Mac Linscott Ricketts cu Mircea Eliade în campusul Universității din Chicago (1981)
Printre interviurile și convorbirile lui Mircea Eliade, există o categorie care, cu excepția cîtorva savanți sau cercetători, nu este deloc cunoscută. Ea e constituită din documente ce nu erau destinate publicării, ci aveau drept scop studiul și cercetarea într-un context dat. Dintre toate acestea, interviurile consemnate de Mac Linscott Ricketts (1930-2022) au o însemnătate aparte, dat fiind că urmăreau să clarifice aspecte mai puțin cunoscute sau controversate privind biografia și formația intelectuală ale lui Eliade1. Ele reprezentau o completare a documentării pe care profesorul Ricketts a întreprins-o în biblioteci din România și în arhiva personală a savantului de la Chicago. O bună parte din conținutul lor a fost folosită în monumentala sa biografie a tînărului Eliade2. Alte precizări au slujit cîtorva studii dedicate unor subiecte punctuale. Textul lor integral merită însă cunoscut ca atare și, de asemenea, integrat viitorului corpus al interviurilor.
Profesorul Ricketts – care ne-a părăsit recent, în 12 februarie – nu mai are nevoie de prezentare pentru cunoscătorii operei lui Mircea Eliade. Monografia consacrată perioadei lui formative este o lucrare de referință, care nu a fost încă depășită. Pe lîngă ea, a publicat un mare număr de articole (o parte dintre ele adunate în volum), aducînd contribuții solide, durabile la cunoașterea operei și activității savantului român. Din nefericire, nu a mai reușit să ducă la bun sfîrșit marea carte la care lucra, Mircea Eliade dezrădăcinatul, o continuare a primei monografiii (dar reluînd-o, cu începere din anul 1940). A publicat doar cîteva capitole, care reprezintă cele mai bune contribuții de pînă acum la cunoașterea acelei perioade și a acelor chestiuni. Ricketts a fost, de asemenea, un neobosit traducător al scrierilor românești ale fostului său profesor. I-a tradus în engleză aproape toate cărțile și o mare parte a articolelor. Numai unele dintre ele au fost publicate. Sperăm că și celelalte vor începe să apară acum, sub atenta îngrijire a profesorului Bryan Rennie, unul dintre cei mai buni cunoscători și interpreți ai lui Eliade, care îl continuă în multe privințe pe Ricketts.
În arhiva lui Ricketts se păstrează relatarea a patru dintre întrevederile sale cu Eliade, datînd din 31 octombrie 1981, 11 mai 1983, 5-7 martie 1984 și 6-14 octombrie 1984. Cu excepția celei din urmă, care s-a întîmplat la Paris, toate celelalte au avut loc la Chicago. Primele două au fost intitulate „interviuri“, iar ultimele două „vizite“, probabil datorită lungimii lor3. Nu există nici o relatare a ultimei întîlniri, în Washington (17-21 aprilie 1985), și nici a celei din urmă convorbiri telefonice, cu o lună înaintea morții lui Eliade. Următoarea vizită la Chicago a fost planificată pentru 17 mai 1986, dar, în lipsa lui Eliade, Ricketts și-a însemnat doar o scurtă discuție cu Christinel.
După călătoria de cercetare în România (aprilie-iulie 1981), Ricketts avea noi întrebări pregătite pentru Eliade. Monografia la care lucra fiind dedicată perioadei românești a vieții lui, multe dintre acestea erau legate de politică și, cu precădere, de acuzațiile ce-i fuseseră aduse în ultimul deceniu (începînd din anul 1972, cu revista Toladot). Pe lîngă răspunsuri la întrebările pregătite dinainte, Ricketts și-a însemnat răspunsuri la noi întrebări. Împreună cu descrierea vizitei, a înregistrat diferite alte lucruri auzite de la Eliade sau de la cei din jurul lui. Dacă o parte dintre acestea sună familiar azi, trebuie ținut cont de faptul că al doilea volum al autobiografiei a fost publicat abia în anul 19884.
Întrucît spusele lui Eliade au fost consemnate în vederea documentării, nu pentru publicare, Ricketts a folosit atît persoana întîi, cît și persoana a treia. Le-a așternut pe hîrtie într-o formă abreviată, cîteodată fără articol, pronume sau verb. În traducerea românească am completat în mod tacit părțile de vorbire absente, dar nu am încercat să modific aspectul stenografic general al transcrierii. Am folosit paranteze pătrate numai pentru acele cîteva completări care merg dincolo de gramatică și stil, aducînd un plus informațional.
În virtutea naturii lor, atît întrebările, cît și răspunsurile sînt pline de informații – nume, titluri, date, fapte – care le erau cunoscute vorbitorilor, dar care ar putea să nu îi fie la fel de familiare cititorului de azi. Am adnotat aici o parte a acestor date pentru a evita nedumeririle și confuziile. Multe dintre persoanele la care se referă Ricketts sînt pomenite doar cu numele sau prenumele. În ediția textului englez – pentru a interveni cît mai puțin în el – am menționat în note numele complet, alături de o scurtă notă biografică. Traducerea permite însă mai multă libertate. Prin urmare, în majoritatea cazurilor am introdus tot numele în text, limitînd adnotările la acele persoane care ar putea fi mai puțin cunoscute cititorilor de limbă română.
Cîteodată Ricketts a adăugat un semn de întrebare pentru a marca fie faptul că informația nu e sigură, fie că nu îi este cunoscută și trebuie urmărită mai departe. Nu putem spune unde incertitudinea se datorează memoriei lui și unde celei a lui Eliade. Dat fiind că acest semn era destinat propriilor sale cercetări, am considerat că – exceptînd unul sau două cazuri – se poate renunța la el.
Mai multe dintre întrebările cu care venise la Eliade au rămas fără răspuns, probabil pentru că Ricketts nu a mai apucat să aducă vorba despre subiectul lor. Din acest motiv au fost raturate în manuscris. Unele dintre ele – dar și altele care primiseră deja răspuns – revin în interviurile succesive. Am păstrat și întrebările raturate pentru că, luate în totalitatea lor, ele ne ajută să înțelegem atît planul convorbirilor, cît și felul în care s-au materializat. Una dintre întrebările lipsite de răspuns nu a fost raturată. Oare pentru că Ricketts adusese vorba despre ea, dar nu-și mai amintea ce a spus Eliade? Probabil. În cazul altora, și-a notat că răspunsul a fost mai mult sau mai puțin neconcludent. Toate acestea își pot dovedi utilitatea într-un context lărgit, așa că am redat manuscrisele în integralitatea lor.
*
Mac Linscott Ricketts, Bryan S. Rennie, Liviu Bordaș (Independence, VA 2 martie 2019)
Prima întrevedere, cea din toamna anului 1981, e înregistrată într-un caiet școlar, adus din România, pe coperta căruia scrie „Interviu cu Mircea Eliade“. El cuprinde 38 de file, dintre care 35 de pagini, majoritatea recto (numai șapte verso), sînt scrise cu diferite pixuri de culoare albastră. Ultimele patru pagini conțin note despre cărțile și revistele pe care Ricketts le căuta.
Întrebările lui și răspunsurile sau remarcile pe care le-a consemnat privesc cu precădere perioada formativă a lui Eliade, anii simpatiei pentru Mișcarea Legionară, atitudinea față de România comunistă, cărțile la care lucra și, într-o mai mică măsură, ideile lui din sfera istoriei religiilor. De data aceasta, nimic despre literatură. Romanul Maitreyi e pomenit în contextul vizitei la Chicago pe care eroina lui a făcut-o în anul 1973. Aflăm și detalii din viața lui Eliade care sînt mai puțin cunoscute sau față de care nu s-a manifestat prea mult interes: regimul somnului, cel al consumului de alcool, atitudinea personală față de droguri, artrita de care suferea, aspirația la Premiul Nobel ș.a. O parte dintre ele vor reveni și cu ocazia următoarelor întîlniri.
Asemenea majorității interviurilor, și acestea trebuie folosite cu grijă. De pildă, nu e întotdeauna sigur ceea ce vine de la Eliade și ceea ce a fost adăugat de Ricketts din alte surse. Unele informații aparțin, în mod vizibil, tărîmului zvonisticii exilului: bîrfe pline de imaginație, în special cu privire la scurtul angajament politic al lui Eliade de la sfîrșitul anilor ’30.
Iată un singur exemplu, ce poate fi considerat exemplar. Informația privitoare la colegul lui, arheologul Vladimir Dumitrescu (1902-1991), care i-ar fi ținut locul ca ministru al propagandei, pînă ce Eliade s-ar fi întors la București, nu are cum să vină de la el. E foarte probabil o șușoteală, culeasă de Ricketts din cercurile emigrației românești, la fel ca aceea despre inexistentul frate al lui Christinel, care ar fi murit într-un lagăr. Dumitrescu nu ocupase niciodată acea poziție. În primul guvern național-legionar (4-14 septembrie 1940), ministrul propagandei naționale a fost Nichifor Crainic. În cel de-al doilea (14 septembrie 1940-24 ianuarie 1941), fotoliul Subsecretariatului de stat pentru presă și propagandă a fost ocupat de avocatul Alexandru Constant (1906-1986). Dumitrescu era unul dintre cei doi secretari generali ai Departamentului educației naționale, cultelor și artelor, sub ministeriatul lui Traian Brăileanu. Și mai important, se afla în acea funcție încă din timpul cabinetului anterior (4 iulie-4 septembrie 1940).
Mac Linscott Ricketts e ultimul biograf al lui Mircea Eliade care a putut beneficia nu doar de acces direct la arhivele lui, ci și de o legătură personală permanentă cu el. (Ceilalți au fost – în ordine cronologică și dezordine valorică – Dennis Doeing, Ioan Petru Culianu, Adriana Berger și Mircea Handoca.) Celor care vin după ei le rămîn doar arhivele lui Eliade din București, Paris și Chicago. De aceea, convorbirile acestea dintre bătrînul savant și biograful lui – dintre profesor și elev, maestru și discipol – au o semnificație ce depășește informația, desigur valoroasă, pe care ne-o transmit.
____________________________
Note:
1. Reiau aici și în cele ce urmează o parte a introducerii la versiunea originală a interviurilor, în curs de publicare în revista Journal of Romanian Studies (Liverpool), V, nr. 1, 2023.
2. M.L. Ricketts, Mircea Eliade. The Romanian Roots, 1907-1945, vol. I-II, East European Monographs, Boulder/Columbia University Press, New York, 1988.
3. Scrisorile lui Ricketts către Eliade oferă alte date contextuale despre vizite. Mircea Eliade și corespondenții săi, vol. IV, ed. de M. Handoca, Criterion Publishing, București 2006, pp. 106-265 (219-221, 236-237, 245-247). V. și M. Eliade, Jurnal, vol. II, ed. de M. Handoca, Humanitas, București, 1993, pp. 442-443, 449-450, 476-478.
4. Responsabilă de întîrziere a fost prima editură, Harper & Row, care, așa cum vom vedea mai încolo, pregătea și o carte „contra-autobiografică“ despre Eliade.
