Note și accente 15/2023

[altmariuspress]

Cronicar
România literară nr. 15/2023

Alte titluri noi

Colegul nostru Răzvan Voncu, unul dintre cei mai valoroși critici și istorici literari actuali, revine în atenție cu volumul Poeți români de azi (II), care, alături de primul volum cu același titlu, este, așa cum precizează autorul, „parte componentă a unei construcții mai largi, intitulată Literatura română de azi, din care a mai văzut lumina tiparului un tom consacrat criticii literare și urmează să mai apară în scurt timp cel puțin două: unul dedicat prozei și dramaturgiei și unul de istorie a vieții literare în perioada de după 1989“. Cartea e prezentată pe coperta a patra de Irina Petraș într-un scurt text care ni se pare foarte inspirat: „Două lucruri îmi plac la scrisul lui Răzvan Voncu. Mai întâi pedant-dezinvolta sa situare față de spațiul literaturii. Echilibrul și seriozitatea ardelenească a proiectelor sale, dar și grația cu care dezvăluie, dincolo de (aparent) seaca suprafață a istoriei literaturii, vegetații luxuriante, arhitecturi secrete, labirinturi incitante, licori nebănuite.(…) Al doilea lucru care îmi place e modul fermecător și dezarmant cu care declară în textele sale critice îmi place…“ l Vasile Dan, poetul extrem de apreciat, laureat al Premiului Eminescu, este prezent pe piața cărții cu un volum bilingv, în română și maghiară, apărut sub egida editurilor Brumar din Timișoara și Irodalmi Jelen Könyvek din Budapesta. Cartea se intitulează Vízmag/ Miezul de apă, iar trans punerea versurilor în limba maghiară i se datorează lui Bözörményi Zoltán. Reproducem aici, desigur în românește, poemul intitulat Poveste: „În ziua aceea nu am vorbit nimic./ Apoi nici în următoarea./ Nici în restul zilelor nu am vorbit./ Nici astăzi./ În mine dospește o poveste adevărată./ Nescrisă.“ O carte pentru degustătorii de poezie rafinată! l Cosmin Andrei Tudor, tânărul autor premiat de Uniunea Scriitorilor, ne propune și el o nouă pla chetă de versuri intitulată simplu Jurnal poetic (Editura Neuma). Iată cum îl prezintă Horia Gârbea: „Vă invit să citiți jurnalul liric al unui autor care arată, în toate genurile literare, competență și seriozitate. Dotat cu toate atuurile tinereții, Cosmin Andrei Tudor are o abilitate de poet versat și un simț special al transformării realității în tropi poetici inspirați.“. Cităm și din acest volum un poem concis ca un aforism: „poezie/ este atunci/ când te îneci/ într-un râu secat“ l La Editura Limes, în traducerea lui Kocsis Francisko, apare volumul de versuri Apocrife de Halmosi Sándor. Despre lirica sa, Visky András notează: „O subtil modernă și însuflețită percepție a lumii, un distinct brand Halmosi“. Am desprins și din acest volum un poem intitulat Fântâna Mariei: „Căci treaba noastră/ nu-i să ne fie ușor./ Ci să fim ușori./ Chiar dacă-i atât de greu.“ l Menționăm și alte titluri: Florea Miu, O sută și una de poezii (Editura Academiei Române); Liliana Ursu, Cartea pașilor. Convorbiri cu Laurențiu-Ciprian Tudor (Editura Span dugino); Horia Al. Căbuți, Contrateme, eseuri (Editura Limes); Dana Fodor Mateescu, În pielea goală pe acoperișul fierbinte, proză (Editura Rocart). Lectură plăcută! (Cronicar)

Efectul de giruetă

Și dacă subiectul discuției suntem noi, cei care compunem lumea aceasta literară pestriță, aș vrea să evidențiez o anumită bizarerie de comportament pe care aș numi-o efectul de giruetă. Am întâlnit literați care-și schimbă în mod șocant opiniile. După cum bate vântul? Adică, după cum le dictează interesul din momentul acela, câștigul preconizat? După locul și împrejurarea în care se află și după persoana căreia i se adresează?

Ne stăruie puternic în minte distopia lui George Orwell, 1984, unde există un minister al adevărului și unde binele și răul sunt valori interșanjabile în funcție de alianțele de etapă, astfel încât, periodic, se rescrie trecutul și se modifică manualele de istorie pentru că dușmanul a ajuns între timp să fie prieten și invers. Acolo, măcar, regula era clară: plus devine minus și minus devine plus, după interes.

Aici însă, în cazurile individuale la care ne referim și care sunt prea neînsemnate ca să facă parte din istoria mare, lucrurile mi se par mai complicate, ba chiar de-a dreptul încâlcite. Fiindcă nimeni nu-i obligă pe acei oameni despre care e vorba aici să afirme ceva anume și nu altceva. Ei nu sunt nicidecum în situația unui Procopius din Caesarea, cel care, dezamăgit de Justinian și de Theodora, de Belisarius și Antonina, e silit, după ce le adusese laude, să scrie o Istorie secretă în care își mărturisește adevăratele impresii și îi portretizează monstruos. Personajele din consemnarea noastră, de bună voie și nesilite de nimeni, au susținut cu fermitate sau chiar cu entuziasm o idee și au combătut alta ori s-au arătat încântați de un scriitor și dezamăgiți de altul: toate acestea, în discuții fără nicio restricție, colegiale/ prietenești, când alți interlocutori, la fel de liberi, susțineau contrariul. Iar apoi, când s-a produs o schimbare în biografia lor, cum de-și părăsesc ei senini convingerile de până atunci și-i vedem promotorii a ceea ce disprețuiau sau ignorau înainte? Mi-e foarte greu să-mi explic mecanismul mental care-i împinge la această conduită. Grav e dacă se întâmplă cumva ca personajele descrise aici să fie critici literari. Atunci judecățile lor de valoare sunt de pus, firesc, sub semnul îndoielii, de nu cumva sunt lovite de nulitate. Oricum, se pierde încrederea și întregul edificiu stă să cadă. (G.C.) l

O nouă publicație culturală – „Littera Nova“

Potrivit principiului Niciodată nu sunt prea multe reviste de cultură și orice revistă care apare constituie o dovadă că era necesară, înregistrăm o nouă publicație culturală: Littera Nova, înființată la Madrid de Eugen Barz și adresată publicului românesc (numeros!) din Spania. Revista, elegantă, tipărită pe hârtie foarte bună, propune în primul său număr un eșantion convingător despre ce înseamnă literatura română actuală. De altfel, redacția, compusă din Eugen Barz, directorul noii publicații, Daniela Șontică, redactor-șef, și Felix Nicolau, redactor, beneficiază de sprijinul unui consiliu consultativ format din scriitori importanți, care ne dau garanția calității literare: Adrian Popescu, Adrian Alui Gheorghe și Lucian Vasiliu. Cele 142 de pagini ale revistei de tip carte, în format mare, ne propun poeme, articole diverse, traduceri literare, în care regăsim semnăturile unora dintre cei mai activi scriitori și publiciști de la noi. Să-i cităm în ordinea în care apar în sumar: Adrian Popescu, Felix Nicolau, Ovidiu Pecican, Carmelia Leonte, Lucian Vasiliu, Leo Butnaru, Andrea H. Hedeș, Laura Dragomir, Adrian Alui Gheorghe, Pavel Șușară, Ștefan Mitroi, Ioan-Pavel Azap, Raluca Faraon, Ioan Holban, Eugen Barz, Adrian Lesenciuc, Daniela Șontică, Corina Oproae, Ștefan Damian, Virgil Mihaiu, Șerban Tomșa, Mircea Bârsilă, Mircea Moț, Nicolae Corlat, Dumitru Augustin Doman, Viorel Mureșan, Ildiko Șerban și Cristian Muntean. Urăm viață lungă revistei Littera Nova! (Cronicar)

Cei care se privesc în oglindă și văd pe altcineva

În săptămânile din urmă am mers prin țară la adunările generale de alegeri scriitoricești și, evident, am întâlnit o sumedenie de colegi de profesie. Am constatat cu acest prilej un fenomen foarte răspândit. Despre ce e vorba? Metaforic, s-ar exprima așa: mulți, prea mulți dintre cei care scriu se privesc în oglindă și văd pe altcineva.

Adică, mai direct exprimat, au o percepție deformată a propriei lor persoane, nu se evaluează corect în privința scrisului literar, a potențialității lor de creație, a realizărilor literare personale. Atâta lume se crede Făt-Frumos și este departe de a fi.

Ei și, ce mare neajuns?, trebuie să ne împăcăm cu asta, căci, nu-i așa?, arareori se întâmplă ca un ins să nu aibă despre sine o impresie mai bună decât au ceilalți. Da, dar când cei care practică o profesie, scrisul, își reprezintă, în proporție majoritară, în mod eronat propria lor poziție în cadrul literaturii și înțeleg eronat ce înseamnă literatură de calitate, atunci părerea mea este că lucrurile devin îngrijorătoare: ei nu mai sunt în măsură să distingă între ce este lăudabil și ce e defectuos/ blamabil, între ce înseamnă reușită literară și ce e doar compunere stângace.

În asemenea condiții, e posibil ca literatura valoroasă să piară înghițită de mareea neagră a textelor insipide, așa cum o plantă înmiresmată poate sfârși sufocată de buruieniș. Exagerez cumva crezând că ne paște acest pericol și, în realitate, situația literaturii actuale este mai bună decât sugerez eu aici? Dacă socotim după mulțimea plachetelor stupide care se tipăresc și după vehemența cu care autorii lor își proclamă meritele închipuite și reclamă (până la tribunal!) că sunt victimele unei conspirații menite să le blocheze ascensiunea, îndreptățită cred ei, s-ar zice că nu. (G.C.)

Marea carte a uitării – lansare la Constanța, 3 aprilie

Cel mai recent roman al scriitorului Gabriel Chifu, Marea carte a uitării (Editura Cartea Românească, 2022), a fost lansat la Universitatea „Ovidius” din Constanța, în prezența unui public numeros. Alături de autor au fost prezenți la acest eveniment Nicolae Manolescu, Alina Buzatu – decan al Facultății de Litere de la Universitatea „Ovidius”, Angelo Mitchievici, Horia Gârbea, Traian Dobrinescu, Cristian Pătrășconiu. Vorbitorii au subliniat faptul că acest roman – o „cronică, de autor întocmită, a unor întâmplări aproape reale, petrecute într-un oraș aproape imaginar”, în legătură cu care Gabriel Chifu menționează că „n-am descris ce s-a petrecut, am descris ce mi-am imaginat că s-a petrecut” – este o carte deschisă, care poate fi citită din mai multe perspective. „Este o carte dedicată memoriei părinților mei și fratelui meu, care nu mai sunt în viață. Mi s-a părut că am o datorie imprescriptibilă față de ei, să încerc să reînsuflețesc lumea în care au trăit și în care am respirat și eu alături de ei.“ Nicolae Manolescu spunea despre această carte: „Ceea ce citim nu este o pagină de istorie, ci un roman, și încă unul excepțional în care imaginația potențează semnificația faptelor și le imprimă un caracter de universalitate.“ (Reporter)