E o trăsătură constantă ca, în cursul vieții, fiecare din noi să ajungă la o răfuială fățișă cu spectrul lui Dumnezeu. E ca într-un acces de frondă în cursul căruia, revoltat de cît rău dospește în lume, simți nevoia să-i ceri socoteală. E nevoia firească de a-l judeca pentru cît de șubredă e întocmirea unei lumi în care, atunci cînd a făcut-o, Dumnezeu nu a pus prea multă inspirație demiurgică. Reacția de contestare e universală, și cine nu a fost ispitit măcar o dată să-l pună la zid pe Dumnezeu e fie idiot, fie fanatic, fie indolent.
Dar indiferent de modul acut, blînd sau zvîrcolit în care te ciocnești cu Domnul, litigiul nu se poate încheia decît în patru forme: 1) despărțirea definitivă pe motiv că nu există, urmată de o indiferență crasă față de pseudoproblema cu pricina (e cazul ateilor în ochii cărora Dumnezeu e scornire incultă, de unde și aversiunea pe care o arată temelor de tip „superstițios“); 2) armistițiul dictat de neputința de a-i pricepe taina, însoțit de o reticență sceptică față de orice religie în genere (e cazul agnosticilor pe care cultura îi face opaci la nuanțe religioase, dar lasă deschisă posibilitatea unei puteri divine; 3) abdicarea plină de evlavie în fața misterului divin, cu păstrarea credinței malgré tout, în ciuda oricărui detaliu ce amintește în chip stînjenitor că ceva e putred în iconomia de ordin proniator (e situația credincioșilor pentru care împăcarea cu sine e mai importantă decît triumful rațiunii asupra unor chichițe de ordin dogmatic); 4) ambiția vie de a dovedi cu argumente logice că misterul lui Dumnezeu e perfect inteligibil (e cazul teologilor cărora credința nu le e îndejuns pentru a se împăca cu condiția de muritori, ei mai avînd nevoie de reazemul teoriei, de unde aplombul cu care se războiesc sisific cu muchia unor ambiguități ominoase. Pericolul la care se expun stă în stingerea credinței din cauza abuzului de teorie, potrivit regulei: „cu cît știu mai multă teologie cu atît cred mai puțin“).
Dintre cele patru categorii, cei aflați mereu pe picior de război sînt primii și ultimii: cei dintîi din cauza repulsiei cu care întîmpină o gogoriță pe care o consideră consecința unei perfidii bisericești, cei din urmă grație dorinței acerbe de a dovedi că perfidia nu există, viața fără Dumnezeu fiind o pleașcă absurdă, pe care nu merită s-o trăiești. Celelalte două categorii au de partea lor avantajul cumințeniei, căci nu se revoltă și nici nu se agită: agnosticii fiindcă, măcinați fiind de neîncredere, nu-și bat capul cu clenciuri doctrinare, credincioșii fiindcă, însuflețiți de entuziasm, au consolarea pe care le-o dă gîndul că viața de dincolo depășește măruntele controverse de idei. Firește, clasificarea de aici e valabilă numai în tărîmul religiei creștine.
Dan-Robert Bișa face parte din a patra categorie. Inteligent, cult și arătînd vădite înclinații spre gîndirea în răspăr, aceea în care din distincții infime încropește o lume de abstracții în care, pentru a se descurca, are nevoie de o vigilență pentru care l-ar invidia și Diavolul, Dan Bișa intră în ringul scolastic, luîndu-se la trîntă cu suita de concepte pe care gîndirea creștină a încetățenit-o sub numele de teodicee: dacă răul e atît de activ în lume, de ce Dumnezeu a permis apariția lui? În această încleștare veche de un mileniu și jumătate, iluștrii protagoniști sînt numeroși, la fel ca panoplia de termeni de care au făcut uz de-a lungul timpului: căderea în păcat, liberul arbitru, perfecțiunea lui Dumnezeu, bunătatea divină, pedeapsa pentru păcat etc.
Spre a-și drămui efortul speculativ, Dan Bișa se oprește asupra a doi teologi: Fericitul Augustin și Irineu din Lungdunum, ale căror poziții dau un contur precis dezbaterii din jurul unei teme pe care, dacă ești credincios, e mai bine s-o ocolești, iar dacă ești ateu, e recomandabil s-o folosești drept dovadă a cît de împleticită poate fi „perfidia“ popească.
Pe viziunea lui Augustin stă ponciful clasic al dogmei creștine: Dumnezeu i-a creat pe oameni perfecți, fără nici o înclinație de a săvîrși răul, dar căderea în păcat le-a alterat în asemenea măsură natura, încît, grație liberului arbitru, ei au început să facă răul. Căderea în păcat este o felix culpa, este o vină fericită, căci abia prin cădere avem șansa de a ne mîntui în lumea de dincolo. De cealaltă parte, Irineu afirmă că Dumnezeu i-a făcut pe oameni imaturi, perfecțiunea urmînd a fi dobîndită de-a lungul vieții. Argumentul lui Irineu: chiar dacă Dumnezeu i-ar fi făcut perfecți, oamenii nu ar fi știut să profite de pe urma perfecțiunii lor, și atunci e mai plauzibil să credem că, imaturi și neîmpliniți, oamenii au fost predispuși să facă răul, cu sau fără căderea inițială în păcat. Făcîndu-l necopt, Dumnezeu îi dă o șansă omului, îi dă putința de a înainta în virtute, și e numai vina lui că alege păcatul. În plus, răul e punerea la încercare a calităților umane în vederea mîntuirii. Avem nevoie de rău spre a ne cizela moral.
Dan-Robert Bișa despică nuanță cu nuanță ambele poziții, sfîrșind prin a le respinge pe amîndouă. Augustin greșește din mai multe motive: dacă oamenii ar fi fost creați ca ființe perfecte, ei nu ar fi avut intenția de a face răul, cum nu ar fi avut nici posibilitatea de a cădea în păcat. Dumnezeu trebuie să fi fost nespus de malițios de vreme ce, după ce i-a făcut fără cusur pe Adam și Eva, i-a îmbrîncit în păcat spre a avea astfel un pretext pentru a-i pedepsi pînă la sfîrșitul istoriei. E ceva adînc morbid în viciul de procedură prin care omul, după ce a fost plăsmuit, a fost tras la răspundere pentru un păcat a cărui posibilitate tot Dumnezeu i-a dat-o. La rîndul lui, Irineu are o gîndire deficitară, căci nu explică de ce un Dumnezeu perfect a creat niște ființe imperfecte, cum nu explică de ce trebuie să existe atîta suferință în lume doar pentru ca o mînă de oameni să sporească spiritual. Iar ideea că răul e necesar pentru ca oamenii să fie mai buni are ceva din versatilitatea unui sofist crud, hîrșit în polemici sadice.
Concluzia lui Dan-Robert Bișa este că, în cadrul doctrinar al creștinismului canonic, problema răului este insolubilă. Doctrina e prea șubredă pentru a putea justifica îngăduința cu care Dumnezeu întîmpină răul în lume. Și iată cum, dintr-un cercetător subtil care a analizat la nuanță edificiul teodiceei, Dan-Robert Bișa intră în pielea unui apostat căruia nu numai doctrina creștină îi stîrnește îndoiala, dar pe deasupra chiar credința din matca căreia ea a apărut îi miroase rău. Și astfel, din categoria a patra autorul alunecă în categoria a doua, din cercetător devine agnostic, nutrind chiar ambiția ca, prin divulgarea falsității celor doi teologi, critica pe care o aduce dogmei să se răsfrîngă negativ asupra credinței creștine. Dacă dogma se clatină, sentimentul din care se hrănește trebuie să moară. Cu cuvintele lui, „dacă demersul de analiză pe parcursul lucrării de față a contribuit […] la depășirea zidurilor invizibile care se înalță în interiorul persoanelor credincioase […], atunci ducerea lui la îndeplinire nu a fost în zadar“. (p. 350)
Din păcate, efortul a fost în zadar, dar nu pentru că autorul nu ar avea dreptate sub unghi logic, ci pentru că emoția unei credințe nu-și trage vigoarea din analiza unor chichițe de ordin logic. E cum i-ai cere unui îndrăgostit să-și micșoreze exaltarea sub evidența greșelilor logice pe care le săvîrșește iubita. Logic vorbind, Hristos e cu totul incoerent înEvanghelii, căci se contrazice singur de atîtea ori, și totuși credința în el vine pe alte căi decît cele silogistice.
În plus, mă îndoiesc că Dan-Robert Bișa și-a scris cartea cu gîndul de a-i face pe credincioși să se dezică pe cale logică de falsitatea viziunii lor, mai curînd cred că autorul și-a elaborat volumul spre a se lămuri pe sine în privința unei teme care l-a preocupat pînă la obsesie. Că după lămurirea ei cu propria minte, care a cîntărit cît o lepădare de credința creștină, a ținut s-o împărtășească altora, este evident. Dar lepădarea nu s-a făcut pe cale logică, ci pentru că în Dan-Robert Bișa predispoziția pîlpîia demult. Analiza logică nu a făcut decît să înlesnească o apostazie care, cu sau fără analiză, tot ar fi avut loc.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius