Este greu să rezumi între copertele unei cărți, oricât de substanțiale, o viață de cărturar ajuns, ca profesorul Ion Vlad, la venerabila etate de 90 de ani. E dificil, chiar dacă informația bibliografică este la îndemână și te-ai mai întâlnit, nu o dată, în scris sau în pregătirea vreunei lucrări științifice, cu cărțile sale. O personalitate complexă, activând decenii de-a rândul la catedră, în paginile publicațiilor, în înalte funcțiuni academice sau la masa de scris, nu poate fi cu ușurință rezumată, nici evocată succint. Mai ales când, făcând parte dintr-o generație strălucită de profesori universitari de literatură (alături de Mircea Zaciu și mai tinerii Liviu Petrescu și Ion Pop), a jucat un rol-cheie în reinventarea Clujului literar, după epurările cărora acest centru universitar a trebuit să le facă față, în deceniul stalinist.
Cunoscând această dificultate, Ilie Rad, devotat păstrător al memoriei spațiului academic clujean, a ales o modalitate deopotrivă ingenioasă și sobră de a marca frumoasa aniversare a celui care a condus Alma Mater Napocensis, din postura de rector, timp de două mandate, între 1976 și 1984. Sub titlul Alternative la memorii, editorul a adunat interviurile acordate, de-a lungul timpului, de profesorul Vlad, o selecție din bogata corespondență primită de acesta, precum și un număr de studii, articole, note de călătorie, evocări etc., rămase în paginile unor publicații literare sau științifice. Astfel alcătuit, volumul, fără să suplinească memoriile propriu-zise, reface dintr-o dublă perspectivă traseul intelectual al reputatului critic și istoric literar, fără a ceda ispitei encomiasticii, la care etatea și statura academică a celui aniversat ar fi predispus, poate, pe cineva mai puțin înzestrat cu măsură decât Ilie Rad.
În aceste condiții speciale, orice lectură a cărții trebuie să pornească, implicit, de la statura autorului, chiar dacă alcătuitorul ei (care a selectat și organizat fragmentele confesive și academice din care se compune volumul) este altcineva. Căci scopul pe care l-a avut în vedere Ilie Rad a fost acela de a ne oferi un Ion Vlad par lui-même, profitând de inevitabila structură memorialistică pe care o configurează cele nu mai puțin de 16 interviuri, acordate de profesor între 1971 (de când datează primul, consemnat de Titu Popescu și publicat în ziarul „Tribuna Sibiului”) și 2019 (când este realizat cel mai recent, luat chiar de editorul volumului de față). Aceste convorbiri, chiar realizate, unele, într-o epocă în care cenzura nu îngăduia prea multă confesiune, au trasat, inevitabil, o „scară” a devenirii criticului, istoricului și teoreticianului Ion Vlad. Perspectiva interioară este dublată de cea exterioară, rezultând din bogata corespondență primită, de-a lungul unei vieți, de către criticul ale cărui prime pâlpâiri literare fuseseră remarcate, la vârsta școlarității, de însuși G. Călinescu. Corespondență, de prisos să adaug, de interes documentar, în care întâlnim semnăturile lui Geo Bogza, Nicolae Carandino, Valeriu Cristea, Paul Georgescu, Mircea Iorgulescu, Norman Manea, Mircea Martin, Dumitru Micu, Ion Negoițescu, Z. Ornea, Edgar Papu, Ioana și Liviu Petrescu, Marta Petreu, Constantin Țoiu, Cornel Ungureanu, Ion Vartic, Mihai Zamfir și mulți alții.
Alternative la memorii se încheie cu un florilegiu fotografic menit să ilustreze, într-o anumită măsură, prin instantanee, traseul pe care aceste „memorii indirecte” îl narează. Toate, împreună, interviurile și scrisorile, dar și textele recuperate din publicații, se intersectează într-o schiță de autoportret, cu atât mai autentică și mai însuflețită, cu cât nu este premeditată de autorul fragmentelor antologate. Demersul lui Ilie Rad presupune, se-nțelege, o cunoaștere profundă și în amănunt a personalității profesorului Ion Vlad – căruia, de altfel, i-a fost student – și un apreciabil devotament față de ideea de efigie universitară. O efigie reconstituită într-o epocă în care, din nefericire, Alma Mater involuează vizibil, dinspre structura formativă care a fost timp de secole, către o anonimă „prestatoare de servicii formative”, în care nici nu mai e nevoie, de fapt, de repere și modele, ca marii dascăli de care și generația mea a avut parte.
Revenind la carte, firește că nu toate interviurile sunt la fel de ample, de profunde și la fel de libere în a reproduce gândurile și reflecțiile lui Ion Vlad. Cele de dinainte de 1989 sunt, se poate bănui, de pus în contextul unei epoci în care confesiunile publice erau aprioric cenzurate, numai cele două persoane știute de toată lumea având dreptul la… personalitate. E cu atât mai remarcabil că nu puțini gazetari și critici literari au reușit, totuși, să stea de vorbă într-o relativă libertate cu criticul și profesorul Ion Vlad și că acesta a răspuns adesea pe larg curiozității lor. Ceea ce ne permite, astăzi, să reconstituim un portret en miettes al autorului unor cărți care fac demult parte din bibliografia universitară de bază, cum ar fi Povestirea. Destinul unei structuri epice (1972), „Cărțile” lui Mihai Sadoveanu (1981) sau monografia Pavel Dan (1986).
Probabil că elementele constitutive cele mai importante în alcătuirea personalității profesorului clujean sunt perspectiva transilvană asupra culturii (care, venind în consecuția Școlii Ardelene, mizează pe apelul la sursele de mâna întâi, pe vocația sintezei și pe dimensiunea etică a actului cultural) și ambiția reconstrucției (unui Cluj literar și academic devastat de epurările și interdicțiile staliniste, în special de eliminarea din viața culturală a Cercului Literar de la Sibiu). Format la școala aspră a lui Dimitrie Popovici și Ion Breazu, Ion Vlad a contribuit decisiv, alături de Mircea Zaciu, la depășirea, de către universitarii clujeni, a prejudecăților anti-călinesciene și, în general, anti-moderne, rămase moștenire de la Gh. Bogdan-Duică. Fascinația vizibilă față de modelul călinescian a alimentat deschiderea cercetărilor profesorului Vlad din deceniile 1960-1980 către teoria literară, structuralism și naratologie, ca și o viziune istorico-literară cu totul desprinsă de factologia lansoniană (nu și de imperativul informației ample și exhaustive).
Convorbirile din această perioadă sunt la fel de transparente, în acest sens, ca și cărțile lui Ion Vlad. În amplul interviu acordat lui Dorin Tudoran, în 1976, apărut în paginile revistei „Luceafărul”, de pildă, Ion Vlad spune: „Cred într-o lectură ce devine implicit o poetică a textului, o interpretare dinlăuntru a operei, generatoarea acelui sistem de referințe despre care pomeneam mai sus. De altminteri, nu toți istoricii literari au fost un Bogdan-Duică. Cercetarea istorică a literaturii a produs personalități de talia lui G. Călinescu, Tudor Vianu, D. Popovici sau D. Caracostea. Să nu uităm că Mihail Dragomirescu intuia, cu decenii în urmă, categorii ale unei cercetări științifice, categorii devenite azi concepte fundamentale ale lecturii și ale teoriei operei literare.” (pp. 48-49).
Un alt element recognoscibil pe toată suprafața operei profesorului, și care caracterizează în egală măsură școala critică a Clujului în epoca ei de aur, este strânsa și nemijlocita împletire a activității critice cu catedra. În același substanțial interviu, Ion Vlad recunoaște: „Mai întâi, când scriu (cronică, eseu, studiu etc.), continuu să rămân un dascăl, adică un om chemat să ajute, într-un dialog firesc, pe interlocutorul său să descopere el însuși opera literară și să dobândească conștiința dificultății de a o cunoaște.” (p. 49). Avem aici, cred, limpede formulată, o definiție a spiritului luminist ardelean, azi, în această împletire firească a actului critic cu cel didactic, în accentul deliberat pus pe utilitatea primordială a actului de cultură, în care rezidă însăși etica sa.
Fără aceste două demersuri fundamentale – rezistența, pe baza tradiției spirituale, în fața tentativei de distrugere din anii 1948-1960, și modernizarea discursului critic –, în cadrul cărora Ion Vlad a jucat un rol proeminent, nu știu, de altfel, în ce termeni am mai vorbi astăzi despre școala critică de la Cluj, nici despre umanioarele de la Universitatea „Babeș-Bolyai”, în general…
Demersul restitutiv pe care l-a realizat Ilie Rad, cu prilejul aniversării de 90 de ani a profesorului Ion Vlad, are și valoarea unui manifest. Într-o lume românească în care administrarea politică a distrus învățământul, transformând universitatea într-o fabrică de diplome, reamintirea crezurilor de-o viață ale unui model academic, așa cum este Ion Vlad, poate servi de reper pentru o eventuală regenerare. Universitatea este un mediu în care se formează spirite, înainte de toate, cu ajutorul unui proces didactic continuu și al conviețuirii studenților cu modelele vii, care sunt (sau, mă rog, ar trebui să fie…) profesorii lor. În plină scufundare a universității românești, volume ca Alternative la memorii servesc deopotrivă de memento al unor epoci mai fericite și de stimul al energiilor latente.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius