Nicolae Steinhardt despre Sfintele Paşti

[Convergențe - Lumina]

Forţa şi rafinamentul unui scriitor călugăr

Cultură 

Dan Stanca

Vineri, 13 aprilie 2012

http://www.ziarullumina.ro/cultura/nicolae-steinhardt-despre-sfinte...

În vară se împlinesc 100 de ani de la naşterea lui Nicu Steinhardt, cel care pentru creştinii ortodocşi este cunoscut mai degrabă sub numele de părintele Nicolae de la Rohia. Destinul său special i-a imprimat o glorie formidabilă pe care în mod sigur nu a dorit-o. A trecut la cele veşnice în 1989, fără să mai apuce schimbarea. Din 1990 încoace, editarea operei sale, ca şi nenumăratele citări, l-a făcut să fie extrem de venerat şi iubit, simbol al credinţei ortodoxe şi al rectitudinii morale.

Convertirea sa, desigur, a ajuns ceva banal acum, dar pentru viitoarele generaţii va constitui un exemplu ireproşabil de ceea ce înseamnă vocaţie duhovnicească. Evenimentul botezului a avut loc la începutul anilor â60 în penitenciarul de la Jilava şi reprezintă un reper fundamental în cronica scrisă şi nescrisă a Gulagului autohton. N. Steinhardt a făcut parte din "lotul Noica Pillat", fiind ultimul arestat în ianuarie 1960. A fost condamnat pentru "omisiune de denunţ" şi a ales această cale împins de tatăl său, Oscar, care i-ar fi spus că are în faţă o alegere: ori va rămâne în libertate, dar nopţile vor deveni un iad, ori va fi închis, dar va dormi liniştit. Ce va face? Iar viitorul monah a ales ceea ce unei conştiinţe riguroase şi profunde ca a lui i se şi potrivea. Toate consideraţiile asupra ortodoxiei sunt de aceea încărcate cu o forţă pe care cineva care nu a trăit fiorul sublim al convertirii nu o poate cunoaşte.

N. Steinhardt avea două caracteristici exemplare, care rareori fac bună casă. Forţă aşadar, dar şi rafinament. Acesta din urmă izvora din imensa lui cultură şi spiritul curios al cărturarului care nu se plictiseşte niciodată de cărţi. În perioada interbelică el era un obişnuit al lumii literare şi ştia foarte bine ce scriu confraţii. Ştia atât de bine, încât putea să-i şi parodieze, ceea ce nu poate face decât un om care e doldora de carte. Odată cu convertirea, rafinamentului i s-a adăugat puterea credinţei. Fratele Nicolae nu mai era un sprinţar, dar a rămas vioi. Vioiciunii i s-au adăugat însă greutate, intensitate, tăria angajamentului de nezdruncinat. Consideraţiile sale de aceea sunt minunate în sensul în care conţin atât savoare, cât şi fervoare.

Pacea inimii

Vorbind despre o sărbătoare creştină de anvergura Sfintelor Paşti, a făcut aceasta elegant şi în acelaşi timp cu teribila apăsare a omului christic, care nu-şi permite să ia nimic peste picior. Iată interpretarea pe care o dă el trădării lui Iuda. Comentariul părintelui este cu atât mai actual, cu cât acum, de când se vehiculează teoriile din Evanghelia lui Iuda, acesta aproape că e disculpat de ce a făcut deoarece, chipurile, ar fi fost doar un instrument al Providenţei şi fără trădarea sa nu ar mai fi avut loc jertfa, culminând cu Învierea. Dar Nicu Steinhardt, cu bun-simţ şi, făcându-le parcă în sâc deştepţilor de care lumea e plină, spune: "Datoria lui Iuda era să judece simplist, cu o totală lipsă de imaginaţie şi de largi perspective. Cât mai îndărătnic, cât mai îngrădit, mai dobitoceşte, mai umil. Eu nu-s Dumnezeu şi nici co-redemptor, eu îs un biet om. Eu prietenul şi învăţătorul nu mi-l vând... Nu mie îmi revine sarcina mântuirii lumii, eu am atribuţii nespus mai smerite, doar pe acelea le împlinesc". Cu alte cuvinte, Paştele nu trebuie interpretat metafizic, de la altitudinea unei supreme legităţi în ochii căreia nu mai există nici vină, nici ticăloşie, ci totul aparţine Marelui Plan. Fals! Paştele, în viziunea părintelui Nicolae, dacă e privit intelectualiceşte, mai devreme sau mai târziu, ajunge falsificat. Paştele trebuie trăit, simţit, asimilat de la nivelul omului simplu şi smerit, care nu poate să închidă ochii în faţa fărădelegii, se revoltă şi-l afuriseşte pe Iuda, şi în final cu atât mai mult trăieşte splendoarea Învierii. Apoi cuvintele pe care Domnul pe cruce i le spune tâlharului din dreapta: Astăzi vei fi cu mine în rai... Cum a putut să facă o asemenea promisiune unui om oarecare de vreme ce de aşa ceva nu aveau parte nici proorocii? N. Steinhardt explică astfel. Tâlharul din dreapta în acele clipe de cumpănă l-a încurajat pe Domn. Şi iată comentariul: "Vorba cea bună a tâlharului înmiresmează aerul vitriolat al Golgotei şi aidoma adierii line care, pe Horeb, i-a vestit lui Ilie apropierea Atotputernicului, sălăşluieşte pace şi dulceaţă în sufletul omenesc al Mântuitorului". Paştele aşadar este trăit autentic nu folosind vorbe mari, ci găsind vorbe bune. Omul care pătimeşte pe cruce este precar, nu are atributele supraomului şi nu face caz de puteri suprafireşti. De aceea, Fiul Domnului iubeşte vorba bună şi nu savantlâcuri găunoase. Răstignirea nu este trucată, ci asumată în toată concreteţea ei. Îl ascultăm din nou pe părinte: "Scandalul răstignirii e întrecut doar de cel al Euharistiei. Dacă nu veţi mânca trupul meu şi nu veţi bea sângele meu... Scandalul cufundării actului celui mai spiritual (comuniunea cu Dumnezeu) în acte atât de prozaice, de elementare, de strict lumeşti ca mâncarea şi băutura!" Sărbătoarea pascală pentru Nicu Steinhardt nu a avut niciodată o morgă solemnă. Misterul este trăit prin transfigurarea actelor fireşti. Calea de la fire la fiinţă este de aceea "scandaloasă" în sensul în care "scandalul" presupune o ieşire binecuvântată din anchiloză şi stereotipie. Puţini trăitori şi teologi creştini de pretutindeni au avut naturaleţea părintelui Nicolae de a se raporta la ce e dumnezeiesc, ocolind capcana conceptelor. O cale prin care înţelesurile cele mai înalte coboară în pacea inimii.