Dislocarea valorilor

[altmariusideea]

Cronica Ideilor:
Dislocarea valorilor de Sorin Lavric

Paul Johnson, Duşmanii societăţii,  trad. din engleză de Dana-Ligia Ilin,  Bucureşti, Editura Humanitas, 2013, 370 pag.  Scrisă în timpul Războiului Rece şi publicată în 1977, cartea lui Paul Johnson poartă tiparul epocii: o atmosferă de pîndă reciprocă, adversarii respectîndu-se diplomatic cu aceeaşi grijă cu care, în culise, se războiesc crîncen.  Zidul Berlinului pare etern, la fel ca fracturarea continentului în două lagăre, iar dispoziţia lui Johnson e pe măsură, semănînd cu cea a unui intelectual aflat sub asediu, căruia imaginea ţării ameninţate îi provoacă dorinţa de a-şi ţipa îngrijorarea. Englezii sînt naturi iremediabil conservatoare, simţinduse bine în condiţii de statornicie, orice impuls spre schimbare fiind resimţit ca o ameninţare la ordinea consacrată. Paul Johnson nu face excepţie, intrînd în categoria spiritelor cu repulsie faţă de răsturnări, de aici poziţia de repudiere principială a curentelor de stînga. Volumul e un ţipăt strident, cu apăsată tentă polemică, Johnson fiind mai mult gazetar decît istoric, postură care de altminteri îl prinde de minune, graţie vervei cu care intră în pielea unui comentator iritat.  Ca să schiţeze tabloul pericolelor ce pîndesc Occidentul, Johnson introduce două postulate. Primul postulat e un criteriu de recunoaştere a civilizaţiei: avem civilizaţie acolo unde căutarea adevărului se face în condiţii de libertate. Al doilea postulat introduce o regulă de supravieţuire: ca o societate să dureze trebuie ca tripartiţia păturilor sociale să fie sacrosanctă. Tripartiţie însemnînd: existenţa în vîrf a aristocraţiei (honestiores în termenii lui Johnson, reprezentaţi de cler, proprietari de pămînt, înalt funcţionari şi politicieni), apoi clasa de mijloc (aici intră orice om cu o îndeletnicire stabilă, de la medici şi militari pînă la negustori şi intelectuali, pe scurt burghezia), al cărei rol e de tampon între elită şi pegră, şi, în fine, plebea alcătuită din grosul populaţiei degradate (humiliores, în jargonul autorului, echivalent al proletariatului urban, al şomerilor şi al paraziţilor de orice fel).  Potrivit lui Johnson, istoria ne învaţă că o societate dispare atunci cînd pătura de mijloc este desfiinţată, în lipsa ei petrecîndu- se ciocnirea dintre honestiores şi humiliores, cu dizolvarea previzibilă a corpului social. Cînd între nobili şi tălpaşi nu mai apare burghezul, cu rol de filtru menit a opri revărsarea verminei asupra aristocraţilor, atunci societatea se duce de rîpă. Orice doctrină care cultivă egalitarismul pentru a coborî superbia celor suspuşi la promiscuitatea celor supuşi trebuie înfierată ca fiind contrară spiritului european. Potrivit lui Johnson, pătura de mijloc din ţările apusene este supusă unei agresiuni constante al cărei deznodămînt stă în pierderea tocmai a acelor valori pe reazemul cărora s-a ridicat burghezia, şi anume: limba, morala, educaţia, artele, religia. Se petrece o dislocare spirituală prin ştergerea din faţa ochilor a oricărui reper stabil, urmarea fiind o dezorientare care va culmina cu abrutizarea clasei de mijloc. Şi cum abrutizarea înseamnă un val de rebuturi umane menite a îngroşa rîndurile gloatei, cu timpul se ajunge la bipartiţia societăţii: deasupra o elită şi dedesubt o masă de manevră debusolată, al cărui orizont de viaţă se mărgineşte la plăceri josnice şi la satisfacţii meschine. Honestas ca nobleţe impusă prin rang, educaţie sau înzestrare devine un termen gol, fiind repede înlocuit cu obiceiurile vulgului. Riscul democraţiei e că, flatînd ideologic gusturile plebei, îi încurajează viciile pe cale mediatică, de unde şi colapsul moral spre care ne îndreptăm. Într-un asemenea colaps, postulatul civilizaţiei (a căuta adevărul în condiţii de libertate şi ordine) nu mai are sens, oamenii nemaivînd nici libertatea şi nici adevărul, întrucît nu ştiu ce să facă cu ele. Se naşte o confuzie generală a cărei rudă este relativismul cinic iscat de lipsa valorilor.  De aici încolo Johnson intră în nervul polemistului, atacîndu-i pe acei teoreticieni pe care îi consideră vinovaţi de confuzia de idei din capul apusenilor. Principalele lui ţinte sînt: Marx, Freud, Herbert Marcuse, Claude Lévi-Strauss, Marshall McLuhan, Michel Foucault, John Ruskin şi Teilhard de Chardin. Fiecare a contribuit în felul lui la dezorientarea care domneşte în Europa, şi chiar dacă Johnson îşi scrie cartea în deceniul 8 al secolului trecut, cadrul discuţiei îşi păstrează valabilitatea. Potrivit lui Johnson, vina lui Marx e că a introdus o ideologie escatologică care s-a răspîndit prin internaţionalele socialiste (Ferdinand Lassalle, August Bebel, Karl Kautsky, Eduard Bernstein, Alexander Parvus, Leo Troţki, Plehanov, Lenin) şi a culminat în revoluţiile bolşevice din Rusia, Germania şi Spania. Freud a făcut din sexualitate pintenul menit a relativiza morala creştină, iar Marcuse a fost corcitura rezultată din încrucişarea ideilor lui Marx cu ale lui Freud. Claude Lévi-Strauss a negat deosebirea calitativă dintre omul primitiv al populaţiilor băştinaşe şi spiritul burghezului european, anulînd ierarhia dintre culturi. McLuhan a şters graniţa între sensul unui mesaj şi mediul prin care se transmite mesajul, relativizînd pînă la abolire rostul comunicării. Ruskin a introdus noţiunea de „privire inocentă“ în contemplarea unui tablou, sugerînd că educaţia e un factor secundar în degustarea operelor de artă, cheia artei stînd în talent sau inspiraţie. Teilhard de Chardin a dat creştinismului o aberantă tentă ştiinţifică, de doctrină ce poate fi expusă după rigorile unei teorii biologice, furîndui astfel miezul de iraţionalitatea sacră. Iar Foucault a susţinut că distincţia dintre sănătate şi nebunie psihică e o discriminare culturală, fără acoperire în fiziologia creierului.  Se vede uşor că Johnson, spirit conservator, respinge tendinţa de relativizare a unor distincţii reputate ca fiind ferme. Reproşul pe care îl aduce adepţilor teoriilor anterioare e că încalcă dezideratul de onestitate cerut de K. R. Popper, şi anume „adevăratul om de ştiinţă nu este cel care caută dovezi care să-i confirme ipoteza, ci cel aflat în căutare de dovezi care să i-o infirme“ (p. 201). Numai că în bătălia ideologică contemporană, scopul adversarilor e să aibă dreptate, chiar în ciuda adevărului. Dar cine procedează aşa abdică de la postulatul civilizaţiei, care îţi cere să cauţi adevărul în condiţii de libertate, de unde şi concluzia trasă de Johnson: „Un teoretician care nu se poate identifica cu teoria lui Popper este necivilizat.“ (p. 203)  Ca remediu la descompunerea Occidentului, Johnson propune un decalog menit a combate dislocarea valorică: 1) Există valori morale absolute: binele şi răul, dreptatea şi nedreptatea. „Nu este adevărat că toate codurile de comportament umane sînt relative şi reflectă presupuneri culturale şi aranjamente economice care nu au obligatoriu autoritate. (p. 345)”; 2) Anumite acte sînt rele în chip intrinsec, întotdeauna şi oriunde. „Crima este întotdeauna rea. Aşadar, oricine încearcă să justifice violenţa politică, cel mai mare rău al epocii noastre, trebuie în mod automat să fie suspectat ca duşman al societăţii noastre. (p. 345)“; 3) Democraţia e cea mai puţin rea dintre formele de guvernare, chiar dacă sînt regiuni pe glob unde ea nu poate fi exportată.; 4) Instituţiile libere nu supravieţuiesc decît acolo unde domneşte legea.; 5) Cînd ai de ales între individ şi colectivitate, alegi drepturile individului.; 6) Fără clasă mijlocie, o societate nu e viabilă.; 7) Libertatea e o valoare obligatorie, şi nu o „prejudecată burgheză“, cum a definit-o Lenin.; 8) Să ne ferim de cei care deformează limbajul, fiindcă e semn că nu preţuiesc adevărul.; 9) Să avem încredere în ştiinţă.; 10) Semnul după care recunoaştem un duşman al societăţii e atitudinea faţă de adevăr, de care se fereşte fiindcă ştie că, acceptîndu-l, îi va da de gol adevăratele intenţii.  Regulile decalogului nu sînt noi, dar Johnson are meritul de a le mai aminti o dată. Condeiul gazetăresc i se recunoaşte după năvala frazelor şi după cruzimea cu care îşi încondeiază rivalii, chiar dacă uneori dă impresia de solipsism britanic, pînă într-atît de înşurubat e în cadrul autoreferenţ ial al culturii insulare. De pildă, cînd vorbeşte de filosofia europeană, singurii gînditori vrednici de a fi luaţi în seamă sînt cei de la Cambridge, iar Bertrand Russell e decretat drept „cel mai mare filosof al secolului XX” (p. 181), exagerare pe care o punem în seama patosului retoric al autorului, nicidecum în contul intuiţiilor lui speculative. Chiar şi aşa, o carte care te prinde prin fluenţă şi poftă critică.