Invierea Domnului apartine atat trecutului, cat si realitatii prezente

[altmariustotal ortodox]

Aş vrea să subliniez că dintre toate evenimentele istorice ale lumii, învierea Domnului aparţine atât trecutului istoric, cât şi realităţii prezente. Hristos, mort pe Cruce într-o anumită zi; Hristos, înviat din mormânt în trupul Său omenesc slăvit într-o anumită zi: aceste două evenimente aparţin trecutului ca fapt istoric. Dar Hristos, odată înviat, Care trăieşte pentru totdeauna în slava Tatălui, aparţine istoriei fiecărei zile şi fiecărei clipe, fiindcă viaţă fiind, El este cu noi, după făgăduinţa Sa, acum şi pentru totdeauna.

Din acest punct de vedere, experienţa creştină este ataşată în mod fundamental de evenimentul învierii, fiindcă este acel singur eveniment din Evanghelii care poate deveni parte a experienţei noastre personale. Tot ceea ce primim prin Tradiţie, primim prin cuvânt scris sau rostit - relatarea despre Răstignire, diferitele întâmplări pe care Sfânta Scriptură ni le povesteşte -, totul cu excepţia învierii: pe aceasta o cunoaştem personal, altminteri ne arătăm nepăsători faţă de evenimentul primordial, esenţial al vieţii Bisericii şi al credinţei creştine. Sfântul Simeon Noul Teolog spune: „Cum poate cel care nu cunoaşte nimic despre înviere în această viaţă să aibă nădejde că o va afla şi se va desfăta de ea după moarte?". Numai experienţa învierii şi a Vieţii Veşnice pot să preschimbe moartea trupului în somn, iar moartea însăşi în Poarta Vieţii.

Dacă o astfel de afirmaţie limpede, categorică ridică întrebări, cere răspunsuri, vă determină să vă puneţi întrebarea dacă mai sunteţi înlăuntrul chipului creştin de vieţuire, cu atât mai bine!

Aceasta este experienţa centrală fără de care nu există creştini, nu există creştinism, fără de care credinţa noastră nu este credinţă, ci credulitate; nu „încredinţarea celor nevăzute"73, ci capacitatea de a accepta mărturia celorlalţi, o mărturie neverificabilă, o mărturie întemeiată doar pe faptul că cineva a spus ceva care pare incredibil, dar o mărturie pe care, cu toate acestea - din motive la fel de incredibile - noi suntem pregătiţi să o primim.

Să ne întoarcem la acest eveniment al învierii pentru a ne întreba de ce este atât de central, de ce Sfântul Pavel putea spune: „Dacă Hristos nu a înviat, noi dintre toţi oamenii suntem cei mai nenorociţi, fiindcă zadarnică este credinţa noastră"74. Intr-adevăr, dacă Hristos nu a înviat, întreaga noastră credinţă, întreaga noastră convingere, viaţa lăuntrică, nădejdea noastră, totul este întemeiat pe o minciună, totul este întemeiat pe ceva care nu s-a petrecut niciodată şi care nu poate sluji ca temelie pentru nimic.

Să ne gândim acum, fiecare, la Sfântul Pavel şi la cei doisprezece Apostoli. Sfântul Pavel, aşa cum ştiţi, evreu din neamul evreiesc, elev al celor mai mari cărturari [evrei], un om de o credinţă arzătoare, întemeiată în Scripturi, fidel fervent al tradiţiei strămoşilor săi, Sfântul Pavel care este posibil să-L fi întâlnit pe Hristos, care cu siguranţă era în contact cu ucenicii lui Hristos, Sfântul Pavel care a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a-L cunoaşte, a-L înţelege şi a-L judeca pe acest nou profet - comparând tot ceea ce ştia despre el cu tot ceea ce înţelesese din Sfânta Scriptură şi din mărturia comunităţii ebraice - Sfântul Pavel L-a respins pe Hristos. Indiferent de faptul că el credea în venirea Mesiei, nu L-a putut recunoaşte pe Mesia atunci când a venit. Dar a părăsit Ierusalimul cu dorinţa de a distruge primele seminţe ale credinţei creştine şi se afla pe drum spre Damasc; şi chiar în această călătorie, călătoria unui persecutor, s-a aflat faţă către faţă cu Hristos Cel înviat. Iar această întâlnire a dat semnificaţie şi valoare absolută tuturor lucrurilor pe care le negase mai înainte. Atunci când L-a întâlnit pe Hristos Cel înviat, a cunoscut cu o convingere imediată, orbitoare, că Cel care murise pe Cruce, Cel pe care el refuzase să-L recunoască drept Mesia, era cu adevărat Cel pe care Israel îl aştepta.

Fiindcă Hristos era înviat, viu înaintea lui după pătimirea unei morţi autentice, el putea să recunoască faptul că tot ceea ce Hristos grăise despre Sine şi că tot ceea ce era tainic şi netâlcuit în Scriptură despre Mesia Cel ce va să vină era adevărat şi se referea la Profetul din Galileea. Şi în lumina acestei învieri întreaga credinţă a Evangheliei devenea posibilă pentru el şi pentru mulţi alţii. Numai din cauza învierii el îl poate recunoaşte pe Fiul lui Dumnezeu în Cel care a murit pe Cruce, şi că putem primi, cu convingere şi certitudine, întreaga relatare din Evanghelie începând cu Bunavestire, Naşterea feciorelnică, propovăduirea, minunile şi mărturia lui Hristos referitoare la Sine, împreună cu mărturia lui Dumnezeu despre Hristosul Său.

Aceasta este, poate, îndeajuns pentru ca să putem înţelege unul dintre aspectele esenţiale ale învierii şi importanţa sa, dar dacă ne întoarcem acum la cei Doisprezece, vedem că învierea a avut o semnificaţie şi mai mare. Moartea lui Hristos pe Cruce a fost ceva mult mai mare şi mai de impact pentru Apostoli decât moartea unui prieten, a unui stăpân şi a unui conducător. Ei au făcut ceva mai mult decât să jelească pierderea unui prieten iubit, înfrângerea unui conducător în privinţa căruia ei credeau că va triumfa. Dacă citim cu atenţie Evanghelia, din punctul de vedere al relaţiei dintre Apostoli şi Domnul, vedem cum, puţin câte puţin, între Stăpân şi ucenicii Săi se săvârşeşte o identificare. După ce au ajuns la El, unii într-un act de credinţă, alţii cu scepticism; „Din Nazaret poate fi ceva bun?" (In 1, 46), după ce au trecut prin toate vicisitudinile ezitării şi ale îndoielii, şi fiind cu totul câştigaţi nu doar de ceea ce Hristos propovăduia, ci de întreaga Sa personalitate, îi vedem, înainte de Răstignire, formând un grup care poate fi cu adevărat descris ca fiind separat de lume, ales în sensul de „aleşi şi răscumpăraţi". Hristos a devenit centrul absolut al vieţii lor. Când Hristos S-a adresat ucenicilor Săi şi i-a întrebat dacă şi ei doreau să-L părăsească, Petru a răspuns: „Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice" [In 6, 68].

Aici avem un grup de oameni, centrat în jurul Cuiva care este Viaţă Veşnică ce s-a arătat în această lume trecătoare, efemeră, o lume în care păcatul omenesc introduce moartea şi stricăciunea; iar acest grup de oameni nu poate exista în afara relaţiei cu Hristos, nu fiindcă între ei există o legătură de afecţiune, prietenie, loialitate, ci fiindcă în El ei trăiesc deja Viaţa Veşnică, cunosc o nouă dimensiune, nu una specifică unei relaţii, ci una ontologică, substanţială. Ei cunosc acum nu pur şi simplu o viaţă mai măreaţă, mai deplină, mai bogată, mai frumoasă; este o viaţă diferită pe care Hristos le-a dăruit-o.

Iar când Hristos a murit pe Cruce, respins, trădat de cei care s-au aşezat în afara acestui cerc de iubire, în afara acestei taine a iubirii dumnezeieşti, prezente, întrupate, lucrătoare, transfiguratoare - ei bine, aceasta [moartea lui Hristos] nu este ceva asemănător cu moartea unui prieten şi a unui stăpân; este o tragedie cu mult mai mare. Dacă Hristos a putut, cu tot ceea ce El întruchipa, să moară pe Cruce, aceasta înseamnă că ura omenească este mai puternică decât Iubirea dumnezeiască; ura omenească a reuşit să alunge Iubirea dumnezeiască, să-L izgonească din locuinţele oamenilor, L-a respins şi L-a ucis pe Golgota. Iar la această moarte a Iubirii dumnezeieşti, această respingere, se adaugă şi dispariţia prezenţei Vieţii Veşnice din mijlocul oamenilor: a fost alungată.

Iubirea dumnezeiască ce a fost oferită omului în- tr-un astfel de chip încât să fie pentru el şi mustrare, şi nădejde măreaţă, această Iubire dumnezeiască este respinsă şi, fără ea, cu ce mai rămâne omul? Doar cu ceea ce a fost dintotdeauna al lor, acel amurg în care să se zbuciume, despărţiţi de Hristos, un amurg în care se află puţină afecţiune, puţină ură şi o mare cantitate de indiferenţă, un amurg în care oamenii sunt străini unul faţă de altul, unde relaţiile sunt fragile, ţinute împreună doar de legături care adeseori se frâng, ţinute împreună de iubiri ce se răcesc şi pier.

Dar ce spuneţi de acei oameni care erau uniţi cu Hristos, care trăiseră în mijlocul lor prezenţa Dumnezeului celui Viu? Tot ceea ce le rămăsese era posibilitatea de a răbda, de a continua să existe, dar nu de a mai trăi. De vreme ce ei gustaseră Viaţa Veşnică, viaţa trecătoare a timpului care sfârşeşte în stricăciune şi moarte nu mai reprezenta pentru ei decât perspectiva înfrângerii finale, o amânare a întoarcerii în ţărână - ceva ce nu mai putea fi numită viaţă, ci era o „pre- moarte". Prin urmare, atunci când Scriptura, prin intermediul imaginilor sau al cuvintelor directe, ne face să înţelegem că în moartea lui Hristos noi toţi suntem morţi, în măsura în care ne identificăm profund cu El, şi că în învierea Sa noi ne întoarcem la viaţă împreună cu El, Scriptura ne vorbeşte despre ceva deosebit de exact şi de real. Dar mai este ceva pe care însă nu-l putem percepe ca fiind acel întuneric tragic precum cel care a umplut sufletele Apostolilor, iar acesta este faptul că în Vinerea Mare, indiferent de cât de mult ne străduim să păstrăm în suflet sentimentul că trăim o tragedie, noi ştim sigur că la sfârşitul celor trei zile vom cânta despre înviere. Nu putem să ştergem din minte cunoştinţa noastră despre învierea lui Hristos: nu doar fiindcă an de an am trăit-o şi nu o putem uita în chip artificial, ci fiindcă, în calitate de mădulare ale Trupului lui Hristos, în calitate de creştini ce sălăşluiesc înlăuntrul Tainei lui Hristos - Hristosul deplin Care este Biserica - avem înlăuntrul nostru această Viaţă Veşnică, care mărturiseşte că întunericul din Vinerea Mare este deja biruit; înlăuntrul nostru lumina este deja prezentă, viaţa este deja prezentă, victoria este dobândită, cel puţin parţial. Iar pentru noi este imposibil să nu ne amintim învierea cea pe cale-să-se-întâmple, deşi ne aflăm în Vinerea Mare.

Pentru Apostoli însă, Vinerea Mare era ultima zi a săptămânii şi ultima din viaţa aşa cum o cunoscuseră ei până atunci; în ziua următoare, ziua care precede învierea, întunericul era la fel de dens, de nedesluşit, la fel de impenetrabil ca în Vinerea Mare, iar dacă învierea nu ar fi avut loc, toate zilele vieţii lor ar fi fost zile de întuneric deplin, zile în care Dumnezeu ar fi fost mort, în care Dumnezeu ar fi fost înfrânt, în care Dumnezeu ar fi fost cu totul exilat din mijlocul neamului omenesc. Şi dacă iei aminte la unitatea care se crease treptat între Hristos şi ucenicii Săi, într-atât încât viaţa pe care o trăiau ei era viaţa Lui, în El şi prin El se mişcau, vedeau, percepeau şi înţelegeau, vei conştientiza faptul că moartea Sa nu a fost doar acest întuneric deplin şi irevocabil al Vinerii Mari - pentru ei, ultima zi a istoriei -, ci a fost şi propria lor moarte, fiindcă Viaţa fusese luată de la ei; nu mai puteau să trăiască, ci numai să existe.

Astfel vei înţelege de ce, pentru Apostoli, învierea a fost o înnoire atât de deplină, un eveniment atât de hotărâtor: când Hristos, în cea de-a treia zi, S-a înfăţişat înaintea lor, toate uşile fiind închise, primul lor gând a fost că au halucinaţii, că au înaintea ochilor o nălucă75. Iar Hristos, în acel moment, precum în toate cazurile când S-a arătat după înviere relatate în Evanghelie, a insistat pe faptul că El nu era o fantomă, nu era o iluzie, ci o prezenţă cu adevărat corporală. El mănâncă împreună cu ei. De asemenea, înţelegem de ce primele cuvinte rostite de Hristos după înviere sunt cuvinte de pace: „Pace vouă!"76. Le aduce pacea care fusese luată de la ei prin moartea Sa, care a fost moartea lor; i-a eliberat din confuzia deznădăjduită, sufocantă în care fuseseră ei aruncaţi, acea stare crepusculară în care Viaţa era cu neputinţă de recunoscut, acea viaţă tranzitorie din care Veşnicia fusese alungată. Le-a dăruit acea pace pe care o făgăduise, acea pace pe care doar El o putea dărui, acea „pace care era mai presus de înţelegere", pacea reintegrării în Viaţă, mai presus de orice îndoială, viaţa lumii ce va să vină, care deja este prezentă prin învierea lui Hristos şi darul Duhului Sfânt.

Bucuria învierii este ceva pe care noi, de asemenea, trebuie să învăţăm să o trăim, dar o putem trăi doar dacă învăţăm mai întâi tragedia Crucii. Pentru a învia din nou trebuie să murim. Să murim faţă de egoismul nostru ce ne stânjeneşte, să murim faţă de temerile noastre, să murim faţă de tot ceea ce face ca lumea să fie atât de îngustă, atât de rece, atât de săracă, atât de crudă. Să murim pentru ca sufletele noastre să poată trăi, să se poată bucura, să poată descoperi izvorul vieţii.

MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ

REFLECŢII. O CĂLĂTORIE DUHOVNICEASCĂ, Editura Doxologia

Cumpara cartea "REFLECŢII. O CĂLĂTORIE DUHOVNICEASCĂ"

Note:

73 Cf. Evr. 11,1: „Credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute" [n. tr.].
74 Cf. Rom. 15,14: „Şi dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră"; cf. Rom. 15, 17: „Iar dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credinţa voastră, sunteţi încă în păcatele voastre" [n. tr.].
75 Cf.Lc. 24, 37
76 Cf. Lc. 24, 36; In 20, 19 [n. tr.]