Personajele despre care vorbeam rândul trecut, Jean Valjean în Mizerabilii de Victor Hugo și Effi Briest, protagonista romanului lui Theodor Fontane, ne propun două imagini cu totul diferite ale raporturilor dintre oameni și viața lor. Dorind întotdeauna să facă numai binele, Jean Valjean respectă, spuneam, cele mai nobile norme morale, fără să-i pese dacă deciziile și acțiunile îl vor face să sufere. Principiile și faptele lui coincid de fiecare dată: între sufletul lui și viața pe care o duce nu se strecoară nicio ezitare, nicio diferență. Effi Briest, dimpotrivă, sinceră, naivă, vrea să-i asculte și să-i mulțumească pe cei care o înconjoară fără să se gândească la regulile stricte ale lumii în care trăiește. Când un act nechibzuit, o scurtă aventură amoroasă urmată de păstrarea imprudentă a scrisorilor dintre cei doi, îi distruge viața, Effi, neștiind cum să se apere, acceptă tot ce i se întâmplă.
Cititorii recunosc imediat imensa generozitate a lui Jean Valjean, poate tocmai pentru că e atât de exagerată, dar erorile stângace ale lui Effi Briest, deși verosimile, sunt mai greu de identificat și de numit. O copilă care nu știe ce vrea? De fapt ea dorește ceva foarte simplu, o viață conjugală „cum trebuie“, într-o lume amabilă și bine crescută. Valjean nu trăiește decât ca să dea, să se dea, să se consacre fericirii altora, scop magnific pe care îl atinge prin deciziile luate de el însuși. Effi Briest așteaptă să primească fericirea de la cei din jurul ei: pe termen lung de la un soț mult mai în vârstă, preocupat de reușita carierei lui, sau, momentan, de la un ofițer provincial, don Juanul local, care îi face curte. Ca mai toți cei care așteaptă, Effi nu-și dă bine seama ce ar trebui să facă ea însăși și, deci, se lasă, până la un punct, la voia întâmplării. Printre cele câteva preocupări pe care viața în micul oraș prusac i le oferă, vizite plicticoase, iarna plimbări cu sania, grija de fetița nou-născută, teama de o fantomă imaginară care, conform zvonurilor comunicate nu fără un dram de maliție de soțul ei, ar bântui casa unde ei locuiesc, Effi nu-și găsește liniștea, fără însă să-și formuleze clar nemulțumirea. Ea simte doar o nuanță, o undă de neliniște.
Neliniștea ei, o stare sufletească greu de definit, e poate un semn că Effi nu se cunoaște bine pe ea însăși. Îi e dor de părinții ei care trăiesc departe, se teme de părerile soțului ei, nu-și adoptă clar și energic poziția ei în societate. Nu se întreabă „Cine sunt eu? Care e rolul meu pe lume? Ce pot face?“ Când cedează avansurilor ofițerului Crampas, nu din dragoste, ci mai degrabă așa cum ar accepta să danseze cu un june prim la o serată, Effi nu-și dă seama bine de ce face. Până târziu nu reușește să-i fie rușine de ce a făcut. Într-un fel, naivitatea ei, așteptarea mai degrabă decât acceptarea conștientă a datoriilor ei ne-o apropie și ne-o face mai dragă decât soțul ei, dl Von Innstetten, a cărui identificare cu normele onoarei distrug viața lui Effi.
Alungată de Von Innstetten, abia având din ce să trăiască, ajutată de bunătatea cameristei și a doctorului ei, Effi simte, la fel de neclar ca întotdeauna, că ce i s-a întâmplat răspunde, într-un fel, așteptărilor ei, sau, mai degrabă, faptului că mai întotdeauna s-a mulțumit să aștepte. Înainte de a părăsi, bolnavă, această lume, Effi îi explică mamei ei, cu care între timp s-a împăcat, că de fapt purtarea dlui Von Innstetten era justă, dată fiind vinovăția ei în aventura cu ofițerul Crampas. O roagă deci să-i spună fostului ei soț că a murit dându-i dreptate. De ce? Ca să-l consoleze, adaogă Effi, să-l ajute, poate chiar să-l împace.
Privitor la detalii, evident Effi se înșeală: dl Von Innstetten nu avea dreptate. Dar de această dată ea descoperă, în sfârșit, că a da, a se da, a se gândi la fericirea altora e cea mai bună cale pentru a-și găsi liniștea.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius