Metehne literare: tranzacționismul
Între metehnele cele mai frecvente care se manifestă în viața literară autohtonă se numără, neîndoios, tranzacționismul, care se traduce prin formula Îți fac o favoare, îmi faci o favoare. Se practică, în genere, forma cea mai simplă a comerțului: mă publici, te public sau, cu nuanțe, scrii despre mine/ mă lauzi, scriu despre tine/ te laud etc.
Acest schimb de servicii n-ar fi blamabil, dacă s-ar face fără a lăsa deoparte criteriul estetic ce s-ar cuveni să fie regula diriguitoare. Din păcate, nu rareori, tranzacția literară implică cedări, renunțări la exigența literară, la principii și astfel se viciază scara de valori, apar acele cazuri de literați care ocupă un loc pe care nu l-ar merita prin scrisul lor.
Această mentalitate păguboasă a trocului e prezentă la mulți dintre cei din jur, chiar la oameni inteligenți și înzestrați literar. Am întâlnit, de exemplu, pe cineva, X. să spunem, care, supărat că n-a obținut o anumită poziție într-o comisie, le-a reproșat direct celor pe care-i credea vinovați de insuccesul său, spunându-le că el a scris elogios despre cărțile lor și se aștepta din partea lor la această răsplată firească. Sigur, o asemenea replică stârnește perplexitate în rândul celor în cauză: cum, el, X., de aceea a scris favorabil despre cărți, nu fiindcă le aprecia, nu fiindcă așa gândea, ci fiindcă își calcula un posibil câștig viitor, pe care îl „plătea“ cu anticipație?! Oricât ar părea de straniu, trebuie să admitem că, într-adevăr, a intrat în „normalitatea“ vieții literare această atitudine, îți dau ca să-mi dai, totul făcut cu senina renunțare la onestitatea convingerilor.
O formă sofisticată a comerțului literar o reprezintă trocul prin transfer de prestigiu, de competență: de pildă, cineva care e un bun literat ar vrea să se vadă într-o postură care implică alte însușiri decât cele care țin strict de scrisul literar. Și se întâmplă că noi, mai toți, avem tendința să prelungim calitățile literare ale unei persoane și în alte domenii de activitate decât cel în care excelează, crezând-o potrivită să conducă și o instituție cu precise și complicate rigori. Exemple? Nichita Stănescu, marele poet, a fost, după cum ne amintim, un redactor-șef adjunct la România literară doar cu numele, iar Marin Sorescu, plin de strălucire în poezia, în dramaturgia, în cronicile sale literare, în eseistica sa, s-a dovedit un ministru plin de stângăcii.
Deși nu ne convine lucrul acesta, tranzacționismul e o caracteristică a micii noastre lumi literare. (G.C.)
Despre încredere numai de bine
În urmă cu câțiva ani, într-o întâlnire cu publicul de la Teatrul Național la care participau membrii redacției noastre, îmi amintesc că Andrei Pleșu, care era și el invitat, s-a arătat plăcut surprins de coeziunea pe care a descoperit-o între cei care alcătuiau echipa R.l. Excepționalul eseist remarca unitatea, prețuirea reciprocă evidente în cazul celor din grupul nostru și compara cu situația din alte redacții pe care le cunoștea: punerea în balanță era net în favoarea noastră.
Am fost bucuros de acea apreciere și chiar eram convins în momentul acela că solidaritatea, coerența reprezintă cele mai puternice atuuri ale noastre. Eram prezenți atunci, acolo: Nicolae Manolescu, Sorin Lavric, Daniel Cristea-Enache, Răzvan Voncu, Cristian Pătrășconiu și cel care semnează aceste rânduri. Din nefericire, între timp, echipa s-a redus simțitor. După ce, cu puțin timp înainte, plecase Simona Vasilache, în anii următori, din diferite motive, n-au mai rămas alături de noi nici Sorin Lavric, nici Daniel Cristea-Enache. Nu contează din cauza cui s-au produs aceste despărțiri, ceea ce e important este însuși faptul că s-au produs. Ele ne arată, post-factum, că lucrurile cu noi, ca echipă, nu mergeau așa de bine cum părea: existau diferențe, de convicțiuni, de obiective, de crez, care creșteau; atâta doar că toate astea nu se vedeau încă, nu se simțeau încă, fiindcă erau ținute în frâu (cu eforturi, e de presupus!).
Ce-ar fi de zis? Funcționarea unei redacții, ca și, mai larg, coordonarea unei instituții, presupun, sine qua non, munca în echipă: e necesar ca fiecare să-și asigure sprijinul din partea celorlalți. Singur nu poate nimeni să facă nimic în mod temeinic și pe termen lung.
Și cum se clădește spiritul de echipă? Trebuie să te poți bizui pe colegul tău în orice clipă. Trebuie să existe încredere între coechipieri. Iar încrederea se câștigă dacă și tu și toți ceilalți spuneți ceea ce gândiți, nu altceva și, apoi, faceți ceea ce spuneți, nu altceva. (Bineînțeles, există limite firești în sinceritatea opiniilor, impuse de delicatețea raporturilor sociale, a prieteniei…) În schimb, dacă încrederea se pierde, atunci ruptura e inevitabilă: e doar o chestiune de timp când anume are loc. (G.C.)
Interviuri în revistele literare
În numărul triplu ianuarie-fe bruarie-martie 2023 al revistei DISCOBOLUL citim un interviu insolit: tatăl, Adrian Alui Gheorghe, se lasă iscodit de fiu, Vlad Alui Gheorghe. Întrebat de ce scrie, Adrian Alui Gheorghe răspunde: „Scrisul e o religie. Așa mi-am imaginat dintotdeauna, nu cred că voi ajunge vreodată să văd că paradisul promis de această religie nu există. Mi-am imaginat scrisul ca pe tentativa cuiva, a scriitorului, de a săpa cu penița un munte, să facă un tunel, o cale de ieșire, spre alt orizont, spre o altă lume. Scriu dintr-un instinct de conservare, cuvintele dau consistență cărnii, trupului, visului. Scriu și din frică, cuvintele sunt bune conducătoare de curaj, de iluzie. Scrisul e și o modalitate de a te ține pe tine însuți de vorbă ca să nu vezi cât de repede se degradează totul în jurul tău…“ l În revista STEAUA (nr. 3 din 2023), putem citi două dialoguri cu doi intelectuali de vază ai Clujului, Ioan-Aurel Pop, intervievat de Elena Abrudan, și Mircea Muthu, intervievat de Daniel Moșoiu. Iată ce crede Ioan-Aurel Pop despre presa culturală românească de astăzi: „Presa culturală românească este ca și țara, în căutări prelungite, nesigură, inegală ca valoare, făcută de oameni profesioniști și neprofesioniști, pricepuți și nepricepuți. Câteva publicații – puține – au menținut ștacheta ridicată, dar cele mai multe se complac în mediocritate și localism. Multe nu respectă normele ortografice și ortoepice oficiale ale limbii române, cele aprobate de Academia Română (prin lege) și cele pe care le învață copiii la școală. Apar reviste literare noi (te miri pe unde și cu ce redactori), pun on-line două-trei numere și apoi dispar. Viitorul presei românești se arată sumbru, dacă nu va urma o creștere a calității și o îmbunătățire a formulelor de adresare către public.(….) Astfel, multe materiale din revistele noastre culturale predică în pustie. Nu mai au cititori. Uneori se scrie mai mult decât se citește.“ Din același număr al revistei Steaua menționăm și un Focus consacrat lui Mircea Cărtărescu; grupajul conține eseul intitulat Trei fețe ale poeziei semnat de scriitorul omagiat, o masă rotundă despre romanul Theodoros, la care participă Ovidiu Pecican, Victor Cubleșan și Radu Toderici, precum și o cronică la roman datorată lui Adrian Lesenciuc. (Cronicar)
Reviste literare: Apostrof nr. 3/2023
În numărul din luna martie al revistei APOSTROF, Ion Bogdan Lefter continuă lectura critică atentă și pătrunzătoare a cărților despre Joyce semnate de Mircea Mihăieș: „Cum am dat de înțeles în articolul precedent, trilogia lui Mircea Mihăieș, compusă din Ulysses, 732, O noapte cu Molly Bloom și Finnegans Wake, 628, trebuie citită unitar, ca o explorare a pilonilor operei joyciene și – de fapt – a personalității irlandezului. Cărțile pe care i le-a consacrat comentatorul său român au decurs una din cealaltă: conform mărturisirilor exegetului, proiectul inițial viza doar «piscul» principal, Ulise, după care Mihăieș nu s-a mai putut opri: a continuat cu secvența despre Mooly Bloom și s-a ocupat și de Finnegans Wake, într-o încercare de a înțelege cât mai cuprinzător gândirea creatoare din care au ieșit cele două romane: excepțională, complexă, întortocheată, de-o profunzime cu echivalențe rare.“ În sumar, găsim numeroase comentarii critice ale unor apariții editoriale recente: Iulian Boldea analizează volumul de versuri O propoziție despre libertate de Markó Béla; Ștefan Melancu scrie despre monografia Lianei Cozea intitulată Dana Dumitriu. Portretul unei doamne, Sonia Elvireanu se oprește asupra ediției bilingve româno-italiene Illimitato/ De necuprins, o antologie din creația poetului Marian Drăghici, iar Contantin Cubleșan are în atenție poezia Ruxandrei Cesereanu cuprinsă în antologia O sută una de poezii. În fine, Mirela Nagâț scriind despre romanul Viața ca o glumă proastă de Liviu Ornea reușește performanța de a detecta nu doar „ingredientele“ prezente în această scriere epică, ci și chiar de a stabili cantitățile din fiecare, „în ordine descrescătoare“: „Ce-i reușește bine lui Liviu Ornea în acest roman e sunetul propriu, cu timbrul distinct, recognoscibil. Fără mizerabilism, fără abisalități, stilul lui e un amestec de Kundera, Cosașu și Roth, în această ordine descrescătoare, cu doze de ironie, autoironie, cu umor pe alocuri și trimiteri livrești.“ (Într-o paranteză fie spus: ne e mai greu să înțelegem cum poate fi „sunetul propriu, cu timbrul distinct, recognoscibil“, dacă influențele literare sunt atât de clare – Kundera, Cosașu și Roth!). Alte recenzii, la rubrica Cu ochiul liber, semnează Mircea Moț, Cristian Vasile, Dan Gulea, Ion Pop și Menuț Maximinian. Putem citi proză de Radu Ciobanu și Călin Vlasie, dar și poezie de Eugen Uricaru și Ion Cocora. Nu lipsesc din sumar rubrica Sub lupa istoriei, unde Vladimir Tismăneanu scrie despre „mesianism revoluționar și cataclisme istorice“, și principala rubrică a Apostrofului, aceea care a devenit marca acestei publicații, Dosarul intitulat în acest număr Negoițescu epistolar, care cuprinde o corespondență a criticului cu Horia Stanca și Doti Stanca, cu Zorina și Cornel Regman. Dar, în mod cert, elementul care stârnește cel mai mare interes în acest număr este editorialul în care Marta Petreu, cea care a înființat și a condus publicația vreme de 33 de ani, își anunță retragerea: „Cum am spus, era în 2 aprilie 1990 când, în urma unui telefon al lui Mircea Dinescu, a luat ființă o revistă nouă, cu mine redactor-șef. Am făcut revista Apostrof vreme de 33 de ani, 394 de numere. O părăsesc. De bună voie și nesilită de nimeni. Începând cu numărul viitor, tot ce se va întâmpla cu Apostrof-ul și la Apostrof încetează să mai aibă de-a face cu mine. Mie mi-a fost de-ajuns.“ Este regretabilă această retragere, mai ales că va fi greu de înlocuit prezența scriitoarei la conducerea reviste: sub directoratul Martei Petreu, lunarul clujean, așa cum o dovedește și numărul recenzat aici, s-a impus ca una dintre cele mai bune publicații literare de la noi. Căutând să descoperim în textul său de despărțire motivele care au împins-o la acest gest, ni se pare că ar fi vorba despre oboseală, despre starea de epuizare fizică și sufletească, dar, poate, și despre o anume dezamăgire ori chiar o exasperare a celui pus să se miște într-o lume, nu doar literară, care dă atâtea semne că și-a pierdut reperele. „O revistă literară nu poate fi mai bună decât literatura din care face parte.(…) O revistă literară nu poate fi mai bună decât autorii care colaborează la ea.(…) Scriitorii mari nu există dacă nu există un ecosistem cultural complex în care să se nască și să crească.“ – afirmă Marta Petreu. (Cronicar)
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius