Ochiul magic 11/2023

[altmariuspress]

Cronicar
România literară nr. 11/2023

Răspundem cititorilor

La invitația mea, Marcel Ion Fandarac, care m-a vizitat cu puțin timp în urmă, mi-a trimis câteva poeme. Odată cu ele, mi-a reexpediat o scurtă scrisoare, de acum doi ani, în care spunea: „Nu înțeleg de ce refuzați publicarea mea în această revistă (România literară – n.m.) editată de Uniunea Scriitorilor din România, al cărei membru sunt din 1992. Sunt revoltat… Sunt trist, stimate domnule Nicolae Manolescu… Încetați cu răzbunarea împotriva unui scriitor ca mine…“ Nu-mi aminteam de scrisoare. E probabil că nu am răspuns poetului din motivul foarte simplu că mi-au displăcut nu numai „fantumurile“, cum și-a botezat autorul însuși poemele, ci și tonul scrisorii. Faptul de a publica sau nu texte care se adresează R.l. n-are nicio legătură cu răzbunarea, nici cu calitatea de membru al USR, ci exclusiv cu valoarea textelor. Singura mea responsabilitate în aceasta constă, nicidecum față de calitatea de membru al USR a celor care mi se adresează, care cade în responsabilitatea Comisiei de validare. Din nefericire, nici versurile recent primite nu sunt publicabile. Sunt trist, ca și autorul lor, dar asta e situația.

Bănuiesc că este o întâmplare faptul că e-mail-ul adresat de Nicolae Cârlan cuiva care se numește George Apostu ne-a parvenit la redacție. Sper ca adresantul adevărat să aibă legătură cu editarea cărților. R.l. nu este o editură, ci o publicație periodică.

Gabriel Doracio a auzit de o altă împrejurare decât aceea evocată de noi, în care Tudor Arghezi să fi spus: „una vorbim, alta fumăm“. Poetul i-ar fi cerut o țigară lui V.Em. Galan și autorul romanului Bărăgan i-ar fi oferit un Kent. Asta, în anii 1950, când numai elitele comuniste fumau țigări americane. Nu e numai neadevărat, ci și neplauzibil ca Arghezi să-i fi cerut lui Galan o țigară. Informația noastră se bazează pe memoriile unui participant la cea dintâi întâlnire dintre Arghezi și Dej, șapte ani după excluderea poetului din viața literară. Rotunjirea cifrei ține de retorica argheziană.

Marius Mărăcinescu, învățător pensionar, vechi cititor al R.l., mărturisește că „n-a îndrăznit niciodată să încerce să publice în cea mai prestigioasă revistă de specialitate“, adăugând că „îndrăznește în primăvara asta“. Și bine face! D-sa scrie pentru școlarii de la primară, „poezii cu sarcini matematice“, un fel de ghicitori care îi învață pe copii operațiile aritmetice de bază. Din cele trei pe care ni le-a trimis, ne-am putut face o idee atât despre utilitatea lor didactică, cât și despre priceperea literară a autorului. Iată una dintre ele, intitulată Puiul și Luna: „Cu trei sâmburi mici de nucă/înveliți într-o lăptucă/veverița își hrănește/puiul, seara, când citește.//În a patruzecea seară/Luna îi șopti de-afară:/«Timpul tot cât ai citit/te-am vegheat și te-am privit,/ba, mai mult, am numărat/sâmburii câți ai mâncat,//Poți să-mi spui din câte nuci/ți-a scos mama sâmburi dulci?»“ Am o propunere: scriitorii pentru copii din Filiala noastră de la București se întâlnesc periodic cu elevi din clasele I-IV ale unei școli din Chiajna, citind din versurile sau din povestirile lor; vă invit să-i însoțiți; dați-mi un telefon [phone]) și stabilim o întâlnire ca să discutăm detaliile.

Emil Ariton, al cărui dosar de primire în USR a fost respins atât de Comisia de Validare, cât și de Comisia de Contestații, ne reclamă faptul că doi dintre membrii celei dintâi ar fi votat contra d-sale, fără a fi în drept s-o facă, unul, pentru că este redactorul-șef al unei publicații în paginile căreia un recenzent îl considerase pe Emil Anton „o surpriză la fel de mare precum muntele Pietricica din Piatra Neamț“, celălalt, fiindcă „nu pot să cred că a citit ceva din cele 7 cărți ale mele“. Nu știu de unde deține informația despre cei doi inamici ai d-sale. În orice caz, faptul n-are importanță, tot așa cum considerentele invocate contra validității votului celor doi sunt ridicole. Țin să-l informez pe Emil Ariton, dacă n-a primit până acum confirmarea respingerii dosarului și de către Comisia de Contestații, că niciunul din membrii Comisiei de Validare n-a făcut parte din Comisia de Contestații, dar că votul a fost același: de respingere. Și că, de această dată, a fost unanim. (N.M.)

„Ficțiunea, un mod de a ajunge din urmă realitatea“

În numărul triplu, februarie-martie 2023, al revistei HYPERION, un număr bogat și variat, Varujan Vosganian îi acordă lui Gellu Dorian, redactorul-șef al publicației botoșănene, un interviu din care reproducem câteva lucruri. Începând chiar cu frumoasa formulare din titlul însemnărilor noastre, care, redată integral, sună astfel: „Ficțiunea nu e minciună, ci doar un mod de a ajunge din urmă realitatea“. Și urmează cu sugerarea deosebirii dintre „minciuna literară“, care „transfigurează realitatea“, „minciuna politică“, răspunzătoare, ea, de „măsluirea“ realității. Altă formulare memorabilă se referă la Facebook, „un experiment interesant, un fel de Epidaur, în care orice șoaptă se aude“. Îmi îngădui un mic comentariu. Se poate înțelege din referința cu pricina că e ceva de bine, în măsura în care permite dezbaterilor „să capete o amploare de neimaginat“. Eu văd un pic altfel lucrurile: pe mine, faptul că orice șoaptă se aude în tot internetul mă neliniștește, fiindcă scopul meu, când scriu, nu e să am o audiență cât mai mare, ci să am ecou, adică posibilitatea unui dialog, și nu din partea celor care se află în treabă, ci din partea celor care au ceva de spus. Iar aceștia nu sunt atât de numeroși, încât să mă oblige să-mi pun problema sporirii audienței. În același interviu, Varujan face și o mărturisire, cum să zic, imprudentă, ca mai toate mărturisirile: „În prima jumătate a vieții mele, făceam cu pasiune diferența dintre bine și rău, aveam o viziune maniheistă asupra lumii, iar pe mine mă consideram, nesmintit, de partea celor buni. Încetul cu încetul, granițele au devenit translucide, până ce au dispărut cu totul. Mi-e greu să spun azi că sunt de partea celor buni, căci nu pot spune cu certitudine care sunt aceia.“ Mai întâi, nu sunt convins că a distinge binele de rău este tot una cu a avea o viziune maniheistă. Nu numai în morală, dar nici în literatură. Maniheismul înseamnă a vedea lumea în alb și negru, în mod simplist, fals și împotriva evidenței că lumea posedă întreg spectrul de culori. Dar a nu face deosebirea între bine și rău, moralistul cu mijloacele lui, scriitorul cu ale lui, e cu totul altceva. Cu o precizare: moralistul poate lua pe față partea binelui și poate, tot pe față, să condamne răul. Scriitorului nu-i este permis să pledeze cauza niciunuia. Iată câteva exemple extreme. Oare numai Tolstoi făcea deosebirea, nu și Dostoievski? Marii satirici, Rabelais, Swift sau Arghezi, n-o făceau? Până și Céline o făcea în romanele lui, iar când, în Bagatelles pour un massacre, n-o făcea, înceta să mai fie scriitor. Cât privește ultima frază citată mai sus, îmi permit s-o refac în așa fel încât să mi-o pot însuși: „Nu mi-e deloc greu să spun că sunt de partea celor buni, fiindcă îmi e ușor să spun care sunt aceia răi.“ Varujan publică și trei poezii, dintr-o carte gata pentru tipar, una mai frumoasă decât alta. Cel mai mult mi-a plăcut aceea intitulată Corabia, care începe cu următoarele versuri: „nimeni nu știa unde sunt când mă cocoțam/în nucul din fundul grădinii/niciun pom nu era mai înalt primprejur/doar clopotnița Bisericii Sfântul Nicolae…“ Am fost din copilărie prietenul nucilor (am scris o Temă despre nucul din curtea casei în care m-am născut, în care mă cățăram ca o maimuță, mai înalt chiar și decât clopotnița Bisericii Toți Sfinții, aflată primprejur), n-am fost, în schimb, prietenul corăbiilor, așa că mi-am intitulat Tema după placul meu: Nucul. Mai zice poetul: „toți pomii din copilăria mea au murit/am rămas cel mai bătrân dintre ei“. Asta puteam să zic și eu, dar nu mi-a trecut prin cap. (N.M.)

Portret în palimpsest

Sub acest titlu, revista târgumureșană VATRA publică pe o treime din paginile numărului 1-2/2023 numeroase articole consacrate lui Eugen Negrici, fără o ocazie anume (criticul a împlinit 80 de ani pe 28 noiembrie 2021), ceea ce este cu atât mai lăudabil. Nu e așadar nimic convențional în gestul autorilor prezenți în numărul cu pricina. Nu sunt, pur și simplu, cuvinte generoase de prețuire a operei criticului, ci analize temeinice, dovadă a citirii atente a cărților, nu puține, ale autorului Expresivității involuntare. Prefațate de un succint Par lui-même, din care reproducem un pasaj foarte interesant, în care autorul însuși își explică, dintr-o perspectivă ulterioară scrierii cărții lui celei mai cunoscute, conceptul de expresivitate involuntară: „De ce mi se pare din ce în ce mai tentantă ideea expresivității involuntare? Pentru că ei îi datorează opera viața de după moarte. Intenția unui scriitor e totdeauna în funcție de un cod al epocii. Îl contrazice sau îl ilustrează: avangarda sau conformismul leneș, profitabil. Nu intenția poate pregăti viitorul unei opere, ci numai ceea ce o depășește sau o contrazice. Intenția e, în fond, domestică, legată prea strâns (chiar în sensul negării lui) de codul epocii.“ Observațiile criticului, ca de obicei incitante la discuție, merită să ne rețină atenția. Am citit și am scris de mai multe ori despre teza lui Negrici și tot n-o găsesc sustenabilă până la capăt. Explicațiile de mai sus mă încurcă și mai tare. Mă întreb a nu știu câta oară: ce înseamnă cu adevărat expresivitatea involuntară? Dacă legăm conceptul cu pricina de ideea supraviețuirii operei în posteritate, înseamnă că autorul nu are niciun merit în această privință. Nu poate să facă nimic, nu doar din cauză că, oricare i-ar fi, intenția (voința, conștiința, dorința) lui nu contează, ci și pentru că el pare a se conforma fără voie, dacă am înțeles corect teza lui Negrici, standardelor în vigoare, „internalizându-le în mod inconștient“. Concluzia ar fi că, doar dacă este involuntară, expresivitatea garantează perenitatea operei. Pe românește spus, doar dacă nu știe ce face, scriitorul are șanse să rămână în istoria literaturii. Dacă știe ce face, conformându-se fie regulilor moștenite, fie celor proaspete, uitarea îl va-nchide-n scrin cu mâna ei cea rece. Ceea ce e paradoxal. Un lucru îmi este limpede: absolutizarea expresivității involuntare reduce actul creator la instinct, la pura intuiție, eliminând conștiința, luciditatea, experiența. O remarcă finală: originea textelor despre Negrici din „Vatra“ nefiind indicată, nu știm când au fost scrise, nici unde au mai apărut, dacă au apărut. (N.M.)