Meditatia zilei - 25 mai 2011

[altmariustotal catolic]

MIERCURI DIN SĂPTĂMÂNA A V-A A PAŞTELUI

http://www.arcb.ro/index.php?option=com_eventlist&view=details&...

Fap 15,1-6; Ps 121; In 15,1-8

Cele două lecturi ale Liturghiei de astăzi par să nu aibă nici un raport între ele, dar, în realitate, sunt într-o legătură strânsă. Evanghelia viţei are un ton de profundă intimitate: „Rămâneţi în mine şi eu în voi”; prima lectură vorbeşte despre exigenţe legale: e necesară circumciziunea pentru a fi mântuiţi, este necesară observarea întregii legi a lui Moise. Care este raportul între cele două perspective?

O frază din evanghelie ne ajută să înţelegem: „Fără mine nu puteţi face nimic. Precum mlădiţa nu poate aduce rod de la sine, dacă nu rămâne pe viţă, tot aşa nici voi dacă nu rămâneţi în mine”. Evanghelia viţei este ocazia pentru un act de credinţă totală în Cristos: fără el noi nu putem face nimic, el singur este fundamentul vieţii noastre, el singur este izvorul vieţii noastre şi noi nu avem dreptul să căutăm un izvor în afara lui, nici să dorim a-i adăuga ceva lui Cristos, ceva ce nu-i aparţine. E tocmai ceea ce voiau să facă fariseii, creştinii veniţi din iudaism, ataşaţi cum erau de Legea lui Moise şi de toate cele prescrise pentru a fi observate, începând cu circumciziunea. Ei nu ţineau cont că, aderând la Cristos, au acceptat condiţia abandonării perspectivei antice, pentru că nu puteau să fie două temelii, două izvoare pentru viaţa noastră. Dacă noi credem în Cristos, dacă aderăm la el cu toată credinţa, nu putem să ne bazăm pe rituri, pe prescripţiile vechi pentru a fi mântuiţi. Cei care erau învăţători în Israel le spuneau creştinilor veniţi din păgânism: „Dacă nu veţi primiţi tăierea împrejur după Legea lui Moise, nu vă veţi putea mântui”. Cu alte cuvinte: Botezul nu ajunge, Botezul care altoieşte în Cristos nu este suficient, e necesar să fiţi altoiţi pe poporul lui Israel prin intermediul tăierii împrejur şi al observării tuturor prescripţiilor mozaice.

Sfântul Paul a reacţionat cu maximă energie împotriva acestor pretenţii ale iudaizanţilor, pentru că înţelegea că nu motivul unei perfecţiuni mai mari îi făcea să primească credinţa în Isus, singura mântuire.

Toate acestea pot părea ca o istorie depăşită: astăzi nu mai sunt iudaizanţi să susţină că creştinii trebuie să facă tăierea împrejur şi să observe prescripţiile alimentare ale iudeilor! Şi totuşi, această controversă care a avut loc în Biserica apostolică rămâne fundamentală în orice timp, pentru că sunt mulţi creştini care, fără să-şi dea bine seama, nu caută viaţa şi calea numai în Cristos. Sunt convinşi, cum să nu? că mântuirea vine prin sacramente, dar că, în fond, eforturile lor sunt acelea care îi îndreptăţesc înaintea lui Dumnezeu. Şi aceasta este o eroare forte dăunătoare: de a nu primi totul de la Domnul Isus, de a pretinde că îi dau ceva lui Dumnezeu mai înainte de a fi primit totul de la el. Trebuie să fim atenţi să nu cădem şi noi în acest mod de a gândi, căci aparent el pare bun, pentru că insistă asupra eforturilor noastre, asupra modului în care ne organizăm viaţa pentru a atinge perfecţiunea – ceea ce pare un lucru normal –, şi nu ne dă nici impresia de necredinţă. Dar, în realitate, viaţa spirituală devine falsă, se merge pe un drum greşit, sau, mai bine spus, se doreşte a apuca în acelaşi timp pe două drumuri inconciliabile: ori primim totul de la Cristos, ori ne separăm de Cristos. „Fără mine nu puteţi face nimic” spune Isus. Nu spune: „Fără mine nu puteţi ajunge la perfecţiune, nu puteţi face mare lucru”, ci: „Nu puteţi face nimic”. De la el trebuie să primim totul şi, mai presus de toate, lucrările noastre bune, care nu pot fi lucrările noastre personale, ci lucrări primite de la el, de la Domnul.

Când ne decidem să facem ceva care nouă ne pare a fi un lucru bun, trebuie mai întâi să ne punem în relaţie cu el, pentru a şti dacă el vrea să ne dea lucrarea la care ne gândim, dacă iniţiativa pe care o voim realizată este inspirată de el, pentru că numai atunci el o împlineşte în noi. Numai în Isus, Domnul, noi putem să corespundem la harul divin, să ne deschidem acestui har şi să lăsăm ca Domnul să lucreze în noi, ceea ce nu vrea să spună că noi rămânem pasivi: a-l lăsa pe Domnul să lucreze în noi înseamnă a angaja toate capacităţile noastre sub impulsul Duhului lui Dumnezeu. Dar trebuie să avem convingerea că este conform adevărului că şi atunci când ne străduim la maximum pentru a realiza ceva este necesar ca Dumnezeu să lucreze în noi.

Pentru acest motiv, Paul îi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru toate şi invită creştinii să facă acelaşi lucru: tot ceea ce noi facem, facem „în numele lui Cristos”, ceea ce nu înseamnă numai că intenţia personală corespunde intenţiei lui Isus, dar vrea să spună că facem graţie puterii care ne vine de la Cristos, inspiraţiei care ne vine de la Cristos. Şi pentru că facem totul prin el, prima noastră datorie este aceea de a-i mulţumi întotdeauna.

Experienţa noastră ne spune că această atitudine spirituală, atât de fundamentală, nu este spontană şi că este necesar să ne întoarcem tocmai la această evanghelie a viţei: „Fără mine nu puteţi face nimic”. Viţa este Domnul Isus, noi suntem simple mlădiţe care pot da roade numai dacă sunt unite cu viţa şi dacă acceptă să lase să curgă prin ele viaţa cea nouă a lui Cristos înviat