Cum a apărut „corectitudinea politică“? Auzim sintagma de zeci de ori pe zi, dar ea păstrează, pentru majoritatea oamenilor, un sens incert. Cine a inventat-o și de ce? Ca în cazul tuturor calamităților, e dificil să stabilești genealogia exactă a faptului și nu poți nici să atribui cuiva precis ideea inventării lui. Poate că un exemplu concret ne va ajuta mai mult decât dezbaterea conceptuală.
E sigur că opțiunile politice și filosofice ale oamenilor, mai ales ale celor iluștri, se pot schimba radical, pentru că individul de la 50 de ani este diferit de cel de la 20. Libertatea de evoluție intelectuală pare unanim respectată, dar lucrurile nu stau chiar așa. Libertatea de evoluție este, la unii, recunoscută cu generozitate, în timp ce la alții va fi negată cu violență. Să te ferească Dumnezeu să fi fost un gânditor excepțional, dar să te fi chemat Heidegger sau Jauss, Eliade sau Noica : îți va fi întoarsă pe dos fiecare cută a biografiei, de când erai student și până la moarte ; îți va fi puricat fiecare cuvânt din articole care au apărut (sau nu) sub semnătura ta ; va fi afișată fiecare frază pe care ai rostit-o (sau nu) față de prieteni, în public, frază ce nu există scrisă nicăieri, dar care poate fi apoi interpretată cu delicii. Mai mult și mai grav : vor fi vânate și descoperite, în operele sale de maturitate, adică în cele celebre, care au intrat în bibliografiile marilor Universități, formulări ce trimit direct la scrierile de tinerețe: iată dovada că, în adâncul sufletului, ai rămas același fascist ticălos.
De cealaltă parte a baricadei, lucrurile stau diferit. Nimeni nu-i reproșează lui Sartre că cerea ca anti-comuniștii „să fie împușcați ca niște câini turbați, împușcați, nu arestați, pentru că din închisoare se poate ieși“. Aura de mare scriitor francez a acestui potențial asasin nu pare cu nimic știrbită de afirmații precum cea de mai sus.
De asemenea, faptul că s-a aflat în conducerea Partidului Comunist Francez, că a fost stipendiat direct din fondurile NKVD-ului sovietic (cum s-a descoperit recent), nu pare a fi afectat gloria culturală a lui Louis Aragon, cântărețul în versuri franceze al stalinismului. Dacă pentru mari filosofi, cu simpatii de dreapta în tinerețe, tinerețea le va fi o veșnică povară, comuniștii cu apetituri criminale în tinerețe nu se jenează deloc la senectute.
Ce să mai spunem de tinerețile unor mari intelectuali (Gilles Deleuze, François Furet, Jean-François Revel, Brice Parain etc.), care cel puțin au denunțat cu forță propriile lor rătăciri comuniste de junețe, devenind apoi anti-comuniști consecvenți, în deplină cunoștință de cauză.
Cum rămâne atunci cu „păcatele tinerețelor“? Oricine observă că există aici două unități de măsură, situație ce datează de decenii și care s-a instalat în conștiința contemporană ca provocată de un virus stângist incurabil. O privire calmă asupra fenomenului în cauză ne oferă explicația. Exasperați și furioși de prăbușirea, în doar câteva luni de zile, a comunismului în Europa, comuniștii și simpatizanții lor au pornit în căutarea unei „soluții de avarie“, în căutarea unei formule care să salveze din comunism ce se mai putea salva.
A apărut atunci „corectitudinea politică“, adică posibilitatea de a exercita dictatura în numele unei justiții istorice, în numele răscumpărării secolelor de exploatare (a negrilor, a femeilor, a musulmanilor, a minorităților sexuale etc.). Dușmanul nu mai este acum doar capitalistul: este omul alb, creștin, educat și cu sexualitate normală. Adică nouăzeci la sută din populația țărilor avansate.
Să nu ne înșelăm! Mai slabă, mai puțin virulentă, intoleranța de tip comunist a rămas aceeași. Desigur că dispariția Uniunii Sovietice și a „lagărului socialist“ pune noii terori unele probleme dificile, mai ales de ordin financiar. Dar există destul de mulți resentimentari care nu se vor împăca niciodată cu prăbușirea Uniunii Sovietice și a ideologiei pe care fusese clădit acest Imperiu al Răului.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius