar în uniforme diferite, moștenire a spiritului școlii britanice. Spectacolul era suprarealist, dar instructiv pentru ideea că respectul pentru școală trece peste mode și timp. Și, la urma urmelor, dacă militarii și polițiștii, personalul marilor firme private, medicii și asistentele, magistrații și avocații, academicienii au o costumație proprie, de ce n-ar avea-o și elevii pe a lor? Eventual, cu număr matricol (mai știe cineva ce înseamnă?) pe mânecă. În definitiv, de ce nu? Mai cu seamă dacă vrem ca nimeni să nu li se mai adreseze cu „măi“ sau cu „băi“, ci cu politețea de altădată: „domnule elev“. (N.M.)

„Lucrător cultural” partea a doua

Am scris în urmă cu puțin timp despre proiectul de lege în care creatorii, artiști, scriitori sunt numiți „lucrători culturali“. Lăsând la o parte substratul ideologic al denumirii, inspirat de political correctness, să remarcăm consecințele eventualei adoptări a proiectului printr-un vot al Parlamentului. Proiectul consideră că pot deveni „lucrători culturali“ creatorii care câștigă mai mult de jumătate din venituri din drepturi de autor. Aceștia pot fonda sau pot adera la organizații de breaslă profesioniste, beneficiind de subvenții de la stat, precum și de asigurări sociale sau de sănătate, ca toți cei care lucrează la stat. La prima vedere, implicarea statului pare o soluție necesară. Privite mai de aproape, lucrurile sunt nu numai neclare, dar conțin un risc enorm pentru cultură în ansamblu ei. Numărul creatorilor de artă capabili să obțină în mod constant cincizeci la sută din câștiguri din drepturi de autor este infim în majoritatea domeniilor. Nici scriitorii, nici pictorii, nici compozitorii nu pot trăi din munca lor. Legea îi transformă în creatori în timpul pe care li-l lasă liber diverse ocupații, așadar, în amatori. Pot și ei să se constituie în Uniuni de breaslă, dar pe care statul nu are dreptul legal de a le subvenționa, dat fiind faptul că sunt constituite din amatori. Paradoxul face ca autorii de divertisment, muzică ușoară sau populară, maneliștii și alții, care trăiesc de pe urma unor câștiguri substanțiale, și, încă, în mare parte nefiscalizate, să beneficieze de o lege care-i transformă în profesioniști, putându-se reuni în asociații subvenționate de stat. Și mai este o neclaritate: vor beneficia oare de lege acele categorii de personal care lucrează în instituții de cultură, fără a fi creatori, dar fără care nu poate ființa niciun teatru, nicio filarmonică, nicio bibliotecă? Proiectul se referă și la ei. Rezultatul? Cultura va fi așezată astfel cu capul în jos de o lege care seamănă ca două picături de political correctness cu noua Lege a Învățământului aflată și ea în stadiu de proiect. Cel puțin în cazul acesteia din urmă, proiectul a stârnit dezbateri aprinse încă din vara anului trecut și e posibil ca unele modificări să fi fost luate în seamă, în timp ce „lucrătorul cultural“ n-a atras mai deloc atenția până acum. Ba chiar se pare că a primit blagoslovenia rapidă a Ministerului Culturii, deși emană de la USR, partid de opoziție, cum se știe. (N.M.)

Deriva vocabularului

Savanții au constatat de mult că există o derivă a continentelor. Lingviștii întârzie să constate că există o derivă a vocabularului. Mai în toate țările. Dar la noi mai abitir decât oriunde. E adevărat că limba cunoaște dintotdeauna un proces de schimbare constant și relativ lent. S-a vorbit de o „gramatică a greșelilor“, altfel spus, despre faptul că anumite forme considerate greșite înainte vreme devin normale ulterior. Se știe de asemenea că uzul este cel care decide în cazul schimbărilor, al achizițiilor, ca și al abandonării unor cuvinte. Și nu numai în cazul vocabularului, deși aici „evoluțiile“ sunt mai evidente decât în gramatică, dar și în cazul fonologiei sau al ortografiei, aceasta din urmă având avantajul că este o convenție, nu neapărat o evoluție așa zicând naturală, și putând fi mai ușor reglementată. Deriva actuală ține de câțiva factori care nu jucau un rol important până mai ieri. Primul este precaritatea culturii generale în societatea contemporană. Școala a încetat să mai fie lăcașul formării unei culturi generale, proces în care ilustrarea și apărarea limbii române este dintotdeauna elementul principal. Academia Română a ales să modifice ortografia în două rânduri (fără acordul membrilor lingviști, în număr de doi, în anii 1990, unul votând contra iar altul, abținându-se!) și, în ambele împrejurări, bazându-se mai degrabă pe prejudecăți ideologice decât pe principii științifice. (În anii 1990, unul din argumentele modificării a fost acela că reforma din 1953 ar fi „sovietizat“ ortografia, ceea ce, dat fiind că sovieticii și, de altfel, și rușii scriau și scriu cu chirilice, este o absurditate. În Republica Moldova, da, acolo ortografia a fost „sovietizată“ prin trecerea de la alfabetul latin la cel chirilic.) În rest, sarcina a căzut în seama dicționarelor, pe care vorbitorul obișnuit nu le prea folosește, și a studiilor de specialitate pe care același vorbitor nu le citește. A rămas de gardă școala. Care se achită de nobila sarcină precum am văzut. Și, atunci, de ce să ne mai mirăm că se vorbește cum se vorbește și se scrie cum se scrie. Sau că vocabularul e tot mai sărac. În absența grădinarului, grădina nu mai e îngrijită, florile nu mai sunt udate, buruienile nu mai sunt smulse și așa mai departe. Nu numai că limba română este astăzi în paragină, dar este urîțită și înjosită de cuvinte și de expresii triviale. Pronunția este stâlcită, ortografia, incorectă. Ce ar mai fi de spus despre cuvintele împrumutate din alte limbi, îndeosebi din engleza-americană, în număr atât de mare, încât Florica Dimitrescu-Niculescu le-a conscrat un dicționar apărut deja în trei ediții, adăugite de la volum la volum și niciodată întregite? Pronunția nefixată sau, pur și simplu, greșită, înțelesul, ad libitum, genul gramatical, facultativ, și tot așa. Pe acest ocean de incorectitudine și urîțenie, care este limba română actuală, vocabularul se află în derivă, trăgând după el gramatica, ortoepia și ortografia, sfidând orice regulă și chiar nevoia de regulă. Din nefericire, e prea târziu să-i trimitem la școală pe toți Calibanii din zilele noastre. Fie și numai pe cei care legiferează stâlcirea limbii române.

Marea carte a uitării – lansare la Constanța, 3 aprilie

Cel mai recent roman al scriitorului Gabriel Chifu, Marea carte a uitării (Editura Cartea Românească, 2022), a fost lansat la Universitatea „Ovidius” din Constanța, în prezența unui public numeros. Alături de autor au fost prezenți la acest eveniment Nicolae Manolescu, Alina Buzatu – decan al Facultății de Litere de la Universitatea „Ovidius”, Angelo Mitchievici, Horia Gârbea, Traian Dobrinescu, Cristian Pătrășconiu. Vorbitorii au subliniat faptul că acest roman – o „cronică, de autor întocmită, a unor întâmplări aproape reale, petrecute într-un oraș aproape imaginar”, în legătură cu care Gabriel Chifu menționează că „n-am descris ce s-a petrecut, am descris ce mi-am imaginat că s-a petrecut” – este o carte deschisă, care poate fi citită din mai multe perspective. „Este o carte dedicată memoriei părinților mei și fratelui meu, care nu mai sunt în viață. Mi s-a părut că am o datorie imprescriptibilă față de ei, să încerc să reînsuflețesc lumea în care au trăit și în care am respirat și eu alături de ei.“ Nicolae Manolescu spunea despre această carte: „Ceea ce citim nu este o pagină de istorie, ci un roman, și încă unul excepțional în care imaginația potențează semnificația faptelor și le imprimă un caracter de universalitate.“ (Reporter)