Meditatia zilei - 31 martie 2016

[altmariustotal catolic]

Fap 3,11-26; Ps 8; Lc 24,35-48

Apariţia lui Isus în „persoană” în mijlocul discipolilor săi este atât de neaşteptată încât ei nu pot să creadă: îl consideră o fantasmă. Dar Isus îi ajută să-l recunoască prin semne foarte reale: „Priviţi mâinile mele şi picioarele mele, că eu însumi sunt!” Ceea ce ei văd este tocmai trupul care a fost răstignit, care a fost străpuns. Dumnezeu, în Cristos, a dat început noii creaţii: a luat trup omenesc şi a făcut din el un trup spiritual, dar care este o continuare a celui dintâi.

Aş vrea însă să mă opresc asupra unui alt cuvânt din această evanghelie: „Atunci le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile”. Este marea revelaţie a Noului Testament: învierea lui Isus dă un sens nou, un sens definitiv Scripturilor. Toate lucrurile care păreau enigmatice, obscure, devin luminoase, clare, ca profeţia învierii lui Isus.

În Scripturi într-adevăr, multe lucruri anunţă învierea lui Cristos, vorbesc despre ea, multe lucruri sunt figura patimii şi a învierii. Desigur că acestea nu puteau reprezenta tot misterul: erau doar o imagine anticipată şi deci imperfectă. Când Isus a înviat, atunci apare clar că toate Scripturile, acele naraţiuni, acei psalmi, erau profeţia misterului central: patima şi învierea lui Cristos.

Să dăm câteva exemple, ţinând cont că atunci când patima este reprezentată în mod real, învierea nu poate să fie la fel, pentru că, astfel, am avea tot misterul. Şi invers, când este mai bine reprezentată învierea, atunci nu este reprezentată la fel moartea.

Mă explic. În cazul lui Abel, Abel ucis de fratele său este figura lui Cristos în patima şi moartea sa. După moartea lui Abel, Dumnezeu spune lui Cain: „Glasul sângelui fratelui tău strigă către mine”: Abel, mort, vorbeşte încă. Aici Noul Testament a văzut o figură a învierii, dar este o figură foarte palidă: e ceva din Abel care trăieşte şi vorbeşte încă după moartea sa, dar nu este Abel cel viu care se prezintă în faţa lui Cain.

Alt exemplu: sacrificiul lui Isaac. Aici învierea este reprezentată mai real, pentru că după sacrificiu Isaac este viu, Abraham are din nou propriul fiu. Moartea în schimb, adevărata moarte nu există: Abraham ridică braţul pentru a-l ucide, dar nu ucide, sacrificiul rămâne doar simbolic.

Chiar şi istoria lui Iosif este figura morţii şi învierii lui Cristos. Iosif, viu, îi primeşte pe fraţii săi care voiau să-l ucidă din invidie faţă de dânsul, aşa cum Cristos i-a primit pe toţi fraţii săi după pătimirea suferită pentru păcatele lor. Iosif deschide pentru fraţii săi bogăţiile unei lumi noi, aşa cum Cristos le deschide oamenilor bogăţiile împărăţiei lui Dumnezeu.

Şi în această relatare moartea nu este cu adevărat actualizată. Iosif a fost ucis în mod simbolic, a fost aruncat în fântână ca un mort în mormânt, tatăl său a primit hainele sale pline de sânge, dar în realitate el nu era mort.

Multe alte simboluri reprezintă într-un mod pregătitor marele mister al Paştelui, cum este şi istoria poporului lui Dumnezeu, a templului care a fost distrus şi reconstruit după exil.

După această milenară pregătire, în Cristos se împlineşte definitiv misterul şi sunt înţelese toate profeţiile şi prefigurările.

Să-i cerem lui Isus cel înviat să ne deschidă minţile pentru a înţelege Scripturile şi să putem admira cu recunoştinţă şi iubire marele mister care s-a împlinit în el pentru mântuirea noastră.