Cu ultimul volum al lui Italo Calvino apărut la Editura Humanitas, se conturează imaginea unui mare creator de literatură care și-a construit, pe parcursul operei un sistem teoretic solid. Italo Calvino reușește o interpretare amplă și sintetică a literaturii, dezvăluind implicit principiile care-i guvernează propria operă. Este vorba despre o serie de conferințe care ar fi urmat să fie susținute la Harvard. Lecții americane, subintitulat Șase propuneri pentru următorul mileniu este structurat în cinci capitole, dezvoltare a cinci concepte: lejeritatea, rapiditatea, exactitatea, vizibilitatea, multiplicitatea.
Prima conferință, dedicată lejerității, are ca punct de plecare opoziția greutate –lejeritate, cu preferința declarată a scriitorului pentru cea din urmă. Astfel, lejeritatea nu ar fi un defect, dimpotrivă, iar argumentarea se sprijină atât pe operele trecutului, prezentului cât și pe o proiectare în viitor a literaturii. Elanului specific tânărului scriitor, Calvino îi asociază autobiografic greutatea, iar descoperirea pe care o face este legată de „greutatea, inerția, opacitatea lumii, trăsături care se lipesc imediat de scriitură dacă nu găsești modalitatea de a le evita“ (p.48). Scriitorul trăiește sentimentul pietrificării lumii pe care-l asociază privirii Meduzei. Plecând de aici, pledoaria pentru lejeritate se bazează pe imaginea mitologică a retezării capului Meduzei, simbolurile fiind cât se poate de elocvente. Criticul observă că Perseu se folosește în cunoscuta scenă de tot ceea ce poate fi mai ușor: de nori, de boarea de vânt, de imaginea din oglindă pentru a învinge monstrul. Ceea ce se așază firesc în demonstrația lejerității este gestul consemnat în Metamorfozele lui Ovidiu: după faptele eroice, Perseu se spală pe mâini. Tot aici, un alt gest surprinzător și delicat al eroului, este acela de „a așterne pe pământ frunze moi, peste care întinde mlădițe născute sub apă, iar deasupra acestora așază capul Meduzei“(p. 50). O altă ilustrare a conceptului de lejeritate este opera lui Lucretius, un poet al materiei, care își construiește De rerum natura pornind de la principiul că „vidul este tot atât de concret precum corpurile solide“, poezia lui fiind una „a invizibilului, a infinitelor potențialități imprevizibile“. Atât în poezia lui Ovidiu cât și în cea a lui Lucretius, conceptul de lejeritate se întemeiază pe știință și filozofie, Pitagora în cazul lui Ovidiu, Epicur în cazul lui Lucretius. Calvino consideră că în știință poate găsi „hrana pentru viziunile în care orice greutate este dizolvată“… (p.53). Cu o nonșalanță critică impecabilă, mai sunt invocați, pentru ilustrarea conceptului de lejeritate, Eugenio Montale, Milan Kundera, Kafka, Boccaccio, Guido Guinizelli, Dante, Emily Dickinson, Henry James, Shakespeare, Cyrano de Bergerac, V.I. Propp, Jonathan Swift, Leopardi. În finalul conferinței dedicate lejerității, Calvino propune ca element sugestiv scurta povestire a lui Kafka, Călărețul pe găleată. Personajul kafkian aflat în căutarea unei găleți de cărbune, alungat de nevasta cărbunarului, zboară călare pe găleata lui dincolo de Munții de Gheață. Zborul personajului călare pe găleată dincolo de toate greutățile și limitările lumii devine în viziunea lui Calvino simbolul cel mai expresiv al lejerității și modul în care umanitatea va începe mileniul III: „la fel și noi, călare pe găleata noastră, o să ne înfățișăm noului mileniu fără speranța de a afla în el nimic mai mult decât ceea ce vom fi capabili să aducem cu noi“ (p. 80).
Conceptul de rapiditate este ilustrat la începutul conferinței printr-o veche legendă germană în care Carol cel Mare se îndrăgostește pe rând de o tânără, de arhiepiscopul Turpin, apoi de un lac, de care rămâne nedespărțit. Cauza pasiunii ieșite din comun se dovedește a fi un inel vrăjit. Calvino consideră că adevăratul personaj al legendei este inelul, obiect magic în jurul căruia „se formează un câmp de forțe, care este câmpul povestirii“. Legenda prezentată sintetic astfel îi aparține lui Barbey d’Aurevilly, iar Calvino o preferă altor variante, secretul ei constând în „economia povestirii: evenimentele, independent de durata lor, devin punctiforme, legate de segmente rectilinii, într-un desen în zigzag ce corespunde unei mișcări neîntrerupte“ (p. 88). Rapiditatea nu ar reprezenta o valoare în sine, dar ritmul unei povestiri, eficacitatea narativă a acesteia poate fi asociată unei „succesiuni de evenimente care-și răspund unul altuia, aidoma rimelor unei poezii“. Modul în care este surprins timpul în narațiune, timpul narațiunii precum și dozarea temporală a narațiunii devin factori esențiali în definirea rapidității. Pentru critic, idealul de povestire ar fi cel al povestirii foarte concise, așa cum este ea reprezentată de Borges și Bioy Casares în Povestiri scurte și extraordinare sau de scriitorul guatemalez Augusto Monterosso.
În ceea ce privește exactitatea, trei elemente ar defini acest concept: „un plan al operei bine definit și bine calculat; evocarea de imagini vizuale limpezi, incisive, memorabile; un limbaj cât mai precis posibil, la nivel de lexic și de redare a nuanțelor gândirii, precum și ale imaginației“ (pp. 113-114). Criticul se declară alergic la folosirea neglijentă și aproximativă a limbajului. Din această perspectivă, el consideră că limbajul se apropie de perfecțiune doar în scris, deoarece doar în exprimarea scrisă există posibilitatea de a modifica fiecare frază ori de câte ori este necesar. Literatura ar fi singura care ar răspunde acestei exigențe, fiind un fel de „Pământ al Făgăduinței în care limbajul devine ceea ce ar trebui să fie cu adevărat“. Calvino identifică o criză a limbajului care pare a-l distruge, asemenea ciumei. Factorii declanșatori ai epidemiei (politica, ideologia, birocrația, mass-media, școala) nu-l interesează pe autor, ci mai degrabă posibilitățile de însănătoșire. Din nou, literatura ar fi singura capabilă să combată „extinderea ciumei ce afectează limbajul“. La fel, inconsistența, element opus exactității, care pare a fi boala de care suferă lumea modernă, și-ar găsi vindecarea în literatură. Exemplele care nuanțează conceptul de exactitate sunt Robert Musil, cel care susținea că unele probleme matematice au doar soluții particulare, Roland Barthes cu știința unicului și irepetabilului, cel care propunea o Mathesis singularis, Paul Valéry pe care Calvino îl consideră un poet al exactității. Un exemplu propriu de abordare literară a exactității este Orașele invizibile, despre care autorul afirmă că este „cartea în care am reușit să spun cele mai multe lucruri, dat fiind că am putut să concentrez într-un singur simbol toate reflecțiile, experiențele și gândurile mele“ (p. 130). La fel, materia volumului Palomar, ar consta în alternarea exercițiilor despre structura povestirii cu exerciții de descriere pe diverse teme.
Conceptul de vizibilitate este legat de capacitatea omului de a-și reprezenta mental imagini, posibilitate direct proporțională cu forța unui text de a declanșa imagini și a le proiecta pe ecranul interior al minții, un fel de „cinematograf mental“, care funcționează dinaintea apariției cinematografului propriu-zis. O astfel de imagine ar conține versul lui Dante din Purgatoriu: „Plouă apoi în’nalta-mi fantezie“, elocvent pentru dubla modalitate a construirii imaginii, de la cuvânt către imagine și de la imagine către metaforă. Un alt exemplu este cel al lui Ignațiu de Loyola care, în Exercițiile spirituale, recomandă „compunerea vizuală a locului“, o punere în scenă a contemplării religioase. În epoca modernă memoria ar fi copleșită de avalanșa imaginilor televizate, care se așază ca un gunoi în mai multe straturi, omului fiindu-i tot mai greu să gândească în imagini. Balzac este invocat în finalul capitolului despre vizibilitate, în latura de început a operei lui, mai precis cu Le Chef d’oeuvre inconnu (Capodopera necunoscută). Opera lui ar trece de la cultivarea intensivă a unei imagini, care poate fi reprezentată simbolic de tabloul lui Frenhover din nuvela fantastică amintită, la o desfășurare extensivă de imagini care și-ar propune să redea „întinderea infinită a timpului și a spațiului, viermuind de multitudini, de mișcări, de povești“ (p. 163) din Comedia umană.
Conceptul de multiplicitate este ilustrat cu scriitori care au încercat să creeze o „carte absolută“, o descriere totală a universului. Astfel, Carlo Emilio Gadda ar privi lumea ca pe un „sistem de sisteme“, lumea fiind reprezentată ca o „încâlceală, încurcătură sau ghem“. Principiul operei lui Gadda este strâns legat „de o multiplicare a detaliilor, astfel încât detaliile și divagațiile sale ajung să fie infinite“, scriitura lui caracterizându-se printr-un comic grotesc, rezultat atât din constatarea amară că orice încercare de cunoaștere deformează realitatea cât și din detestarea permanentă a subiectivității, care i se pare romancierului exasperantă, așa cum reiese din romanul său La cognizione del dolore (Conștiința durerii), în care pronumele eu și toate pronumele sunt numite „păduchi ai gândirii“. Robert Musil ar exprima tensiunea dintre „exactitatea matematică și aproximarea evenimentelor umane“ cel mai elocvent în acest sens fiind Omul fără însușiri, o carte enciclopedică, un text care depozitează tot ceea ce știe sau gândește autorul, care nu pare a intui nici măcar liniile generale ale evoluției romanului său, din cauza enormei materii care-l alcătuiește. Este o explicație a faptului că romanul a rămas neterminat. Proust ar ilustra același concept al romanului-enciclopedie, cu observația că proiectul de ansamblu al romanului În căutarea timpului pierdut este încă de la început bine conturat. Flaubert realizează la rândul lui un roman enciclopedic, prin Bouvard și Pécuchet, „cel mai enciclopedic roman care a fost scris vreodată“ (p. 180). Pentru Calvino, resemnarea personajelor din finalul romanului semnifică faptul că „enciclopedia și nimicul se unesc între ele“. O altă carte enciclopedică, pusă tot sub semnul multiplicității, este Muntele vrăjit al lui Thomas Mann, un roman în care ar fi cuprinse toate marile teme ale secolului XX. Tot enciclopedic, în sensul alcătuirii unei opere sistematice este considerat și romanul Ulise al lui James Joyce. De asemenea, L’amour absolu al lui Alfred Jarry este un exemplu de „tur de forță“ al multiplicității. Calvino ar dori ca una dintre valorile perpetuate în noul mileniu să fie „cea a unei literaturi care și-a apropriat gustul ordinii mentale si al exactității, inteligența poeziei și în același timp a științei și filozofiei“ (p. 185). Poezia lui Valéry ar susține acest deziderat. De asemenea, criticul oferă un alt exemplu din propria operă, Dacă într-o noapte de iarnă un călător, pe care-l numește un hiperroman care conține zece începuturi diferite și care stă sub semnul „potențialităților infinite“. Un alt exemplu de hiperroman este cel al lui Georges Perec, La vie mod d’emploi, considerat de Calvino „ultimul mare eveniment în istoria romanului“ prin marea varietate de teme, prin tratarea lor matematică și prin suprapunerea narativă a mai multor destine. Ajuns la finalul conferinței despre multiplicitate, Calvino le răspunde posibililor contestatari ai conceptului, care i-ar putea reproșa faptul că omul s-ar îndepărta astfel de unicitatea și adevărul sinelui, că fiecare dintre noi este o „combinație de experiențe, informații, lecturi, imaginații“ (p.192). Idealul literaturii ar trebui să fie, în viziunea criticului, acela de a construi o operă în afara perspectivei limitate a sinelui.
Volumul, un fascinant excurs teoretic prin literatura lumii, conține și o anexă despre importanța începutului și sfârșitului în literatură. Sunt oferite exemple din marile cărți ale umanității, elocvente pentru ideea că a începe și a sfârși o carte reprezintă o aventură metafizică, o încercare de a cuprinde, cu mijloacele limitate ale existenței umane, dar cu posibilitățile nelimitate ale cuvântului, o fărâmă din necuprinsul universului.
Într-o notă din 1985 care însoțește începutul conferințelor sale, Calvino declara că are încredere în viitorul literaturii în noul mileniu, pentru că „există lucruri pe care numai literatura le poate oferi, cu mijlocele sale specifice“. Cu avantajul celor care trăiesc în viitorul întrezărit de autor, se poate spune, în ciuda tuturor îndoielilor promovate de ultra-tehnologizatul nou mileniu, că a avut dreptate. Și mai mult, că literatura în care a crezut și pe care a slujit-o magistral în toate manifestările ei, trăiește în noul mileniu și prin opera lui.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius