Martirii lui Eros (IV)

[Ionescu Ion]

Toamna se pierdu printre codrii Bahluiului şi ieşi un pui de soare rupt din grădina lui Dumnezeu care se topi într-un imens tablou galben-ruginiu până peste vârfurile Ceahlăului. Dealurile molcome rămâneau în urmă şi trăsura de ţară, hurducăind prin hârtoape către Târgu-Neamţ, mâna cu bidivii ei, îndemnaţi de moş Pricop, cu cele două copile pe capra din faţă şi cu Veronica în spate. Părea o caleaşcă din poveşti cu o regină care colinda ţinuturile de basm ale Moldovei. Niciodată sufletul Veronicăi nu fusese aşa de exaltat şi zurbagiu ca acum; visa cu ochii deschişi că toată lumea e a ei, cânta copilelor cântece vesele din ţinuturile ei de baştină, auzite de dada Ana cu strigături şi chiuituri ca să le facă drumul mai uşor. Le povestea întâmplări din pruncie cu honvezi ursuzi care le făcuse atâta rău, desţărându-le pe meleaguri năsăudene.
Toată vara şi toată toamna nu ieşise din casă; tânjise zadarnic după natură, dar Micle n-avusese ochi şi urechi şi mai ales suflet pentru ea să-i înlesnească o mică vacanţă departe de caldarâmul coclit al Iaşilor. Şi la urma urmelor nici pe ea n-o interesase plecarea prea mult cu gândul la venirea lui Eminescu la Iaşi. Soţul cârcotaş o inervase aşa de tare încât nici la balul Clubului Universitarilor nu vrusese să meargă sub motiv că n-are tualete potrivite cu care să se îmbrace. Şi într-un fel îi păruse rău că pierduse orice urmă de contact cu admiratorii ei. Îi veniră în minte şi cele căteva poezii pe care i le citise poetului în sala Bibliotecii Centrale Universitare, când împrumutase pe Edgar Allen Poe şi râdea singură de gafa pe care o făcuse. Poeziile ei erau nişte copilării pe lângă cele publicate de Eminescu în Convorbiri… Râse aşa de tare încât mica Valerie o întrebă din senin ce-a apucat-o de râde aşa de una singură.
-Râd de mine, draga mea, fac şi eu haz de necaz, vorba românului, să treacă timpul, că moş Pricop ā adormit pe capră şi-om ajunge noi la Neamţ cănd se va întuneca!
-Duduiţă, dragă, o înfruntă moş Pricop, lui tălică nu-ţi mai intră nimeni în voie, nici conu Ştefan, nici cochilele astea, batâr bidivii mei, care atunci când le dau bice, zici că hurducăie rău drăcovenia asta, când îi las la pas, râzi de mine că dorm pe cale… Tălică scoţi mahmurul din om, s-au pus pe gânduri, sireacii, şi telegarii mei…
Veronica râdea întruna, probabil că se zăpăcise de-abinelea. Se întreba şi ea ce-i cu atâta veselie pe capul ei. Ar fi început să cânte ca nebuna dacă n-ar fi fost moş Pricop pe capră să râdă de ea. Era oare îndrăgostită? Şi-n definitiv ce e de condamnat dacă iubeşti? Iubise ea până acum? Şi oare acel foc lăuntric care o mistuia se numea iubire?
La ceasurile după amiezii, trăsura lui moş Pricop opri în dreptul Şcolii Grigore Ghica; chirigiul trânti telegalilor un braţ de otavă pe poiana de vizavi şi ajută cele copile să coboare scările trăsurii. O apucă de braţ întâi pe cea mică, pe Valeria, care se lăsă purtată ca un fulg până peste podul case ţărăneşti din faţa şcolii, apoi o luă în braţe pe Virginia cu un tâtaaa mareeee şi o lăsă lângă surioara ei. Veronica o luă înainte, fetele după ea şi moş Pricop cu bagajele, până pe prispa casei. De undeva de pe uliţă se auzi şi mama Ana, bucuroasă că i-au sosit nepoatele, vorbea tare şi venea cu braţele deschise să-şi sărute copilele pe care nu le mai văzuse de căteva luni. După ce intrară în casă, dada Ana i se adresă Veronicăi cu un ton ameninţător:
-A trecut pe-aici un domn care întreba de tine, cred că era domnul Eminescu, se ţinea după el o droaie de studenţi…
-Şi tălică ce i-ai spus?
-Ce să-i spun? Că n-ai venit…
Dialogul apoi se întrerupse câteva clipe. Veronica o simţi pe maică-sa mâniată şi căută să ia altă vorbă. Maică-sa însă contunuă:
-Veronico, ştii că lumea e rea şi ne este duşmană, ai grijă, maică, de tine că se cam vorbesc vrute şi nevrute pe sema ta cu bibliotecarul lui Ştefan de la Universitate! A venit alaltăeiri de la Iaşi Sachelăreasca, aia care stă pe lângă gară, şi ştii ce mi-ā spus?
-Ce?- sări Veronica cu agresivitate în voce.
-Madam Miclea, juca dada Ana pe Sachelăreasca, ā devenit buricul tărgului, tot Iaşul vorbeşte despre ea cu poetul…
-Ei, şi?- se scutură Veronica. Ştii că nu mă interesează ce spune lumea!
-Ba ar trebui să te intereseze că aude Ştefan şi ai două copile care-ţi rămân pe drumuri…
-Mamă, te-am ascultat odată când m-ai măritat, acum te rog să mă laşi în pace! Ştefan ştie de Mihai, mai ales că a primit şi nişte anonime tot de la nişte binevoitori ca Sachelăreasca. Nu e ce crezi dumneata…Mihai mi-e prieten de viaţă, discutăm de-ale noastre…
-Bine, maică, eu ţi-am spus ca să ştii!
-Ştiu! Şi văd din privirile lor răutăcioase…Dar nu mă interesează…
Femeia tăcu, atinsese coarda sensibilă ā fetei. Veronica se supără şi începu să plângă; în ultima vreme sta prost cu nervii şi pângea din orice pricină. Trânti uşa şi se retrase în camera ei, dada Ana rămăsese cu fetiţele să la dezbrace şi să le culce. Veronica se aşeză în pat în camera ei de fată, odaia rămăsese intactă, aceleaşi tablouri care străjuiau pereţii: tatăl în oastea lui Avram Iancu şi maică-sa tânără în curtea casei din Năsăud. Ambele tablouri erau încadrate de faldurile unor prosoape împodobite cu motive naţionale. În cuier, uniforma ei de şcoală şi deasupra o fotografie de la absolvirea Şcolii Centrale de Fete din Iaşi. Câţi ani trecuseră de atunci? Parcă trecuseră o sută de ani, trecuse parcă viaţa ei! Şi-n realitate nu erau decât unsprezece ani… Dar ce mulţi sunt ei în viaţa unui om…Ajunsese la vârsta când putea să judece ea ce e rău şi ce e bine, acum era stăpână pe ea. Ca femeie roiseră şi roiau în jurul ei mulţi fanţi de când se măritase; era o femeie frumoasă şi cărei femei frumoase nu-i place să fie admirată şi curtată de bărbaţi. Dar cu Eminescu era altceva! Încolţise în sufletul ei un sentiment deosebit faţă de acest om până a-l cunoaşte. Dar serile lor de la Viena le hotărâse soarta…
Vru să adoarmă, dar nu putu, îi ardeau obrajii, tot corpul îi ardea şi-i tremura, avea frisoane, febră… Îşi aminti că-şi luase nişte somnifere, înghiţi o pastilă, trase pledul pe ea şi adormi târziu cu ochii în lacrimi…
……………………………………………………
Din Iaşi Eminescu plecase în tovărăşia unei grupe de studenţi de la Universitate spre aceleaşi meleaguri de vis ale Neamţului. De fiecare dată, când scăpa de corvoada bibliotecii, îşi lua caietul şi fugea pe la Agapia sau Văratic, în lumea lui de vis, unde putea să scrie în linişte. Încă de la Viena îl obseda acel basm Călin Nebunul, căruia voia să-i dea viaţă proprie şi acum simţise că i-ā venit timpul. Însăilase câteva file pe care ar fi vrut să i le citească şi Veronicăi.
După ce trecuse pe la dada Ana s-o întrebe dacă ā venit Veronica, se culcase să doarmă, dar nu putuse. Se plimbase singur prin codrii Filioarei până obosise, încercase de zeci de ori să prindă chipul fetei de împărat, dar încă parcă-i era în ceaţă, zăgazurile inspiraţiei nu se lăsau rupte, fata rămăsese fără chip ca în sculpturile lui Michelangelo sau Leonardo da Vinci, rupte din piatră, dar mai mult piatră decât făpturi. Toate versurile lui fugeau către chipul Veronicăi. ,,…glasul meu se leagă-n strofe/Şi în rime se combină,/ Ca Firdusi cântăreţul/ În gazeluri el suspină,/Dară mie trandafirul/Roş-închis n-o să-mi convină,/Nici femeile din Şiraşi/ Cu cosiţă ebelină…/A mea muză-i ca de marmur/ Şi ca spicul e blondină.” Citi şi răsciti hârtia, dar nu-i conveni şi o rupse. Se culcă cu privirea pe fereastră. Deşi toamnă, era senin, un senin de ape adânci şi limpezi, luna mare, ca o vatră de jeratic, bătea din singurătăţile ei astrale codrii Văraticului, luminându-i şi învăluindu-i într-o mrejă de colb aurit, praf ce cădea parcă din înaltul cerului ca o ploaie de pulbere ; în vale se auzea clopotul tânguios al Văratecului anunţând sfârşitul vecerniei. În casă, razele furişate prin pănza de păianjen ţesută deasupra ferestrei se jucau pe podea, licurind, printre crengile de brad; o tăcere grea muşca parcă din sufletul lui, întrebându-se dacă va veni Ea. Nu putu dormi, se sculă şi aprinse un muc de lumânare, trase de câteva ori dintr-o ţigară şî puse capul pe pernă. Curios lucru, altădată liniştea îi făcea bine, acum parcă era singur într-o catedrală gotică, strivit de măreţia ei, exact ca atunci când fusese cu Veronica la Sfântul Ştefan şi femeia îi atinsese braţul uşor şi-i şoptise ,, Ce linişte, Mihai, parc-am fi numai noi doi pe lume!” Atunci îi zisese prima dată pe nume. La Platul de iarnă al lui Savoia ea ridicase capul pe sus să privească plafonul cu picturile lui stranii şi, când coborâse privirea, îi prinsese din zbor acei ochi cu căldura lor de un albastru obscur care lăcrimau. Trecuse Viena… Acum decorul era altul. Un palat, o cetăţuie, iar pe stănci îl va agăţa pe Călin, care o caută pe blondină. Nu-i zisese Veronica în glumă: ,,Zburător cu negre plete, vin la nopte de mă fură!” Ce nebună! Glumise ea atunci sau spusese un lucru serios? Să fugă în lume cu ea… Unde în lume? Este aşa de mică lumea!
Mihai Eminescu adormi muncit de gândul creării unei făpturi care să-i semene Veronicăi şi femeia i se strecură sub pleoape, ca un dar al nopţii.
A doua zi de dimineaţa Mihai se întălni cu studenţii pe Calea Filioarei, unde se jucau cu aruncarea greutăţii pe o poieniţă. Din când în când câte un student îi cerea câte o poezioară cu autograf, dar pe urmă se înghesuiseră şi căteva măicuţe care auziseră că e un mare poet . Călugăriţele, fermecate de muzica versurilor, le memora şi le recita pe la şezătorile lor.
La ceasuri de seară apăru şi Veronica, venise mai devreme de cum se aşteptase poetul, o zărise de departe în mantaua ei îngerească, părea însăşi Fecioara Maria printre călugăriţele care o însoţeau, rugând-o să le cânte ceva din cântecele ei. Era tristă, era obosită şi plânsă. La încrucişarea privirilor, Veronica parcă deveni alta, căpătă acea roşeaţă în obraji care o părăsise în ultimul timp şi ochii parcă se luminaseră dintrodată, întrega faţă căpătă alt chip, mai proaspăt şi mai vesel.
Eminescu îi sărută mâna ceremonios şi-i mângâie o zbilţă de păr căzută pe frunte. Veronica îi zâmbi discret şi-şi retrase mâna care rămăsese instinctiv într-ā lui.
-Ai uitat că nu suntem singuri, Mihai, îl dojeni discret femeia cu privirile la măicuţele curioase şi la studenţii ce-i înconjuraseră, admirându-i. Ce naiba, dăm de bănuit… Hai să mergem…
Plecară. În sfârşit erau singuri şi nu ştiau cu ce să înceapă, preferau însă să meargă unul lângă altul şi să tacă. Un bucium se auzi departe, către Ceahlău. Aproape se întunecase, razele soarelui aruncau lumina lor pe stejerişul din deal în culori galben-ruginii. Codri de aramă…
-Priveşte, Mihai, în vale cum se zbat plopii, fac valuri-valuri în razele soarelui, parc-ar fi o mare de argint…
-De treci codri de aramă, de departe vezi albind/ Şi-auzi mândra flăsuire ā pădurii de argint…
-…mie-mi plac mai mult culorile toamnei, continuă femeia, ţie, împerecherile de cuvinte…Probabil că prind viaţă vechile tale promisiuni în legătură cu poezia ta ruptă din folclor pe care voiai s-o citeşti la serata mea literară…
-Încă mai trebuie şlefuită, Veronico. Basmul l- am cules de la nişte ţărani care străngeau la fân la Agafton. Fusesem pe la mătuşe-mea care era călugăriţă acolo. L-am purtat cu mine pe la Viena, apoi pe la Berlin şi deabia acum prinde viaţă. Aş vrea ca din basm să scot câteva file, cum fac aurarii cănd scot metalul galben din minereu.. Îmi umblă prin cap un Zburător care seamănă cu chipul feciorului de împărat, Călin.
-Şi tu probabile vei fi Zburătorul…
-Dacă eu sunt Zburătorul, atunci tu trebuie să fii Fata de împărat.
Veronica râse, nu mai avea figura aceea obosită, în preajma poetului, se simţea uşoară ca un fulg şi era fericită. Uitase de toate necazurile ei, râdea îmbujorată, chicotea,ceva nou, nelămurit, parcă, inundase întrega ei fiinţă. Ajunseră pe poiana din faţa mânăstirii, o călugăriţă trecea cu o doniţă de apă în mână, din straiele ei negre se vedea doar un cap frumos de fecioară tânără, din care-i scânteiau doar ochii.
-Ce necazuri va fi adus-o aici, sărmana?- o consolă Veronica. Cândva îmi intraseră şi mie asemenea gărgăuni în cap. Aşa-i spusesem mamei, mai bine călugăriţă decât măritată!
-De te găseam aici călugăriţă, îmi puneam şi eu comănacul şi-mi îmbrăcam sutana!- glumi poetul.
Se aşezară pe o bancă, Eminescu scoase o hârtie din buzunar şi începu să-i citească: Fost-ā împărat odată şi trei fete el avea… Veronica se făcuse mică lângă el şi asculta ca o şcolăriţă sârguincioasă.
-Ce frumoasă este Mihai!- izbucni Veronica după ce poetul termină de citit.
-Arta, Veronico, e şlefuire permanentă…Din toată povestea aş vrea să scot numai dragostea dintre Cătălin şi Frumoasa lui mireasă.
Prima seară petrecută la Văratic.
-Te-ai întristat şi m-ai întristat şi pe mine cu această poveste, hai să mergem că mă ceartă mama!
Şi Veronica îi întinse mâna, se sculară şi plecară. Era linişte, aurul lunii poleia potecile, umbra Cehlăului străjuia zarea, câteva firişoare de nori îşi ţeseau fuiorele de razele lunii, parcă în natură era ceva tainic ca şî in sufletele lor care pluteau fericite în noapte.
-Noapte bună, Veronico!
-Noapte bună, Prinţul meu!