Literatura – ficţiune şi/sau evaziune

[altmariusideea]

Eseu:
Literatura – ficţiune şi/sau evaziune 

de Florina Ilis

http://www.romlit.ro/literatura__ficiune_i/sau_evaziune Dacă pentru elaborarea cronicii unei vieţi ar trebui să avem în vedere combinatoria multiplă de procese psihice, spirituale şi sufleteşti, care compun fiinţa noastră interioară, precum şi şirul evenimentelor trăite, reprezentând viaţa propriu-zisă, atunci, pentru ca acea cronică să fie completă, ar trebui ca ea să cuprindă şi o istorie a ratării tuturor potenţialelor vieţi pe care nu le vom fi trăit deoarece din toate drumurile posibile cu care ne întâmpină existenţa vom fi ales, tot căutând, unul singur.  Dar o asemenea descriere a unei istorii personale în timp real nu este posibilă, deoarece viaţa individuală nu poate fi separată nici de condiţiile de ansamblu ale realităţii lumii, ceea ce, inevitabil, ar deschide, în plus, o perspectivă nemărginită şi imposibil de controlat, nici de multitudinea de relaţii şi conexiuni cu ceilalţi semeni, adică a altor istorii cu care se intersectează şi/sau se întrepătrunde o istorie personală.  Aşa s-a născut literatura/ficţiunea, ca o nevoie de a face totuşi posibilă istoria unei/unor vieţi. Cu ajutorul unor tehnici specifice, literatura/ficţiunea selectează, operează transformări, elimină şi îndepărtează neesenţialul, transpunând în cuvinte ceea ce este imposibil de exprimat în limbajul comun. Să descrie cât mai precis orice istorie individuală ca pe una semnificativă şi consistentă celei reale şi, întregind astfel realitatea, să elimine infinitele spaţii albe, să scoată la lumină altele, făcându-le, implicit, perceptibile simţului comun.  Fizica lui Newton, presupunând existenţa unui fundal static în care spaţiul şi timpul reprezintă mărimi absolute, este, din această cauză, dependentă de fundal. Relativitatea generală a impus, ducând la o adevărată revoluţie în fizică, perspectiva independenţei de fundal. Dar, cu toate schimbările majore produse în mentalul european de către noile descoperiri din fizică de la începutul secolului al XX-lea, marea majoritate a oamenilor obişnuiţi percepe lumea ca pe o scenă în care fiecare îşi joacă rolul de la naştere până la moarte, în timp ce scena pe care ne mişcăm, rămâne, în esenţă, cu excepţia decorului, oarecum, neschimbată. Deşi, în teoria relativităţii generalizate spaţiul şi timpul sunt concepute ca mărimi relative, după aproape un secol de la formularea ei, reprezentările cu care operează mintea umană au rămas, în esenţă, newtoniene. Indiscutabil, universul nu se conduce după legi umane. Iar legile fizice ale universului sunt cum nu se poate mai abstracte şi mai greu de înţeles pentru marea majoritate dintre noi. Nu e oare mult mai uşor să ne gândim la spaţiu şi la timp în termeni umani şi la o scară umană, să umanizăm aceste mărimi abstracte, lipsite de concreteţe? Nu e oare mult mai uşor să mă gândesc la timp ca având o semnificaţie newtoniană, curgând dinspre trecutul de dinaintea naşterii mele până la viitorul infinit de după moartea mea, decât să-l văd ca pe un ceva invizibil, modificând o abstractă reţea de relaţii care să descrie câmpurile spaţiale? Iar spaţiul? Cum să ţi-l imaginezi ca pe un joc matematic şi imperceptibil de noduri, bucle şi curburi ascunse ochiului liber sau în n-dimensiuni, când noi ne mişcăm după repere şi direcţii foarte clare? Având o percepţie atât de limitată asupra structurii abstracte a lumii, mintea noastră este încă incapabilă să se desprindă de ideea unui fundal fix cu care se găseşte într-o dureroasă şi grea dependenţă. Până când, fără ajutorul tehnologiei, nu ne vom pierde noţiunea de materialitate sau, după cum anticipează literatura sciencefiction, nu vom fi trăit experienţa teleportării cuantice, nu vom reuşi să înţelegem şi să simţim adevărata natură a spaţiului şi a timpului.  Până atunci însă nu vom face nimic altceva decât să ne consumăm în lumea mecanică a fizicii clasice, o mecanică de care depindem în mod fatal şi inevitabil şi să ne adaptăm conştiincios la nivelul la care simţurile noastre au fost reglate perceperii conştiente ale mecanismelor ei. Chiar dacă, undeva în dimensiuni invizibile, cuantice, structurile elementare care alcătuiesc ţesătura intimă a universului au proprietăţi stranii, imperceptibile, greu de urmărit cu mintea omenească, la scara la care omul îşi duce existenţa, în lumea reală, vizibilă, cauzalitatea fizică, descrisă de legile lui Newton, corespunde cel mai bine modului de percepţie uman. Conform principiului cauzalităţii fizice, dacă evenimentele se produc sub influenţa forţelor gravitaţionale, prin calcul, se pot cunoaşte stările trecute şi viitoare ale unui sistem pornind de la starea sa iniţială. În temeiul acestui principiu se poate explica mişcarea planetelor, a sateliţilor şi a cometelor, dar şi fluxul şi refluxul sau chiar mişcarea de precesie a Pământului. Într-un cuvânt, se poate măsura şi explica vizibilul. Pentru partea nevăzută, ascunsă, a lumii avem la dispoziţie fantasticul, magicul, fantezia...  Universul descris de Newton e unul familiar, cunoscut şi accesibil puterii de înţelegere a intelectului nostru. De la mişcările planetare la mişcările mărilor şi oceanelor, totul se conformează sistemului nostru de percepţie. În schimb, cum am putea să ne imaginăm inseparabilitatea cuantică a particulelor sau să ne reprezentăm principiul indeterminării? Ce să mai vorbim de discontinuitatea la scară Planck a spaţiului şi a timpului?! Vă puteţi imagina că nu trăiţi într-o lume tridimensională, aparent netedă şi regulată, ci într-una cu un număr oarecare de dimensiuni, discontinuă şi aparent haotică? Ce s-ar întâmpla dacă, într-o bună dimineaţă, maşina parcată în faţa casei v-ar apărea sub forma intimităţii materiei din care este compusă şi suprafaţa din jurul ei ar putea fi brusc observată în structura sa cuantică, dezvăluind o geometrie stranie, discontinuă?! Aţi încerca să puneţi cheia în contactul unei asemenea maşini?!  Ceea ce am vrut să relev este faptul că în viaţa de zi cu zi manifestăm un dezinteres total faţă de manifestările cuantice ale materiei, tot ceea ce ne preocupă pe parcursul nostru de timp numit viaţă sunt formele cele mai adecvate de adaptare la mecanismele perceptibile ale lumii. În multe privinţe, aşadar, Newton continuă să-şi pună amprenta pe felul de a gândi al omului. Einstein, un mare admirator al lui Newton, dar şi un fizician circumspect în privinţa lumii cuantice, afirma într-o scrisoare către M. Solovine că, în fapt, nu ne putem aştepta ca lumea să fie ordonată, că dimpotrivă, a priori, lumea este haotică. Dând drept exemplu axiomele teoriei relativităţii care presupun un înalt grad de ordine al lumii obiective, ordine pe care nu suntem îndreptăţiţi să o admitem ca fiind dată, Einstein afirmă că orice încercare de a gândi lumea şi de a o ordona este un miracol. Ordonarea lumii devine, astfel, mai mult decât necesară, ea fiind, în cazul omului, vitală.  Servindu-se de cauzalitate ca de una dintre legile sacre ale existenţei, în felul său de a descrie lumea şi sentimentele, scriitorul este şi el un Einstein care gândeşte lumea în termenii relativităţii, dar o ordonează ficţional sau narativ în sens newtonian.  exactAstfel, fie că e vorba despre romanul de factură clasică, fie că e vorba despre romanul modern sau despre experienţele ficţionale postmoderne, principiul cauzalităţii este cel care determină într-o măsură mai mult sau mai puţin precisă firul relatării evenimentelor. Până şi experienţele de tip textualist, presupun o dimensiune cauzală, dacă nu a evenimentelor narate atunci a relaţiilor dintre cuvinte care, inevitabil, se supun unei anumite logici gramaticale. Dacă, însă, după cum afirmă fizicienii, cauzalitatea este cea care dă structura lumii, explicând atât consistenţa, cât şi relaţiile cauzale ale lucrurilor, atunci literatura sau ficţiunea, când relatează povestea evenimentelor, interesându- se mai mult de procesualitatea lor decât de descriere, vorbeşte cel mai bine despre structura şi ţesătura intimă a lumii. Şi, totuşi, literatura nu este o fizică travestită în cuvinte poetice, iar romanul, cu toate teoriile sale, n-a dus la descoperirea niciunei legi în fizică. Niciodată, de pildă, superba lege a coincidenţelor şi a întâmplărilor, lege care, guvernând în formă absolută ficţiunea, generează poveştile, nu a putut fi demonstrată în realitate prin ecuaţii matematice. Toate sunt ecuaţiune, scria Eminescu. Orice moment în viaţa Universului e ecuaţiunea momentului următor. Orice moment prezent e ecuaţiunea momentului trecut. Eminescu formula cu aceste cuvinte simple legea ordinii cauzale a lumii. Adaptând-o cerinţelor ficţionale, se poate afirma că unul dintre cele mai active principii care guvernează universul ficţional se datorează tocmai legii coincidenţelor şi întâmplărilor, dinamica acestuia funcţionând în conformitate cu legea ordinii cauzale a lumii.  Dacă aş spune că, exact în momentul în care vorbesc despre legea cauzalităţii ficţionale, undeva departe, într-o zi plăcută de iunie, într-un sat din Vestul ţării, Doamna M, făcând ordine printre hârtiile rămase în urma morţii bunicii sale, găseşte o scrisoare cu paginile îngălbenite, strecurate între filele vechii Biblii, atunci legea coincidenţelor şi a întâmplării cauzale s-ar pune uşor în mişcare, făcându-vă să vă gândiţi deja la o continuare, să evadaţi din momentul prezent şi să vă imaginaţi în felurite moduri conţinutul vechii scrisori.  Mă întreb, câte procese şi evenimente ar trebui să descrie, în ordine cauzală, fizica, pentru ca, din prezentul nostru să se ajungă în prezentul doamnei M care citeşte o uitată scrisoare?  Probabil o infinitate! De memoria câtor calculatoare ar avea nevoie fizica ca să refacă toată ţesătura trecutului cauzal al celor două evenimente independente unul de celălalt şi să le construiască un viitor cauzal comun sau, cel puţin, un prezent în care ele să se întâlnească? Greu de răspuns la aceste întrebări. În mintea mea însă exprimarea simultaneităţii dintre cele două evenimente nu a durat aproape nimic, poate doar câteva secunde, secunde necesare aşezării în cuvinte şi exprimării coerente a acestei idei. Într-un fel, acesta este şi rostul literaturii, de a scurta şi de a lumina, de a face vizibilă reţeaua secretă de relaţii dintre evenimente îndepărtate, aproape imposibil de întâlnit şi de a alege din infinitul ocean de procese şi evenimente simultaneităţi corespondente şi semnificative.  Dar literatura nu poate lumina totul dintr-o dată, acest lucru este imposibil, ci o face pe porţiuni, alegându-şi subiectele sau evenimentele pe care doreşte să le reînvie, stabilind între acestea, conform legii amintite, raporturi mai mult sau mai puţin întâmplătoare, fără a neglija însă, se înţelege, cauzalitatea determinantă a propriului său univers. În al doilea rând, literatura mai are, faţă de realitate, un avantaj enorm, acela de a manipula, conform legilor de dezvoltare ficţională şi/sau gramaticală, timpul. În al treilea rând, felul în care percepem lumea se reflectă implicit şi asupra raportului în care ne aflăm cu noi înşine şi cu ceea ce ne-am dori să fim sau să trăim.  „Oamenii nu sunt mulţumiţi cu soarta lor şi aproape toţi – bogaţi sau săraci, geniali sau mediocri, celebri sau anonimi – şi-ar dori o viaţă diferită de aceea pe care o trăiesc. Deci, pentru a potoli – în mod fraudulos – această dorinţă s-au născut ficţiunile. Acestea sunt scrise şi citite pentru ca oamenii să trăiască vieţile pe care nu se resemnează să nu le aibă. În orice roman clocoteşte un nonconformism, se zbate o năzuinţă.” Mario Vargas Llosa, Adevărul minciunilor, p. 8.  Aceste cuvinte scrise de Mario Vargas Llosa ca un fel de introducere la minunata carte de eseuri dedicate unui număr de 35 de mari opere din literatura universală pot foarte bine să ilustreze discuţia de astăzi, cu toţii fiind de acord că din punct de vedere psihologic, oamenii au simţit din toate timpurile nevoia de ficţiune în scopul evadării din realitatea ternă, cenuşie sau banală a vieţilor noastre. Pe de altă parte, Llosa exprimă o viziune comună tuturor celor ce înţeleg literatura şi adevărurile literare ca o reprezentare a realului sau o alternativă ficţională a realităţii, chiar dacă nu şi ontologic posibilă.  Am avut privilegiul, printre atâţia alţii, de a-l asculta pe scriitorul peruan prezent la Facultatea de Litere din Cluj, motivând cu tact şi fermitate acest punct de vedere, nearătânduse prea impresionat de statisticile pesimiste ale lui Gabriel Liiceanu, statistici care prezentau o lume în care numărul adevăraţilor cititori este în scădere vertiginoasă sau alarmantă. Să înţelegem, oare, că dacă, adeverindu- se statisticile pesimiste, şi oamenii citind tot mai puţin, nevoia de ficţiune şi de evadare (evaziune) va dispărea implicit, iar scriitorii îşi vor pierde menirea? Sau, chiar dacă această nevoie nu va dispărea, va fi totuşi satisfăcută, a început deja să fie satisfăcută, cu ajutorul altor tehnici de fabricare a unor minciuni adevărate, care dau evaziunii un lustru mai apropiat de realitate decât o poate face, în ciuda, iluziei create, literatura? Mă gândesc, evident, la televiziune, precum şi la noile tehnologii din lumea internetului, care, mai ales în cazul celor foarte tineri, au reuşit să-i seducă cu ajutorul mecanismelor de organizare persuasivă a unor poveşti făcute pe viu ce conferă tuturor iluzia de a fi reale, fiindcă îl fac adeseori erou chiar pe protagonistul însuşi (mă gândesc la site-urile de socializare). Ar fi prea simplu să fie aşa.  Literatura oferă, într-adevăr, posibilitatea şi libertatea evadării, dar, inversând oarecum direcţia, aş spune mai degrabă că e vorba nu de o evadare din sine, ci de o evadare în sine, de o căutare a sinelui profund prin intermediul vieţii personajelor ficţionale. Evident, pierderea forţei literaturii se produce în cazul în care şi alte „arte”, mizând pe ideea că oamenii au nevoie de ficţiuni vor încerca să le ofere ca pe un bun de larg consum posibilitatea evadării. Dar, adevărata literatură reprezintă o evadare în sine şi nu în afara sinelui, fiindcă numai literatura poate provoca această aventură înspre sine şi înţelegerea sinelui.  În timpurile actuale omul şi-a pierdut capacitatea naturală de a trăi în mod nemediat şi nedisimilat ceea ce simte cu adevărat. Prin intermediul literaturii, cea mai profundă inimă a fiecărui cititor este atinsă şi adusă la suprafaţă şi, printr-un miracol pe care numai lectura unei cărţi îl produce, sentimentele şi trăirile adânc îngropate răbufnesc făcând ca inima cititorului să trăiască la unison cu vieţile narate de povestirea pe care o citeşte, dându-i astfel iluzia trăirii. Literatura ne aminteşte cine suntem, ne reaminteşte de noi înşine, ne învaţă despre noi înşine. N-o poate face decât luândune de mână şi purtându-ne prin labirintul ei de poveşti să ne indice drumul înspre emanciparea de sine. Adevărata literatură nu minte, ci ne emancipează, ne confruntă cu noi înşine, nu ne pierde în vastitatea lumilor ei decât pentru a ne regăsi şi pentru a-şi atinge scopul nu pregetă în a inventa adevărul minciunilor.  Dacă pe facebook sau pe blog fiecare dintre noi îşi poate crea o identitate, prin pozele pe care le postăm acolo, prin ideile debitate în văzul lumii, prin dorinţa de a ne ajusta o identitate care să arate cât mai atrăgător posibil, iluzionându-ne că acea identitate este viaţa noastră, înspre care evadăm ca să ne vedem cu celelalte identităţi din lumea virtuală, în mod real, numai literatura ne poate oferi iluzia de viaţă şi de trăit şi face acest lucru, în literatura modernă, de pildă, fără măcar să se ostenească să facă descrieri de personaje sau caracterizări în stil clasic. Omul fără însuşiri al lui Musil conţine în el mai multă viaţă decât omul cu însuşiri din orice reality show, chiar dacă cel din urmă reuşeşte să ţină în faţa televizoarelor milioane de telespectatori, în timp ce personajul lui Musil îi dezinteresează pe cei mai mulţi.  Drama conştiinţei omeneşti este aceea că, dacă pe parcursul unei vieţi, în caracterul nostru, ne schimbăm foarte puţin, uneori imperceptibil, devenind în fapt exact ceea ce suntem, în ceea ce priveşte însă sentimentele, acestea sunt mereu schimbătoare, antrenându-ne într-o dispută permanentă cu imuabilitatea caracterului nostru, punându-l în situaţia neplăcută adeseori de a se adapta la schimbările prilejuite de instabilitatea noastră emoţională.  Evident, şi în realitate există o scară de timp la care orice schimbare devine semnificativă, această scară, însă, imperceptibilă şi imposibil de controlat, trasează o hartă imaginară a proceselor care, în funcţie de evoluţia lor, sunt mai rapide sau mai lente la scara universului. Fizica actuală defineşte, din acest punct de vedere, lumea noastră, ca o istorie a proceselor care au loc în întregul univers. Nu ne putem lipsi de literatură, fiindcă este singura artă capabilă să prezinte, cu ajutorul cuvintelor, a povestirii, o istorie parţială, dar semnificativă, a realităţii. Şi, numai literatura ne permite să evadăm în noi înşine şi, prin mecanismul ficţiunii, să recuperăm din spaţiile albe ale existenţei noastre şi care s-au pierdut fiindcă nu ne mai amintim de ele cu atâta precizie cum o face literatura.  (Comunicare la „Colocviul Romanului Românesc” de la Alba-Iulia, iunie 2013)