Apariții editoriale
Semnalăm monografia Dana Dumitriu. Portretul unei doamne, de Liana Cozea, apărută la Editura Cartea Românească. Din păcate, autoarea, distins critic literar și profesor la Facultatea de Litere din Oradea, a încetat din viață chiar anul trecut, când a apărut această ediție revizuită a lucrării sale. Monografia beneficiază de un text însoțitor al lui Nicolae Manolescu, o epistolă către Liana Cozea, care ține loc de postfață. Iată un pasaj din portretul admirabil pe care Nicolae Manolescu i-l face Danei Dumitriu: „Scriitorii pe care Dana îi admira aparțin, toți, acestei categorii de realiști psihologici: Proust, Durrell (la autorul Quartetului din Alexandria era și barocul lui: Dana era o ființă barocă și sofisticată, în fond, capabilă să scrie povești psihologice cu fantome – fantasme! – petrecute în castele gotice, simandicoase și misterioase), Virginia Woolf (senzația ca instrument de analiză), Hortensia Papadat-Bengescu etc. Nu-i plăcea să facă recenzii, unde trebuia să scrie despre oricine. (…) Credea în Dumnezeu cu ardoare. Postea, ținea praznicele, se ruga, mergea la biserică. Dar nu era deloc refractară vieții, senzualității. Își ascundea corpul și firea din pudoare, dar avea suflet romantic, laic. Nu greșești remarcând că a scris îndeosebi despre poeți și poezie, ea, romanciera. Dana era o fire funciar lirică. Nu povestirea, epicul o pasionau, ci vibrația aerului moral și psihologic din jurul întâmplărilor, aura de pe creștetul personajelor. Moralmente era înclinată spre sfințenie. Vitalitatea din ea o determina să nu ocolească (și să nu judece!) murdăriile din om. Avea o enormă capacitate de a înțelege: chiar și ce e josnic.“ l La Editura Neuma din Cluj, Andrea H. Hedeș, o prezență care ne-a obișnuit să se manifeste literar pe mai multe paliere, critică, eseistică, poezie și proză, ne propune de data aceasta un roman: Marea e frumoasă ca tine. Încercarea sa prozastică se evidențiază prin câteva însușiri: finețea scriiturii, minuția cu care explorează lumi foarte îndepărtate cultural de cea autohtonă, pe care dovedește că le cunoaște surprinzător de bine (spațiul asiatic extrem estic al Vietnamului sau cel universitar-eclesiastic occidental); apoi, capacitatea de invenție ficțională, propensiunea lirică și onirică, ca și atracția pentru fantastic și, nu în cele din urmă, opțiunea pentru o proză de tip intelectual/ spiritual, într-o perioadă când tendința majoritară este minimalismul, precaritatea, un anume mizerabilism și simplism ale personajelor din diversele narațiuni. Sigur, există și unele imperfecțiuni în scriitura sa: de pildă, personajul principal este un bărbat, profesorul Leander Weiß, dar felul cum e descris trădează o sensibilitate feminină (a autoarei?…). Însă, prin calitățile enumerate aici, reținem acest titlu ca fiind într-adevăr promițător. l Cel mai versatil (versatil în sensul bun al cuvântului, adică un autor prolific și de mare mobilitate, capabil să se exprime/ să fie ca acasă pe numeroase paliere ale textului literar și în multiple registre stilistice) este, fără îndoială, Horia Gârbea. Ni s-a înfățișat de-a lungul anilor ca dramaturg, poet, prozator, traducător, eseist-publicist-polemist, cronicar literar, autor de literatură pentru copii, fără să fi ratat în niciuna din aceste versiuni scripturale ale sale. Curioși, ne întrebăm ce formă de expresivitate literară n-a încercat încă și suntem siguri că, dacă găsim ceva nou pentru el și dacă-l provocăm s-o facă, se va prinde-n joc și nu va dezamăgi. Numai în anul precedent a publicat Amintiri cu poduri, Crime la Elsinore și Ultima iubire a lui Cezar, adică poezie, roman și teatru. Anul acesta ne propune o nouă carte: Zuliari și mangafale. Viața fascinantă a personajelor, un volum de ingenioase eseuri din seria închinată de el personajelor literare. Într-o notă auctorială, Horia Gârbea aduce lămuriri despre scrierea sa: „Volumul de față adună 14 eseuri despre viața fascinantă a personajelor din literatura română, fiind menționați peste 90 de autori, și încă 11 texte cu subiecte variate, dar din care personajele nu lipsesc. Miracolul literaturii trece neapărat prin ce este mai viu în ea: personajele. Pe cititori îi invit să se delecteze alături de mine contemplând existența uimitoare a eroilor literaturii.“ l Cassian Maria Spiridon își concentrează eforturile, ca scriitor, nu doar pe teritoriul poeziei, unde s-a afirmat, ci, mai ales în ultimii ani, și pe cel al eseului. După tomul masiv intitulat Gloria și demnitatea inutilului, apărut la Editura Tracus Arte, care conține texte publicate în Convorbiri literare ce sunt, cu formularea autorului, „atitudini literare impuse de evenimente“, Cassian Maria Spiridon revine cu o carte de eseistică despre poezie: Rugul ce nu se mistuie. Gânduri despre poezie (Editura Timpul). Iată ce crede autorul despre nașterea poeziei: „Un miracol de nepătruns este nașterea poeziei adevărate, fapt recunoscut de toți mânuitorii condeiului, de iubitorii de poezie, de toți cei care, preocupați de dezlegarea acestui mister, și-au recunoscut și asumat neputința în încercările repetate întru dezlegarea sa.“ (G.C.)
Un text critic din APOSTROF
În APOSTROF nr. 2, la rubrica sa Jurnal de cărți, sub titlul Escaladarea „piscului“ Joyce, am descoperit un text critic al lui Ion Bogdan Lefter despre „trilogia joyciană“ a lui Mircea Mihăieș. L-am citit cu nerăbdare, interesat să aflu care este opinia sa critică despre această încercare exegetică unică prin dimensiuni și ca realizare, în condițiile în care e știut că între cei doi importanți scriitori optzeciști există nu o adversitate, e prea mult zis, dar o distanțare dată de poziționarea literară și de situarea ideologică diferite, distanțare recunoscută de amândoi. Mai exact, eram curios să văd dacă acest lucru afectează sau nu judecățile de valoare ale criticului. Cu plăcută surpriză am constatat că nu. Iată câteva extrase din textul critic al lui Ion Bogdan Lefter: „O trilogie sau o carte în trei părți de-o anvergură și de-o complexitate cu totul ieșite din comun, uimitoare și ca opțiune și ca formulă.“ Sau: „Șochează și dimensiunile întreprinderii, «probabil una dintre cele mai ample dedicate de un singur autor creației lui James Joyce» (FW, p.7). Nu există termeni comparabili în critica românească. Cine știe care va fiind situația pe alte meridiane?!…“ Sau: „Autorii serioși se pun la punct cu «stadiul cercetării» indiferent de subiectele pe care și le aleg, însă avem aici considerabil mai mult decât atât, Mihăieș dovedindu-se un veritabil erudit în materie de «joyceologie», escaladată până la o cotă rar atinsă.“ Și, în fine: „Deși perfect echipat și antrenat pentru escaladarea savantă a «piscului», el merge înainte pe linia criticii sale «literaturizante», plusând în ambele planuri: în concepție, ideile sunt și mai ingenioase, savantlâcul – și mai doct (sau cum se poate formula încât erudiția să urce la un grad de comparație superlativ, fără să sune tautologic…), demonstrațiile – și mai spectaculoase; iar scriitura convoacă un lexic încă mai bogat decât în cărțile sale anterioare, frazarea este din ce în ce mai sofisticată, nu o dată euforică, «înaripată», alegerea «versanților» pentru «ascensiuni» – de-a dreptul încântător imaginativă!“
De ce am stăruit asupra acestui text? Fiindcă el mi se pare admirabil și totodată exemplar pentru felul cum ar trebui să arate viața literară și să se exercite actul critic în literatura noastră. Când cineva face aprecieri despre literatura unui scriitor este obligatoriu să despartă sentimentele/ resentimentele personale de judecata critică. Or, la noi totul se desfășoară exact pe dos. Lumea literară este împărțită ireconciliabil în două sau trei mari formațiuni de luptă aflate permanent în stare de beligeranță. Oricare dintre tabere nu există pentru celelalte decât pentru a fi aneantizată. Oricât de bun ar fi un autor prin scrierile sale, dacă provine din echipa adversă, nu este luat în seamă, nu i se recunosc meritele, e negat (cu vehemență și cu pasiune!). Iar dacă e de-al casei, atunci chiar și pentru producțiile slabe e întâmpinat cu penibile laude ieșite din matcă.
O asemenea atitudine critică superioară, cum este cea demonstrată de Ion Bogdan Lefter în analiza cărților lui Mircea Mihăieș, reprezintă cumva semnalul că starea de fapt se poate schimba în bine, așa cum ne dorim? Nu, nu cred. Pe de o parte, fiindcă opera lui Mircea Mihăieș este una excepțională, a cărei valoare de natura evidenței nu poate fi contestată. Și, pe de altă parte, fiindcă autorul demersului critic atât de lăudabil este Ion Bogdan Lefter, și el o personalitate specială, atât prin calitatea sa de critic literar, de profesor și de intelectual de remarcabilă deschidere, cât și prin calitatea sa umană: comportamentul lui public se distinge prin politețe, prin eleganță, prin fair-play, ceea ce arareori se-ntâlnește în mediul nostru literar. Așadar, avem de-a face cu două excepții. Or, excepțiile nu fac regula, desigur. (G.C.)
Editoriale din revistele literare
Textul cu care se deschide primul număr triplu 1-2-3 din acest an al revistei HYPERION este semnat de Gellu Dorian. Pe un ton confesiv și plin de amărăciune, redactorul-șef al acestei reviste din Botoșani vorbește despre impasul în care a ajuns Premiul Mihai Eminescu, cel mai important premiu românesc din domeniul poeziei: „Ai lucrat toată viața pentru o idee, așezată într-un proiect dovedit de notorietate națională. Ai zidit la acel proiect etapă cu etapă, an de an, timp de treizeci și unu de ani – o viață de om. Ți-ai sacrificat familia, ți-ai șubrezit sănătatea, ți-ai folosit relațiile fără de care acel proiect nu ar fi fost ceea ce a ajuns să fie. Nu ai fost răsplătit pentru asta. Nici nu ai urmărit acest lucru. Ai dorit doar ca acel proiect să reziste, să onoreze o comunitate, să scoată acel loc în ochii lumii, așa cum merită memoria celui căruia i-ai dedicat acel proiect, aducând la apogeu nume de poeți, a căror operă ar fi făcut cinste altor comunități. Toate eforturile tale au fost canalizate spre a face din acel proiect o împlinire la care să râvnească toți cei care scriu poezie în țara asta, într-o vreme când poezia, poeții nu mai contează în ochii lumii…“ (Din fericire, între timp lucrurile au reintrat pe drumul bun.)
În revista STEAUA (nr. 2), editorialul lui Ovidiu Pecican evocă filmele de desene animate, în primul rând pe cele ale Walt Disney, care ne-au luminat copilăria și ne-au creat mirabile mitologii ce ne-au marcat pe viață, și, totodată, deplânge situația de la noi din țară, unde puntea dintre literatura pentru copii și producția de filme dedicate copiilor este total ruptă: „Să nu fie povești din literatura noastră care să merite atenția producătorilor? Mă uit la cărțile lui Alexandru Mitru și Eusebiu Camilar, la Vladimir Colin, iar dacă merg mai departe, către înaintași, cu siguranță că nu doar în orizontul literaturii lui Creangă și Ispirescu aș putea acosta… Dar vrea cineva cu adevărat să deschidă zările copiilor care se nasc și învață în România? Școala s-ar cuveni să fie și bucurie, jubilație, nu doar constrângere și disciplină impusă. Cine mai oferă dragoste de carte? Nu interes, nu ținte, ci eliberări ale cugetului, înflăcărări, explozii de entuziasm?“
În fine, în NEUMA (nr. 1-2), Andrea H. Hedeș fixează ca temă a articolului său de fond superficialitatea și, în fond, dezinteresul cu care autoritățile tratează actualmente cultura română, ceea ce are consecințe grave, inclusiv stricarea limbii și pierderea identității naționale: „Nu se mai vorbește, se comunică sms-uri, emoji-uri, gif-uri, prin meme sau imagini ori scurte filmulețe. Mult e dulce și frumoasă limba ce n-o mai vorbim. E frumoasă în poezie, e frumoasă în poveste, e frumoasă în roman, e frumoasă în cântecele altor timpuri, în colinde, în rugăciuni. Dar cine o mai cunoaște, cine o mai vorbește, cine o mai prețuiește, cine mai înțelege că ea conferă identitate acestui popor?“ După cum ușor se poate constata, toate aceste editoriale au în atenție una și aceeași realitate: situația îngrijorătoare a culturii în România prezentului. (Cronicar)
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius