Magistra vitae

[altmariuscultural]

Mihai Zamfir
România literară nr. 39-40/2023

https://romanialiterara.com/2023/10/magistra-vitae/

Lumea profesorilor de română, ca și lumea scriitorilor, a editorilor și a librarilor, e de acord asupra unei constatări deprimante: se citește tot mai puțin în România și mai ales se citește la întâmplare. Cărțile marilor noștri clasici, ale scriitorilor de primă mărime nu se află în mâinile elevilor, ale studenților și ale tinerilor. Așa să fie oare?
Dacă e adevărat în legătură cu literatura națională, mă întreb cum stăm cu altă latură fundamentală a instruirii, cu istoria. Câtă istorie se știe astăzi de către cei care împlinesc 30 de ani? Cât de familiare le sunt numele și figurile principalilor domnitori români? Mi-e teamă că ignoranța istorică o depășește pe cea literară și că adolescentul bucureștean din anul 2023 nu mai are habar de ce s-a petrecut în țara lui în ultimele două-trei secole.
Dacă există destui scriitori români contemporani nemulțumiți – unii pe bună dreptate – că nu sunt citiți cum cred ei că ar trebui să fie, să observăm că un fenomen la fel de grav se petrece astăzi în aria istoriei. Manualele de școală și cursurile clasice de istoria românilor se opreau până de curând la datele fixate și la viziunea proprie sintezelor clasice – N. Iorga, George Brătianu, Constantin și Dinu Giurescu, Tratatul de istoria românilor. Asta cu toate că, din momentul apariției acelor cărți și până astăzi, nici teoria istoriei n-a stat pe loc, nici apariția de noi documente nu s-a oprit.
De aceea, e bine să constatăm o relativă renaștere a studiilor istorice la noi. Scrise de obicei de savanți aflați în culmea evoluției intelectuale, multe monografii și comentarii se ocupă, de exemplu, de momentele cel mai neguroase și mai controversate din istoria națională, ca, de exemplu, de originile Principatului Moldovei. Am aflat în ultimul timp date noi despre relațiile Moldovei cu Regatul Ungariei și cu Polonia, despre populațiile prezente pe teritoriul dintre Carpați și Nistru în Evul Mediu timpuriu, despre disputele religioase din aceeași perioadă etc. Cu alte cuvinte, despre ceea ce istoriografia noastră clasică a considerat că e de la sine înțeles sau că face parte dintr-o zonă neelucidată.
În legătură cu pasionanta și dificila problemă a întemeierii Moldovei, beneficiem de câteva contribuții de ultimă oră, între care se detașează cărțile lui Ioan Aurel Pop (începând cu cele consacrate Maramureșului), continuând cu lucrările despre modul în care voievozii maramureșeni au trecut munții în Moldova și au creat o unitate statală independentă. Un ultim studiu al istoricului pe această temă a apărut chiar în acest an (Momentul „Plonini“), aducând câteva date necunoscute marelui public, unele spectaculoase.
De același moment istoric inaugural s-a preocupat și Ștefan Florin Gorovei, în volume ce au stârnit mare interes printre specialiști, dar care nu au avut un ecou mai larg: mă refer la Întemeierea Moldovei. Probleme controversate (1997), admirabilă sinteză pe o temă studiată de autor decenii la rând.
Unele chestiuni ocolite cu obstinație multă vreme au devenit subiectele unor „istorii“ aflate uneori la marginea literaturii. De la Istoria lui Neagu Djuvara, trecând prin scrierile polemice ale lui Lucian Boia și terminând cu volumele lui Ovidiu Pecican despre omul Evului Mediu și despre istoria română modernă, mai multe cărți se adresează acum nespecialiștilor, oamenilor care posedă doar o legitimă curiozitate istorică. S-au avansat în aceste ultime contribuții ipoteze îndrăznețe, aflate însă mereu sub relativa protecție a literaturii.
Lectura marilor noștri scriitori e direct condiționată de modul în care limba română se predă în școală. Interesul omului de cultură pentru istoria țării lui ar trebui trezit de timpuriu, încă din clasele primare. S-a indus la noi în țară, prin propaganda de partid comunist, ideea că studierea istoriei României ar fi fost o cerință a „conducerii superioare“. În realitate, materia școlară cu acest nume a avut, până în 1990, o soartă dintre cele mai vitrege: se eliminau episoadele anti-rusești sau anti-sovietice din trecutul nostru, erau exaltate episoadele (inventate) de luptă de clasă, se ignorau numele marilor politicieni din epoca modernă, se trecea sub tăcere rolul regalității. Facultatea de Istorie de la universitățile din țară s-a desființat practic unindu-se cu cea de Filosofie, și astfel numeroase specialități de istorie au dispărut, pur și simplu.
Tare mi-e teamă că singurele nume de voievozi prezente în mințile românilor vor rămâne cele vehiculate de literatură (Vlaicu Vodă, Mircea cel Bătrân, Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare, Despot Vodă, Mihai Viteazul). Dar cum nici literatura nu se prea mai studiază în școală, atunci…