Nicolae Grigorescu, roman cu tot sufletul si in toata opera

[altmariusart]

Nicolae Grigorescu, roman cu tot sufletul si in toata opera

http://www.ziare.com/cultura/pictori/mandru-ca-sunt-roman-nicolae-g...

S-ar putea ca, printre romani, numele lui Nicolae Grigorescu, marele maestru al picturii noastre, sa fie mai cunoscut pentru statia de metrou omonima, decat pentru capodoperele semnate astfel.

In schimb, printre multi francezi, numele pictorului Grigorescu este la fel de cunoscut ca numele altor impresionisti de prestigiu, cu care se lauda cultura lumii.

Manastirea Agapia

Dintr-un anumit punct de vedere, este normal. Tanarul Nicolae Grigorescu a studiat la academia de Belle Arte din Paris, a fost acolo coleg cu marele Auguste Renoir, si a lucrat intens in scoala de la Barbizon, leaganul impresionismului mondial.

Din alt punct de vedere, nu este deloc normal. Grigorescu s-a dovedit foarte activ si in tara sa, a participat ca "pictor de front" la razboiul independentei, iar cele mai multe lucrari ale sale n-au fost acaparate de altii si raspandite prin lume, ca operele lui Brancusi, ci au reusit sa reziste in galeriile romanesti, unde insa vizitatorii sunt mai mult straini decat romani.

Cei care au vizitat manastirea Agapia, au aflat acolo ca picturile acestei bijuterii monahale, cu care se mandreste turismul romanesc, au fost zugravite atunci de un tinerel: Nicolae Grigorescu.

Nu era o premiera. Pe la 18 ani, realizase deja icoane pentru manastirea Caldarusani si pentru biserica din Baicoi.

Parisul

Viitorul pictor s-a nascut la 15 mai 1838, in comuna Pitaru din judetul Dambovita, dintr-o familie numeroasa, cu sase copii. Avea sapte ani cand i-a murit tatal, iar familia s-a mutat la Bucuresti in conditii precare. Era limpede ca trebuie sa-si faca singur un rost in viata.

Alt rost nici nu exista, decat sa invete o meserie. N-avea aplicatie nici pentru surubelnita, nici pentru ciocan sau coasa, asa ca s-a apropiat de zugravul de icoane ceh Anton Chladek, in atelierul caruia viitorul mare pictor al Romaniei a invatat sa umble cu pensula si cu culorile.

Constient el insusi de talentul cu care l-a daruit natura, a incercat marea cu degetul: s-a incumetat la o panza in ulei, intitulata "Mihai scapand stindardul" si s-a infatisat cu ea in 1856 la domnitorul Barbu Stirbei, cerand finantare pentru studii.

Panza si-a facut efectul, dar finantarea n-a aparut decat in 1861, cand, in baza unei burse acordate de Kogalniceanu, tanarul pictor a luat drumul Parisului.

A fost pasul decisiv. Aici si-a desavarsit formatia plastica, aici a cunoscut pictori ca Rousseau, Courbet sau Corot, aici s-a consacrat definitiv, mai ales dupa ce a expus sapte panze la Salonul Oficial din Paris, mai multe decat alti mari maestri, deja cosacrati.

Anii de glorie

A impresionat Parisul cand, cu ocazia unor expozitii, imparatul Napoleon al III-lea i-a cumparat trei panze, platite imparateste: "vas cu flori", "cap de fata" si "ramura de copac". Niciun pictor francez nu s-a bucurat de o asemenea achizitie din parte imparatului.

Recunoasterea sa internationala este marcata si de un tablou ramas emblema pentru opera artistului: "tanara tiganca", expus la salonul oficial din Paris, iar ulterior la mai multe saloane si expozitii.

Valorificandu-si lucrarile bine, se intoarce in tara, face calatorii de studii la Roma, Napoli, Pompei, Viena, in Grecia si iarasi se intoarce in tara, ingrijorat de perspectiva unui razboi, care va si izbucni in 1877.

Accepta bucuros propunerea sa insotasca trupele romane in razboiul Independentei, iar picturile sale, infatisand luptele de la Smardan, Grivita si Plevna au ramas notorii.

Din anul 1890, se retrage in tara. Poate ca a contribut la aceasta hotarare si faptul ca i-a scazut vederea, iar tablourile realizate in ultimi ani ai vietii pierd din culoare, fiind incluse de critici in categoria "perioada alba".

Un roman prin sentiment

Lucreaza la Campina si la Posada, pana in 1907, cand se stinge din viata. Mormantul celui mai de seama pictor al Romaniei zace astazi, ca oricare altul, in cimitirul orasului Campina, napadit de buruieni.

Poate nimic nu-l caracterizeaza mai bine, decat cuvintele lui Henri Focillon, fost profesor de arte frumoase la Sorbona:

"Nicolae Grigorescu este roman cu tot sufletul si in toata opera sa. Prietenia cu artistii francezi nu a reusit sa-l smulga meditatiei romanesti, amintirii doinelor, imaginii intinsei campii dunarene, argintate de pulbere. El este roman prin sentiment, prin lirismul fin, prin simpatia pe care o pune in pictura, in alegerea motivelor de-o melancolica intindere sau de-o intimitate visatoare".

Si totusi, multor bucuresteni numele acestui mare artist al tarii nu le spune altceva, decat faptul ca peronul e pe partea stanga.