Ochiul magic 10/2023

[altmariuspress]

Cronicar
România literară nr. 10/2023

Răspundem cititorilor

De când am inițiat rubrica de față, primim numeroase scrisori, mesaje, propuneri de publicare și altele asemenea. E adevărat că primeam și înainte, dar nu atât de multe ca de când am început acest dialog cu cititorii noștri. În fond, este ceea ce ne-am dorit. De cele mai multe ori, dialogul s-a dovedit util. Am publicat texte care ne-au parvenit pe această cale și e posibil ca unele să se lege mâine de numele unor scriitori adevărați. Depinde de cei care ni s-au adresat. Ceea ce depinde de noi, am făcut: am citit cu atenție și ne-am spus părerea. Unii ne-au înțeles, alții, nu. Unii au revenit, alții s-au făcut foc pe noi și ne-au asaltat cu mesaje pe care preferăm să nu le calificăm. I-am lăsat în plata Domnului și ne-am văzut de treabă, adică de dialogul cu cei de bună credință. Nu pot spune că, dincolo de astfel de inevitabile incidente mărunte, au existat și lucruri care ne-au pus serios pe gânduri. Ne-am dat, de exemplu, seama că nu toți corespondenții noștri sunt și cititori ai revistei. În principiu, asta n-ar fi constituit o problemă, doar că unii confundă România literară cu o editură, rugându-ne să le publicăm cărțile, alții ne roagă să-i învățăm o „metodă“ de a scrie literatură. Și altele așijderea. Există și corespondenți care nu cunosc sensul cuvintelor (și nu în poeziile pe care ni le trimit, în care le-am fi putut, eventual, considera licențe poetice, dar în textele însoțitoare, de prezentare), ca și cum n-ar fi trecut prin școală. Într-un caz sau două, gramatica le făcea probleme. Deși unii se prezentau ca profesori de literatură. Nu aveam cum să verificăm și nici motive s-o facem. Un vocabular precar și o gramatică aproximativă nu sunt de natură să pariem pe viitorul lor literar. Acestora nu le-am răspuns decât în rare cazuri. Ni s-au adresat și elevi de liceu și chiar de gimnaziu. De obicei, le-am răspuns că, înainte de a scrie, trebuie să citească. Cum se știe, cititul a devenit o mare problemă. Avem tot mai puține mijloace de a-i convinge pe viitorii IT-iști, medici sau ingineri să citească literatură, dar în ce-i privește pe cei care doresc să urmeze o carieră scriitoricească, lectura operelor literare este, așa zicând, o obligație de serviciu. Toate acestea nu ne împiedică să vă spunem: continuați să ne scrieți și vom continua să vă răspundem la această rubrică. (N.M.)

„Lucrător cultural“

Zice-se că Guvernul României s-ar fi angajat prin PNRR să adopte, printre altele, o lege a „lucrătorului cultural“. Ba chiar că o lucrătoare culturală, membră a USR (a nu se confunda cu Uniunea Scriitorilor din România!), fostă secretar de stat în Ministerul Culturii, s-ar fi pus pe treabă să dea gata proiectul legii în termenul acordat de Comisia Europeană. Dacă mai eram optimistul de altădată, mi-aș fi declarat speranța că e vorba de un fake news, dar nemaifiind, iau știrea în serios, ca pe orice știre rea. Înainte de toate, vreau să spun că expresia m-a dus cu gândul la cea folosită de G. Călinescu, într-unul din momentele lui de oportunism de după 1944, și anume, în loc de tot mai des uzitatul, în limbajul politic al vremii, muncitor, expresia mai puțin angajantă, cel puțin în intenția criticului, lucrător manual. Diferența sare în ochi: la Călinescu, obișnuita prețiozitate, ca să dea denumirii un abur de originalitate, la doamna cu usereul, obișnuita stupiditate, în virtutea politicii corecte. Mai rămân de lămurit câteva lucruri: folosim lucrător cultural când ne referim la artiști contemporani sau îl botezăm așa și pe Michelangelo, pe Van Gogh și pe Grigorescu? Dar paznicii muzeelor, ei sunt tot lucrători culturali? Și, ca să nu uităm de ale noastre, poeții, romancierii, dramaturgii, criticii literari vor purta toți noua denumire? Nu că aș dori neapărat niște precizări, mai degrabă fiindcă am o propunere personală, mă gândesc că putem să-i oferim celui numit încă scriitor, în cazul în care devine lucrător cultural, ocazia de a înapoia titlul celui care îl deținea dintotdeauna în nomenclatorul de meserii, scriitorului de vagoane. (N.M.)

PS: Când numărul 10 al R.l. se afla în prag de tipar, am citit proiectul Ordonanței de urgență privind Statutul Lucrătorului Cultural. O parte din observațiile mele nu mai sunt valabile. Din păcate, proiectul este un exemplu de corectitudine politică.

De prin presă adunate

DILEMA VECHE – (21 februarie-6 martie). Un număr bogat, cu multe lucruri de citit. Să spicuim câte ceva. La rubrica ei obișnuită, Brândușa Armanca scrie despre A treia „închinare“ (nu se putea cuvânt mai potrivit! – n.n.) a Dianei Șoșoacă la Ambasada Rusă din cele trei în decursul unui an. Care an? Al războiului din Ucraina, desigur. Autoarea articolului reproduce pasaje din declarațiile făcute de impunătoarea senatoare cu ocazia vizitelor de închinare. La exact o lună după bombardarea Kievului și după dezvăluirea masacrului de la Buchea, D.Ș. se întreba retoric: „Îmi spuneți, vă rog, unde sunt «atrocitățile» comise? Unde sunt bombardamentele, unde nebunia războiului?“ Chestiune de surzenie politică, în timp ce nouă ne țiuiau în urechi sirenele de câte ori deschideam televizorul și ne oripilau cadavrelele civililor împușcați de ruși. Și când te gândești că D.Ș. vorbea în numele nostru, cerându-ne să nu ne implicăm în războiul (aici nu era de acord cu Putin!) dintre „cele două state beligerante“. Solicitare cel puțin ciudată, date fiind propriile întrebări din aceeași declarație. Care război? În noiembrie 2022, participa la Ziua Unității Naționale a Rusiei împreună cu infractorul european Adrian Severin, aplaudându-i delarația prin care acesta propunea ca toți jurnaliștii „care s-au aservit propagandei“ (ucrainene, desigur) să fie deferiți după război justiției: care justiție, aceea care l-a condamnat pe A.S.? Autoarea articolului ne reamintește și de prezența, la prima vizită, a deputatului AUR Mihai Lasca, și el condamnat penal definitiv și cu un al doilea proces pe rol. Cine se adună, se aseamănă. Se pare că la a treia vizită, anul acesta, D.Ș. s-a mărginit să urmărească în tăcere cuvântările ocazionate de Ziua Diplomatului Rus. În același număr, Tia Șerbănescu își aruncă privirea ei necruțătoare în ograda politicii interne: „Acum Ciolacu vrea refacerea USL, respectiv PSD să înghită PNL. Poftim! Și păreau că nu se înghit. E clar că doar împreună vor reuși să înghită toată țara. Sta-le-ar în gât!“ Un titlu semnificativ este acela al articolului Ralucăi Alexandrescu: Falimentul etic, un nou standard al peisajului public? În schimb, Andreea Pora cam sare calul, apropo de președintele Johannis: „Când se va face bilanțul, un singur lucru va fi de spus: bine că nu a aruncat România în brațele rușilor, așa cum face Viktor Orban cu Ungaria.“ Ar fi destule de spus pe seama președintelui nostru, dar să-i asociem numele cu al lui Viktor Orban e prea mult. Foarte interesant, ca de obicei, Editorialul semnat de Andrei Cornea. Două articole instructive publică Alexandru Gabor, De ce nu are România un cod electoral?, și respectiv, Ciprian Cucu, Ideologie și conspiraționism.

NEUMA – 1-2/2023. Multe pagini de poezie, de proză și de critică, bune și mai puțin bune. Recenziile sunt conscrate unor cărți importante, datorate lui Gabriel Chifu, Martei Petreu, Varujan Vosganian și altora. Laura Poantă, care este de profesie medic, scrie eseuri (unele publicate în România literară) și pictează. La o întrebare a Elenei Abrudean din interviul pe care i-l consacră, Laura Poantă răspunde: „După chip, mâinile sunt cea mai expresivă parte a corpului uman. Mâinile sunt creatoare, sunt esențiale în comunicare, sunt folosite în nenumărate opere de artă și pot simboliza lucruri universal valabile.“ Revista publică și două anchete, una intitulată Privind spre viitor, alta, Personajul din gând, la care răspund numeroși scriitori. Fiecare după gustul lui. N-am înțeles de ce revista a publicat un răspuns, cum este acela, în versuri, al lui Răzvan Nicula despre Starea literaturii, trivial, plin de obscenități referitoare la poeți întâlniți într-o berărie: „Toți aricii, păduchioșii,/Imbecilii, purecoșii,/Declamând despre vreo damă,/S-au trezit poeți de seamă!“ Acesta e doar finalul. Nu vreți să auziți și restul!

De la tautologie la oximoron în limbajul politic

Generațiile din urmă nu mai știu, probabil, că regimurile comuniste se autointitulau „democrații populare“, spre a se deosebi de democrațiile din Occident. Și, bineînțeles, spre a-și afirma superioritatea sub raport politic. Limbajul politic cunoștea, astfel, unul din cele mai perverse derapaje, de care regimurile comuniste au profitat spre a redefini, în manieră proprie, conceptele politice. Operația consta în ideologizarea conceptelor, în conotarea lor tendențioasă. În unele cazuri, conotația conducea la o tautologie: democratic înseamnă etimologic puterea poporului. Democrația e populară sau nu e deloc. De ce manipulează comuniștii limbajul politic, nu mai e de mult un secret. Foloasele manipulării au putut fi, de asemenea, constatate la un moment dat, dar multă vreme, începând din anii 1930, numeroși intelectuali, printre care scriitori și artiști celebri, s-au lăsat înșelați, aș zice, copilărește, de propaganda sovietică. Numele lor se cunosc. Făcând cândva un „bilanț“ al traducerilor din scriitori moderni publicate la noi (și, bănuiesc, și în alte „democrații populare“), am descoperit un fapt semnificativ: aproape fără excepție, scriitorii traduși erau simpatizanți ai Uniunii Sovietice, oaspeți marcanți ai Kremlinului, tratați regește cu ocazia vizitelor în marea țară a comunismului triumfător, cadorisiți cu produse de lux, la care rușii înșiși nici nu visau. E un caz tipic de folosirea limbajului politic în scopuri propagandistice. Un cântec de sirenă, care i-a asurzit pe Malraux, Feuchtwanger, Selma Lagerlöf, Heinrich Mann și pe atâția alții, cu excepțiile rarisime ale celor care, urmând exemplul lui Ulise, și-au astupat urechile cu ceară și s-au legat de catargul bunului-simț, precum Gide sau Istrati. Când caracterul nociv al acțiunilor sovieticilor a devenit limpede, membrii occidentali ai partidelor comuniste au demisionat. Mai bine mai târziu decât niciodată. Cu timpul, manipularea nu s-a mai rezumat la tautologii. Dovadă, propaganda actuală a Kremlinului, stalinistă în esența ei, căreia continuă a-i cădea pradă intelectuali occidentali și, într-un număr alarmant de mare, români. Am văzut și eu lista pro-putiniștilor noștri și îmi vine să zic ca Ibrăileanu că, dacă nu m-am mirat, n-am putut să nu mă indignez. Îndrăznesc să remarc două deosebiri între fascinații de stalinism și fascinații de putinism: dacă celor dintâi le putem concede naivitatea, confruntați cu un fenomen social și politic inedit în istorie, cei din urmă nu mai au absolut nicio justificare, nici măcar pe aceea că sunt, unii, prea tineri ca să fi cules roadele otrăvite ale Epocii de Aur, accesul la istorie fiind astăzi neîngrădit; și, nu vreau să fac nimănui un proces de intenție, sunt convins că niciunul dintre putiniștii noștri nu va renunța, mânați de conștiință, la o misiune pe care și-a asumat-o după ce Putin și-a dat arama pe față invadând Ucraina. Momentul ales de alții pentru demisie s-a dovedit a fi, în mintea lor, potrivit, dimpotrivă, pentru a intra în rândurile adulatorilor unui criminal de război, promotor al democrației de tip stalinist-ortodox. Aici nu mai e vorba de o tautologie, ci de un oximoron. (N.M.)

Nasturii și gramatica

„Ai noștri tineri la Paris învață/La gît cravatei cum se leagă nodul…“, spune poetul în versuri bine primite de propaganda comunistă, care, desigur, disprețuia amănuntele ținând de maniere burgheze și, încă, venite de la Paris. Bine ar fi fost să existe, nu la Paris, ci pe meleagurile noastre, ceva cursuri în care tinerii să învețe, printre altele, cum să-și încheie… sacoul. Primii cursanți, ar trebui să fie domnii crainici tv sau invitații la diverse emisiuni, care, stând pe scaun, sunt vizibil strâmtorați la propriu – precum Grigore Bârzoi, soțul Coanei Chirița, în straiele moderne – de sacoul încheiat la toți nasturii, menținându-l astfel și în situația în care sunt nevoiți să stea în poziție de drepți… În ultima vreme, unii, după cum se pare, s-au reciclat, dar nu întotdeauna cu efecte ireproșabile. Au învățat că sacoul se încheie la un singur nasture, dar nu știu la care anume… Să se găsească, oare, atât de greu persoana care să-i tragă de mânecă?!

Coincidență sau nu, dar, în cazul celor cărora nasturii sacoului le creează dificultăți, se semnalează și multe gafe privind gramatica, probabil, mai dificilă pentru ei decât nasturii cu bucluc… (Carmen Focșa)