Când este posibilă speculația post-factică (contrafactuală) și de ce survine ca interogație în contextul discursului istoric? Care sunt motivele ce permit (și) o asemenea interpretare, lipsită de fundamente științifice, supusă strict speculației și interpretării, însă nu ocolită de o logică (firește tot una care se articulează după aceleași principii și mecanisme ca cea clasică, dar în care presupoziția, ipoteza ocupă un rol major în dauna concluziei)?
Ca exercițiu analitic pornim de la cercetarea istoricului C. Behan McCullagh din volumul Justifying Historical Descriptions (p. 19) – un volum care, trebuie spus, face referire la trecut – însă analiza și argumentația sa pot fi folosite mutatis mutandis și ca premise solide pentru ca istoria post-factuală să fie acceptată măcar ca exercițiu de logică:
– Ipoteza – în cazul nostru discursul post-factic – împreună cu alte afirmații deja considerate drept adevărate, „trebuie să implice alte afirmații care descriu date observabile și disponibile”.
– Ipoteza trebuie să aibă o putere explicativă mai mare decât alte ipoteze incompatibile cu ea, referitoare la același subiect; adică, „ea trebuie să facă afirmațiile de observație mai probabile decât alte ipoteze concurente”.
– Ipoteza trebuie să fie mai plauzibilă decât alte ipoteze incompatibile cu ea, referitoare la același subiect; adică, „ea trebuie să fie implicată întrucâtva de o mai mare varietate de adevăruri acceptate decât alte ipoteze concurente”.
– Ipoteza trebuie să fie „mai puțin ad-hoc decât alte ipoteze incompatibile cu ea”, referitoare la același subiect.
– Ipoteza trebuie să fie „negată de mai puține credințe deja acceptate decât alte ipoteze incompatibile cu ea”, referitoare la același subiect
– Ipoteza „trebuie să depășească alte ipoteze incompatibile cu ea,” referitoare la același subiect.
Așadar luând în considerare argumentația lui McCullagh, se poate afirma că șansa unică a unei istorii post-factuale ar fi ca puterea sa explicativă să fie suficient de mare, astfel încât ea să explice o varietate de fapte, mult mai multe decât orice explicație concurentă. (op. cit.,p.26).
În fond, argumentele post-factuale se construiesc în genul silogismelor sub formă probabilistică, folosind o generalizare prin inducție logică. Și în acest sens putem specula în diferite direcții și pe diverse paliere istorice: Ce ar fi fost dacă…Germania nazistă ar fi învins Uniunea Sovietică? (proiectele lui Hitler erau susceptibile de a genera distopii tulburătoare : epurări, expansiune până la a cuceri efectiv lumea, regenerare etnică, grandomanie arhitecturală, reconstrucția Berlinului, superioritatea rasei). Sau: Cum ar fi arătat România dacă nu ar fi ajuns sub sfera de influență sovietică? Cu subspecia: Cum ar fi fost România dacă nu ar mai fi trecut prin tragedia comunismului? Abia ieșită din război, România ar fi avut o elită politică în măsură să reașeze țara pe traiectorii democratice? – și considerând această perspectivă, am fi putut specula că forma de guvernământ nu ar mai fi ajuns republica.
În altă ordine de idei, din punct de vedere taxonomic, există două tipuri distincte de evenimente contrafactuale de la care au pornit istoricii: cele care sunt în mod esențial produsul imaginației, dar cărora le lipsește (în general) o bază empirică, și cele menite să testeze ipoteze prin mijloace (presupus) empirice, care evită imaginația în favoarea calculului și a coroborării.
Un volum interesant din această perspectivă a istoriei post-factuale este cel coordonat de Niall Ferguson și intitulat Istorie virtuală. Evoluții alternative și ipoteze contrafactuale (Ed. Polirom, 2013), întrucât în contextul său reunește povești alternative despre momente-cheie ale istoriei. Autorii colaboratori (dintre care îi menționăm pe istoricii Andrew Roberts, Michael Burleigh, Jonathan Haslam sau Marc Almond) merg în analizele pe care le propun pe un fir logic evenimențial, un fir care ar fi putut – după toate coordonatele istorice – să capete finalitate (și această finalitate!). Teza principală de la care pornește Ferguson este următoarea: „Pentru a înțelege ce s-a întâmplat cu adevărat, trebuie să înțelegem ce nu s-a întâmplat de fapt – ceea ce s-ar fi putut întâmpla pentru contemporani. Acest lucru este cu atât mai valabil atunci când deznodământul real este unul la care nimeni nu se aștepta – care nu a fost imaginat decât atunci când s-a produs.” Trecând cronologic această tentație contrafactuală prin diferite epoci istorice, Ferguson nu omite însă a identifica și un beneficiu al acestui exercițiu al speculației cu timpul. În accepțiunea sa acesta ține de a învăța, a te forma, a te instruiprintr-o metodă comparativistă dintre ce a fost de fapt și ce ar fi putut să fie: „Dar a ne imagina astfel de evenimente contrafactuale este o parte vitală a modului în care învățăm. Deoarece deciziile legate de viitor sunt – de regulă – bazate pe cântărirea consecințelor potențiale ale unor cursuri alternative de acțiune, pare logic să comparăm deznodământul real al acțiunilor noastre din trecut cu cel imaginar al acțiunilor pe care le-am fi putut face.” (N.F.p. 12)
Firește, istoriografia conține și păreri rezervate vizavi de speculațiile contrafactuale – E. H. Carr, cronicarul regimului bolșevic, un apărător convins al determinismului istoric e de părere – în „What Is History?” – că „Istoria este o consemnare a ceea ce au făcut oamenii, nu a ceea ce nu au reușit să facă… Istoricul se preocupă de cei care au realizat ceva.Carr adaugă imediat că sarcina istoricului este pur și simplu aceea de a„explica de ce a fost ales un anumit curs, și nu altul”, „de a explica ce s-a întâmplat și de ce”. „Problema istoriei contemporane – subliniază acesta – este că oamenii își amintesc momentul în care toate opțiunile erau încă deschise și este dificil de adoptat atitudinea istoricului, pentru care ele au fost închise prin fait accompli”. În aceeași linie cu E.H. Carr, britanicul E.P. Thomson susține că toate aceste ficțiuni sunt de fapt „bazaconii non-istorice” și la rândul său este ostil argumentelor contrafactuale. De menționat totuși că ambii istorici sunt anglo-marxiști. În plus, unele școli de istoriografie – cea materialistă și cea idealistă – consideră fundamental inadmisibile întrebări de tipul „ce ar fi fost dacă…?”. Nici Benedetto Croce – care vine din zona liberalismului – nu este adeptul întrebărilor contrafactuale, ba chiar le consideră absurde: „se interzice anti-istoricul și ilogicul „dacă”. Potrivit lui Croce, istoria nu este altceva decât o viziune logică asupra realității, iar filosoful britanic Michael Oakeshott concluzionează că odată ce adresează întrebări contrafactuale, istoricul „pășește în afara curentului gândirii istorice” cu atât mai mult cu cât problema în istorie nu este niciodată ceea ce a trebuit sau ar fi putut să aibă loc, ci doar ceea ce dovezile ne obligă să concluzionăm că s-a întâmplat – altfel ar fi o simplă extravaganță a imaginației. Înaintea acestora, John Stuart Mill speculează totuși interogativ și contrafactual – „Dacă nu ar fi existat Temistocle, nu ar fi existat victoria de la Salamina; și dacă nu ar fi existat, unde s-ar fi aflat toată civilizația noastră?”
Altfel, trecerea timpului demonstrează că lucrurile s-au întâmplat într-un anumit fel și numai într-un anume fel, însă cei care ironizează istoria post-factuală, considerând-o lipsită de validitate, nu iau în considerare un aspect esențial expus de N. Ferguson în Introducerea volumului său și anume: atunci când ne punem întrebarea „ce s-ar fi întâmplat dacă…?” nu ne angajăm într-o simplă ficțiune, nu evadăm izolat într-o zonă a literaturii, ci, dimpotrivă, construim ipoteze bazate pe fapte, având ca punct de plecare un calcul al probabilităților. Altfel spus, la o construcție speculativă contrafactuală de tipul „ce ar fi fost dacă”, dincolo de domeniul logicii pe care e inadmisibil să îl părăsești, te plasezi și în zona filosofiei, ba chiar și în registrul literarului.
De altfel, literatura e familiară cu domeniul ucroniei, cu istoria contrafactuală: ce s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi ajuns în Vest creștinismul? Și un răspuns posibil, chiar dacă nu necesar: Iluminismul ar fi început mai devreme și ar fi durat 1.000 de ani. Filosoful francez Charles Renouvier sugerează, în cartea sa Uchronie (1876), posibilitatea unei istorii alternative în care Creștinismul nu s-ar fi răspândit în vest cu ajutorul Imperiului Roman. G. M. Trevelyan a scris un eseu intitulat „Dacă Napoleon ar fi câștigat bătălia de la Waterloo” și trebuie menționat faptul că în domeniul literaturii și al cinematografiei SF chiar există multe subiecte care fac speculația unor discursuri contrafactuale: Războiul American de Independență, Primul Război Mondial, Revoluția bolșevică, moartea lui Hitler etc.
În spațiul românesc există în contextul școlii critice de istoriografie doi reprezentanți care adesea – de dragul speculației și al jocului, fără însă a abandona spiritul critic și o solidă construcție argumentativă – au inserat pasaje de respirație contrafactuală în cadrul discursului. Este vorba despre istoricii Lucian Boia și Adrian Cioroianu. Speculații fin post-factice întâlnim în volumele istoricului Adrian Cioroianu, în mod special în ultimul intitulat Un centenar și mai multe teme pentru acasă. Ce au învățat și ce nu au învățat românii din ultimul secol de istorie (Polirom, 2018) în care, pornind de la întrebările strategice ale discursurilor dintotdeauna Ce am fost ? Ce am ajuns ? Ce ne-am dorit – argumentează în această direcție, fără însă a cădea în capcana scenariilor imposibile.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius