Lucian Boia: «România Mare a evoluat pe o scenă extrem de fragilă, cu primejdii răsărind la tot pasul»

[altmariusistoric]

https://www.historia.ro/sectiune/timp-liber/articol/lucian-boia-rom...

Volumul ”În jurul Marii Uniri de la 1918. Națiuni, frontiere, minorități” de Lucian Boia va fi lansat joi, 2 noiembrie, ora 19.00, în librăria Humanitas de la Cișmigiu. La eveniment vor vorbi, alături de istoricul Lucian Boia, politologul Ioan Stanomir și jurnalistul Marian Voicu.

„Sărbătorirea Marii Uniri e cu totul legitimă. E legitimă și o doză de mitologie: toate națiunile o au! Dar avem nevoie, dincolo de comemorări și de simbolistica eroică, și de o istorie făcută fără prejudecăți, în spiritul unei abordări critice. Cel puțin din partea istoricilor profesioniști! Ne trebuie în tot cazul o istorie europeană. România nu e o insulă, e parte a unui ansamblu. Nu ne putem izola, nici în interpretarea istoriei, nici în modul cum ne raportăm la ziua de azi ori de mâine. Dacă privim izolat crearea României Mari, riscăm să facem abstracție de evoluțiile globale și totul să ni se pară minunat. În fapt, România Mare a evoluat pe o scenă extrem de fragilă, cu primejdii răsărind la tot pasul – și, desigur, istoria încă nu s-a încheiat. Calea europeană nu înseamnă revenirea la vechi frontiere, ci, ca țel final, dispariția frontierelor și transformarea Europei dintr-un continent până nu demult conflictual într-o casă în egală măsură primitoare pentru toți locuitorii săi. Miza, pentru noi toți, nu e trecutul, ci viitorul“, spune istoricul Lucian Boia.  

„România e absentă în dezbaterea istoriografică europeană. Pe piața ideilor, cum se spune, nu prea existăm. Răspunderea o poartă cei care încă n-au aflat că istoria se face, astăzi, altfel, în orice caz nu reîncălzind la nesfârșit vechiul discurs naționalist. Centenarul Marii Uniri, în loc să stimuleze cercetări înnoitoare, riscă să se rezume la reafirmarea unor locuri comune. În memoria istorică a românilor a rămas doar o schemă mult simplificată a procesului istoric desfășurat între 1914 și 1918. Toți românii, cu puține excepții, ar fi tras atunci într-o singură direcție. Nu e chiar așa! Adevărul, pur și simplu, este mai complex și mai nuanțat“, adaugă Lucian Boia.

Vă prezentăm mai jos un fragment din volumul ”În jurul Marii Uniri de la 1918. Națiuni, frontiere, minorități” de Lucian Boia:  

Cele două jumătăți ale dublei monarhii mergeau în direcții diferite, chiar opuse. Austria părea că se îndreaptă spre o autentică federalizare; Ungaria, dimpotrivă, înțelegea să-și consolideze „statul național unitar“. O întrebare firească decurge de aici: ce s-ar fi întâmplat cu această bizară construcție dacă n-ar fi izbucnit Primul Război Mondial, care i-a pus capăt? Pe de o parte, diversele naționalități erau tot mai active în a-și revendica drepturile, pe de altă parte trebuie totuși constatat că dubla monarhie nu a trecut prin nici o criză majoră până la 1914, și chiar până în ultimele luni de război, în 1918. Armata, așa cum era ea, alcătuită din toate naționalitățile, s-a dovedit credincioasă împăratului. Erau în monarhie și factori de coeziune, nu numai germeni de disoluție. Dacă Austro-Ungaria a rezistat, în condiții de război, până aproape de sfârșit, e de presupus că, fără război, ar fi avut șanse să supraviețuiască, cel puțin încă un timp. Desigur, idealul ar fi fost să se transforme într-o federație de popoare egale între ele. Dar asta ar fi însemnat o restructurare de asemenea proporții, încât nu e deloc clar cine și cum ar fi putut să o înfăptuiască. I s-a atribuit un proiect de acest fel arhiducelui Franz Ferdinand, moștenitorul tronului (cel ucis la Sarajevo în 1914), însă e imposibil de ghicit cât de departe ar fi fost dispus să meargă, sau ar fi reușit să o facă. Cum să „federalizezi“ o Ungarie care nu vroia în nici un chip să se federalizeze, ci, dimpotrivă, înțelegea să devină tot mai ungară, tot mai maghiară? Aurel C. Popovici, român bănățean de origine și teoretician al naționalismului, a publicat în 1906 o carte care a stârnit un anume interes: Statele Unite ale Austriei Mari. Era proiectul federalizării monarhiei habsburgice, pe baze strict naționale, ceea ce însemna ieșirea nu numai din logica maghiară a statului național unitar, ci și din formula austriacă a conglomeratului de „țări istorice“. Ar fi rezultat 15 state, fiecare dintre ele cu un profil național cât mai consistent. Austria și Ungaria rămâneau strict cu teritoriul lor etnic. În fosta parte austriacă, cehii ar fi avut statul lor, fondat însă pe criterii etnice și nu istorice, așa că trebuiau să renunțe la zonele predominant germane din Boemia și Moravia, care s-ar fi organizat în două state distincte. și Galiția se împărțea în două: Galiția apuseană, cu netă majoritate poloneză, și Galiția răsăriteană, predominant ucraineană. Trento și Triestul, majoritar italiene, ca și teritoriul sloven, se detașau, la rândul lor. În fosta parte ungară, nu doar Transilvania istorică, ci întreg teritoriul predominant românesc, până la o limită corespunzând în linii mari actualei frontiere româno-maghiare, plus cea mai mare parte a Bucovinei, se organizau într-un stat românesc. La fel, în nordul Ungariei, apărea un stat slovac, iar în sud, unul sârbesc. ținutul secuiesc se organiza de sine stătător, detașându-se de Transilvania. Croația, firește, rămânea între granițele ei. 
Proiectul lui A.C. Popovici limita la maximum amestecul de naționalități, trasând frontierele interioare ale monarhiei în așa fel încât să rezulte spații etnice cât mai coerente. Chiar și așa, oarecum atenuată, diversitatea etnică rămânea totuși prezentă. În Transilvania, de pildă, eliminându-se ținutul secuiesc, ponderea românilor creștea, fără îndoială, însă ungurii, ca și germanii, ar fi deținut în continuare procente semnificative. Marele cusur al acestui plan îndrăzneț era însă unul de ordin practic: inaplicabilitatea lui. Cine și cum ar fi reușit să „refondeze“ monarhia habsburgică, așezând-o pe cu totul alte baze? 
Se mai discuta în jurul unui proiect, pus în dezbatere de socialiștii austrieci (prin liderul lor Karl Renner). Spre deosebire de demersul lui A.C. Popovici, acesta lăsa neatinsă organizarea teritorială, axându-se strict pe deplina autonomie culturală a fiecărei naționalități, și a fiecărui individ în parte. Oarecum după modelul religios: apartenența la o anumită confesiune fiind independentă de structurile politico-administrative. La nivel național, dar și la nivel local, naționalitățile ar fi format asociații cu drept de decizie în toate chestiunile privitoare la viața culturală și la sistemul educațional, cu totul independent de împărțirile teritoriale ale dublei monarhii. Imperiul ar fi căpătat astfel o îndoită organizare: una politică, alta culturală, care n-ar fi coincis una cu cealaltă. Greu de spus cum ar fi funcționat un asemenea sistem. N-ar fi complicat oare și mai mult, și așa atât de complicata Austro-Ungarie? 
În chip paradoxal, poate că tocmai aceste nesfârșite complicații ar fi ținut în viață monarhia habsburgică, dacă n-ar fi intervenit înfrângerea în război. Toate erau atât de împletite, și etnic, și religios, și sub toate aspectele, încât despărțirea unora de ceilalți se anunța a fi la fel de complicată precum eventuala restructurare a imperiului. În aceste condiții, cel mai simplu era să se aștepte (nu se știe prea bine ce și până când!). Conflictul mondial a avut „meritul“ de a impune în final o soluție, care în condiții „normale“ cu greu s-ar fi găsit.