Meditatie - 14 decembrie 2009

[altmariustotal ortodox]

Meditaţie-Sfântul Ioan al Crucii
Studiind viaţa sfântului Ioan al Crucii, nu putem să nu ne punem cu uimire această întrebare: Cum a încăput un suflet atât de mare într-un trup atât de mic? Sfânta Tereza de Avila, care a reformat Ordinul Carmelit împreună cu sfântul Ioan al Crucii, avea să spună în glumă: „Am început Reforma mea cu un om şi jumătate”. Omul întreg era pr. Anton al lui Isus, iar jumătatea de om era sfântul Ioan al Crucii. Tatăl său era un „hidalgo”, un nobil, un cavaler ajuns la sapă de lemn. A fost dezmoştenit, fiindcă nu s-a căsătorit cu cine voia familia. A murit de tânăr, lăsându-şi soţia şi cei trei copii în cea mai neagră sărăcie. Subnutrit în copilărie, Ioan a fost afectat în creştere, în dezvoltarea sa fizică. A rămas un rahitic. Vizitând acum vreo zece ani cu un grup de colegi mormântul lui din biserica mănăstirii carmelite din Segovia – Spania, provincialul şi superiorul mănăstirii ne-a povestit că, nu cu mulţi ani în urmă, trupul sfântului Ioan al Crucii a fost scos din mormânt, spre a fi pus într-unul nou, lucrat foarte frumos în marmură, deasupra altarului unde se află acum. După aproape 500 de ani de la moarte, trupul lui a fost găsit neputrezit. Dar era foarte mic, având în vedere şi faptul că picioarele îi fuseseră tăiate îndată după moarte şi împărţite ca relicve. El, superiorul, l-a luat şi a purtat pe braţe la noul mormânt trupul uşor ca trupul unui copil.
Deşi mic de statură, avea o minte genială, o inteligenţă ieşită din comun. Un biograf al său îl descrie ca fiind mic de statură, cu fruntea foarte mare şi cu doi ochi de jăratic în orbite. Însetat de cunoaştere, a studiat cu pasiune. A studiat apoi la Universitatea din Salamanca, una dintre cele mai vechi şi mai celebre universităţi din Europa, literatură, filozofie, teologie, ştiinţă – tot ce se putea cunoaşte le vremea aceea. Era pasionat de muzică, artă şi literatură. Era un bun muzician - cânta la chitară – şi un mare pictor şi sculptor. Nu e numai cel mai mare contemplativ şi mistic, dar şi cel mai mare poet al Spaniei.
Dar tot ce îi oferea lumea îl lăsa complet nesatisfăcut. Sufletul lui era însetat de Dumnezeu, de sfinţenie, de îmbrăţişarea totală a Crucii lui Cristos. Şi-a zis, ceea ce a zis şi o altă sfântă carmelită din zilele noastre, sf. Edith Stein, deja consacrată în lumea universitară, autoare de lucrări de filozofie; când Edith Stein a bătut la poarta carmelului din Köln, cerând să fie primită, provincialul surprins i-a zis: „Cum? Renunţi la cariera de profesoară universitară de filozofie, care se anunţă atât de strălucită?” „Părinte superior”, răspunse Edith Stein, care în mănăstire avea să ia numele de sora Tereza Benedicta a Crucii, ca şi Ioan al Crucii, „nici o filozofie nu poate mântui lumea. Numai crucea lui Cristos o poate mântui”.
Aşadar, Ioan renunţă la lume şi intră la carmeliţi, unde speră să-şi potolească setea sufletească de Dumnezeu, de contemplaţie, de asceză. Dar rămâne dezamăgit. Nu găseşte ce căuta. Erau timpuri de decădere, de relaxare în viaţa călugărească. Erau vremurile lui Luther, ale Conciliului Tridentin, ale umanismului păgân, timpuri de decădere morală chiar în mănăstire. Împreună cu sfânta Tereza de Avila, începe îndată o muncă eroică de reformă a Carmelului. Este incredibil cât a avut de suferit din partea confraţilor şi a superiorilor, duşmani ai Reformei, numiţi moderaţi, oameni realişti, cu picioarele pe pământ, se credeau ei, care l-au taxat drept „călugăr neascultător, rebel şi încăpăţânat”, după cum pe sf. Tereza de Avila au numit-o „femeie neliniştită şi vagaboandă”. A fost închis, torturat, bătut, calomniat. Sfânta Tereza zicea că ar prefera să se ştie mai degrabă în mâinile maurilor decât în mâinile confraţilor săi călugări. Dar a învins. A reuşit să înfăptuiască reforma.
Sfântul Ioan al Crucii dă răspunsul la una dintre cele mai grave şi mai alarmante probleme ale Bisericii de după Conciliu: criza, prăbuşirea vocaţiilor la viaţa consacrată. Ţări cu tradiţie catolică, unde înfloreau vocaţiile, precum Canada, Irlanda, Olanda, chiar şi Statele Unite şi ţările catolice ale Occidentului, fără nici o vocaţie, se închid, se vând mănăstirile, se sting. Unele congregaţii religioase se mai află sub criză. Ce se întâmplase? Card. Joseph Ratzinger, actualul papă Benedict al XVI-lea, şi nu numai el, găseşte explicaţia. După orice conciliu din istoria Bisericii, ca şi Conciliul Tridentin, reformatorii vieţii religioase, cum au fost sf. Ioan al Crucii şi sf. Tereza de Avila, au înfăptuit reforma trecând de la uşor la greu, de la relaxare la o disciplină de viaţă spirituală, ascetică, de rugăciune mai severă, mai strictă, mai austeră. Pentru prima dată în istoria Bisericii, reforma vieţii religioase s-a încercat urmând drumul invers: de la greu la uşor, de la disciplină la relaxare. Constituţiile călugăreşti s-au reformat, s-au aggiornat, s-au conformat mentalităţii lumii. Efectele se văd: mai rămân în mănăstiri bătrânii, iar tinerii nu mai intră. Ceea ce s-a întâmplat în mănăstiri s-a întâmplat după Conciliu şi în senuliarii.
Cu siguranţă că Biserica nu ar trăi astăzi această dramă dacă în toate mănăstirile s-ar cunoaşte şi s-ar trăi această listă cu preferinţe, pe care ne-o prezintă sfântul Ioan al Crucii în celebrul său tratat, Urcarea Carmelului: „Căutaţi de preferinţă nu ce este mai uşor, ci ce este mai greu. Nu ce este mai gustos, ci ce este mai fără gust. Nu ce place, ci ce repugnă. Nu ce mângâie, ci ce îndurerează. Nu ce îţi aduce tihnă, ci ce te costă efort… Nu ce este mai mult, ci ce este mai puţin… Nu a dori un lucru, ci a rămâne indiferent faţă de toate lucrurile”.

Pr. Claudiu Dumea