Meditatie - 14 februarie 2010

[altmariustotal ortodox]

Meditaţie-Duminica a VI-a de peste an
Într-o seară sfântul Filip Neri le spunea prietenilor săi, copiii: „Dragii mei, vreau să vă spun un lucru frumos, dacă sunteţi atenţi!”. „Spuneţi, spuneţi, părinte Filip”, îl rugă copiii curioşi, nerăbdători. „Ei bine, vă voi spune că în lume sunt mulţi proşti şi nebuni. Nebuni sunt cei care gândesc asemenea lui Isus; proşti sunt aceia care nu vor să gândească asemenea lui Isus”. Cuvintele spuse de sfântul Filip Neri copiilor ni se potrivesc şi nouă, celor bătrâni. Dacă ne-ar auzi spunând: Sunt sărac lipsit de pământ, nu am cu ce să îmi cumpăr o pâine, dar ce fericit sunt! Plâng, sunt urât de toţi, batjocorit şi izgonit dintre oameni, dar îmi vine să sar în sus de bucurie şi veselie. Dacă ne-ar auzi cineva vorbind în felul acesta nu ne-ar spune că avem o problemă, nu ne-ar recomanda să mergem la psihiatru? Într-un fel suntem nebuni, gândim asemenea lui Cristos, care şi el a fost tratat ca nebun, dar proşti nu suntem, cum nici Cristos nu a fost prost, ci a fost cel mai mare geniu al omenirii; proşti sunt aceia care refuză să gândească cum gândeşte el.
Lumea îl proclamă fericit pe cel care are bani, avere, conturi în bancă, pe cel care mănâncă pe săturate, râde şi se distrează, e puternic, îi domină pe ceilalţi, e vedetă apreciată şi invidiată de toată lumea.
Isus răstoarnă logica lumii, nu numai în vorbe, ci şi în fapte. El, deşi era foarte bogat, a devenit sărac, pentru ca noi să ne îmbogăţim cu sărăcia lui; deşi era puternic s-a lăsat legat cu frânghii; deşi se simţea perfect de bine alături de Tatăl sau ceresc a coborât pe pământ ca sa fie unul dintre năpăstuiţii acestei lumi: a plâns, a fost batjocorit, izgonit din mijlocul oamenilor, scos din cetate şi răstignit pe o cruce.
Am observat uşor că mesajul liturgiei cuvântului din această duminică ne este prezentat printr-o serie de antiteze, de contrapoziţii. Profetul Ieremia ne spune în prima lectură: „Blestemat omul care se încrede în om… Fericit omul care se încrede în Domnul”. Psalmul responsorial: „Fericit este omul care îşi găseşte plăcerea în legea Domnului… nu tot aşa este cu cei răi, ei sunt ca pleava pe care o spulberă vântul”. Isus în Evanghelie: „Fericiţi cei săraci... vai vouă bogaţilor”!
Remarcăm că evanghelistul Luca pune pe buzele lui Isus patru fericiri; evanghelistul Matei opt. Dar nu are importanţă numărul lor, fiindcă, în fond, toate fericirile se reduc la una singura: la cea a sărăciei. Fericiţi cei care plâng: omul e flămând fiindcă e sărac, nu are ce mânca. Însetează fiindcă nu are ce bea. Plânge pentru că e sărac, îi lipseşte ceva. „Fericiţi cei săraci” – în această fericire sunt cuprinse toate celelalte.
Cine sunt săracii pe care îi proclamă Isus fericiţi şi bogaţii pe care îi condamnă şi îi ameninţă? Nu-i uşor să-i deosebim pe unii de alţii deoarece nu toţi săracii sunt fericiţi şi nu toţi bogaţii sunt nefericiţi şi reprobabili. De altfel să nu uităm că şi Isus avea prieteni printre bogaţi şi nu refuza invitaţia la ospeţele lor. Cu siguranţă că nu sunt săraci cei care trăiesc în sărăcie fiindcă nu vor să muncească, sunt leneşi, care refuză să facă o muncă umilă considerând că nu e pentru ei asemenea muncă de jos, acei săraci care trăiesc doar din cerşit şi furat, ducându-şi viaţa de pe o zi pe alta, care aşteptă să-i întreţină statul, mulţumindu-se cu ajutorul social şi cu alocaţia pentru copii, şi cu atât mai puţin nu sunt săraci cei care dau totul pe băutură. Isus are altă concepţie despre sărăcie şi bogăţie. Cine e sărac şi cine e bogat rezultă din doua fraze rostite de Isus în Evanghelia de azi: „Fericiţi voi cei săraci, pentru că a voastră este Împărăţia cerurilor; vai vouă bogaţilor, căci voi vă primiţi aici mângâierea, nu mai aveţi altceva de aşteptat”. Săracul este bogat pentru că are singura bogăţie, Împărăţia cerurilor, indiferent de câţi bani are în buzunar; bogatul e sărac fiindcă îi lipseşte Împărăţia cerurilor, indiferent de câţi bani are în conturi. Aceasta este singura bogăţie adevărată: Împărăţia cerurilor. Scrie sfântul apostol Iacob: „Oare nu i-a ales Dumnezeu pe cei care sunt săraci în ochii lumii acesteia ca să-i facă bogaţi în credinţă şi moştenitori ai împărăţiei, pe care o promite celor care îl iubesc?” (Iac 2,5).
Cine sunt, concret, aceşti săraci după Evanghelie. Cum îi putem recunoaşte? Săracii după Evanghelie sunt cei care au situaţie modestă şi sunt mulţumiţi cu ce au, muncesc cinstit, nu fură, nu înşală, nu recurg la mijloace incorecte pentru a-şi mări câştigul; nu-i invidiază pe cei care au mai mult şi îşi deschid inima şi punga spre a-i ajuta pe cei care o duc mai greu. „Guai ai poveri se non fossero i foveri”, spun italieni (Ar fi vai de săraci dacă nu ar fi săraci). Nu-şi pun fericirea şi speranţa în bogăţii, nici în onoruri care vin de la oameni; nu caută să-şi facă imagine, publicitate, să fie vedetă de televiziune; nu vânează funcţii înalte, carieră prin corupţie, intrigi, distrugerea rivalităţilor şi alte metode necinstite, nu aşteaptă să fie decorat, avansat, luat în seamă, nu pierd din vedere bunurile şi valorile spirtului, ale unei conştiinţe liniştite, ale vieţii viitoare, îşi pun încrederea în Dumnezeu, nu contează pe ei înşişi, recunosc că tot ce au: viaţa, sănătatea, tot ce posedă sunt darul lui Dumnezeu căruia îi mulţumesc, căruia i se roagă şi pe care îl pun deasupra onorurilor şi a banilor; acceptă necazurile şi loviturile vieţii, fără a dramatiza şi a cădea în depresie; se bucură de ce au şi nu suferă pentru ce n-au; întâmpină bătrâneţea şi apoi moartea fără regrete şi lamentaţii.
Cum arată, în schimb, bogaţii după Evanghelie? Sunt oameni care posedă multă avere, dar îşi pun speranţa în bani şi bogaţii, nu în Dumnezeu. Pentru ei virtuţile cum ar fi dreptatea, mila, nu contează nimic; cu cât au mai mult cu atât caută să aibă mai mult; nu se gândesc la Dumnezeu, ci numai la ei înşişi; îl pun pe Dumnezeu la uşă, nu au nevoie de el, nu-i datorează lui nimic, căci tot ce au se datorează capacităţii şi atribuţiilor lor, cel mult îl instrumentalizează pe Dumnezeu, religia, Biserica, în scopuri politice, spre a dobândi voturi, ştiind că deţinând funcţii politice înalte se deschid larg porţile înavuţirii necinstite; puterea aduce avere. Îşi închid ochii şi inima la sărăcia altora, de-ar fi un popor întreg care se află în situaţia aceasta; se cred oameni mari, importanţi, binefăcători şi salvatori ai omenirii, pretind recunoştinţă universală; aroganţi, cred că au doar drepturi, nu şi obligaţii. De pildă, dacă fac un accident de maşină, ei nu pot fi traşi la răspundere, lipsiţi de scrupule şi de conştiinţă morală, sunt în stare să-şi rişte sănătatea şi chiar viaţa ca să facă cât mai mulţi bani, mai multă avere.
Toţi aceşti bogaţi nici nu-şi închipuie cât sunt, în realitate, de săraci. Lor le adresează sfântul Ioan cuvintele din Apocalipsă: „Tu zici: sunt bogat, m-am îmbogăţit şi nu duc lipsă de nimic, şi nu ştii cât eşti de ticălos, de nenorocit, de sărac, de orb, de gol” (Ap 3,17). Toţi aceşti bogaţi sunt nişte idolatri. Toţi oamenii, absolut, cred, sunt credincioşi. Unii cred în Dumnezeu, în care îşi găsesc fericirea şi mângâierea; alţi cred în ei înşişi şi în ban, în care îşi pun toată speranţa şi mângâierea. Credincioşii din o a doua categorie se numesc idolatri. Scrie profetul Ieremia: „Binecuvântat este omul care se încrede în Domnul… Blestemat este omul care se încrede în om”, adică în el însuşi. Idolul în care se încrede şi la care se închină este omul care se aşază în locul lui Dumnezeu, este banul căruia îi sacrifică nu numai fericirea sa veşnică, dar şi fericirea de care ar putea să se bucure aici, pe pământ.
Şi sunt nu numai idolatri, dar şi proşti. Calificativul a ieşit chiar de pe buzele lui Isus, când a vorbit despre bogatul care şi-a mărit hangarul ca să-i încapă roadele şi bunătăţile, zicându-şi: suflete al meu, odihneşte-te, mănâncă, bea şi veseleşte-te, căci ai multe bunătăţii strânse pentru mulţi ani… Domnul i-a zis „Prostule! Chiar în noaptea aste ţi se va lua sufletul înapoi şi lucrurile pe care le-ai agonisit ale cui vor fi?”.
Tot aşa se întâmplă şi cu cel care îşi adună comori pentru el şi nu se îmbogăţeşte în faţa lui Dumnezeu… Fiţi atenţi şi feriţi-vă de orice lăcomie de bani, căci viaţa, adică fericirea, nu stă în mulţumirea acestei lumi (cf. Lc 12, 13-21).
Fericiţi cei săraci… vai vouă bogaţilor! Cuvântului „fericiţi” Isus îi opune cuvântul excelenţei „voi”. Exclamaţia „voi” pe buzele lui Isus nu e un cuvânt atât de ameninţare şi de condamnare, cât mai ales un cuvânt de milă, de compătimire: fericiţi sunteţi voi cei săraci. Dar cât sunteţi de nefericiţi voi, bogaţilor! De aceea nu trebuie invidiaţi, ci mai degrabă compătimiţi, căci sunt într-adevăr nefericiţi. Ei nu cunosc linişte şi pace sufletească, nu cunosc micile bucurii ale vieţii. Închişi în egoismul lor, ei nu cunosc mai ales marea bucurie de a-i îmbucura pe cei care trăiesc în suferinţă şi mizerie. Scrie Antoine de Sain Exuepery în Micul Prinţ: „eu cunosc o planetă pe care trăieşte un oarecare domn Chernusi; acesta nu a mirosit niciodată o floare, nu a privit niciodată o stea, nu a iubit niciodată pe nimeni, nu a făcut altceva decât adunări de cifre şi toată ziua repetă: eu sunt un om serios. Şi se umflă de mândrie. Dar nu e om, ci e ciupercă”. Ei sunt veşnic chinuiţi, obsedaţi de gândul că ar putea pierde averile şi nu au somnul liniştit. Ei nu au prieteni, sunt nişte izolaţi, n-au încredere în nimeni, îi suspectează pe toţi că le răpesc averea, că încearcă să-i fure, să-i înşele, chiar să-i omoare, ştiind cum el însuşi s-a îmbogăţit; îşi face ziduri, garduri înalte, îşi pune dispozitive de alarmă pentru a-şi proteja proprietăţile, angajează bodyguarzi care să-i apere viaţa şi averile. E chinuit de gândul la acel tâlhar împotriva căruia nici sistemul de alarmă, nici bodyguarzii înarmaţi până în dinţi nu pot să facă nimic şi care sigur într-o zi îi va răpi totul: e moartea.
Cuvântul lui Dumnezeu ne invită azi să dăm un răspuns personal la această întrebare: noi în ce categorie ne aflăm, a nebunilor sau a proştilor? Suntem săraci bogaţi, sau bogaţi săraci? Sunt cum zice psalmistul în psalmul responsorial al acestei liturghii, ca un pom sădit lângă un izvor de apă, care îşi dă rodul la vremea potrivită şi ale căror frunze nu se vestejesc, sau sunt ca pleava pe care o spulberă vântul?
Bogăţia săracilor este împărţită lui Dumnezeu, este Isus. Săracii bogaţi din Evanghelie în aceste momente suntem noi, cei care celebrăm Euharistia. Împărăţia lui Dumnezeu e acum în mijlocul nostru, căci Isus vine acum în mijlocul nostru spre a ni se alătura în Sfânta Împărtăşanie; şi unde este Isus, Împăratul, este şi împărăţia lui Dumnezeu. Fericiţi suntem noi cei săraci, căci a noastră este împărăţia cerurilor: fericirea va fi deplină atunci când vom poseda pe deplin, după moarte, împărăţia cerurilor. Această bucurie şi această speranţă o putem cânta acum cu psalmistul: „Domnul este partea mea de moştenire şi paharul meu... O moştenire plăcută mi-a căzut la sorţi... De aceea inima mea se bucură şi sufletul meu se veseleşte, ba chiar şi trupul meu se odihneşte în linişte” (Ps 16,5-9).

Pr. Claudiu Dumea