Incunabule (I) Introducere

[pagina em portugues]

1. INTRODUCERE

Motto: „Cine omoară un om, omoară o fiinţă raţională; cine distruge o carte, omoară raţiunea însăşi, imaginea lui Dumnezeu” John Milton

Pentru început se impune clarificarea noţiunii de incunabul. În limba latină cuvîntul incunabulum (pl. incunabula) însemna „scutece” sau „leagăn”, dar putea căpăta şi semnificaţia mai largă de început, „drum de plecare[1]”. Incunabulele sunt acele lucrări apărute între anii 1455 şi 1500, în ateliere aflate în localităţi din vestul şi centrul Europei, unde s-a aplicat invenţia lui Gutenberg: tiparul cu litere mobile. Unii cercetători limitează această dată la anul 1480, cînd s-a produs o diferenţiere precisă a tipurilor de literă şi o unificare a fiecărui caracter în parte. Alţii extind perioada pînă la începutul secolului al XVI-lea, cînd perfecţionările aduse tiparului au permis tiraje mai numeroase şi o ieftinire relativă a cărţilor[2]. Primele incunabule reproduc prescurtările, ligaturile şi ornamentele din manuscrise. Textul incunabulelor se deschide – în absenţa foii de titlu – cu incipit şi se încheie cu explicit, formule care sunt caracteristice manuscriselor. Termenul a fost folosit pentru prima dată de Bernhard von Mallinckroth în anul 1639, referindu-se însă la prima tipographiae incunabula, pentru a denumi perioada de început a tiparului şi nu cărţile însele. Centre tipografice importante în secolul al XV-lea au fost: Mainz, Kőln, Strassburg, Nürnberg – în statele germane, Venezia, Pavia, Florenţa, Milano, Roma – în statele italiene, Leyden – în Ţările de Jos, Paris, Marsilia, Lyon – în Franţa şi aşa mai departe. Caracteristicile incunabulelor sunt date de hîrtia gălbuie, similară celei a pergamentului; litere inegale şi slab conturate; iniţialele şi ornamentele sunt desenate manual; data imprimării şi numele tipografului sunt trecute de multe ori în ultimul paragraf al cărţii, numit „explicit”.[3]

Sunt necesare cîteva cuvinte despre noua invenţie. Prima instalaţie de tipar a fost presa de lemn, similară teascului de struguri, a lui Gutenberg, folosită cu unele mici modificări pînă la începutul secolului al XIX-lea. Mecanismul de presare era fixat de o grindă. Cu ajutorul unui mîner se acţiona un ax vertical terminat cu o suprafaţă plană, sub care se afla forma pusă pe un cărucior. După ungerea formei cu cerneală şi acoperirea ei cu o coală albă, se manevra mînerul pînă ce tighelul (suprafaţa plană) presa hîrtia pe formă. Literele lui Gutenberg erau reproduse exact după scrisul de mînă. Copistul putea lărgi sau îngusta literele sau cuvintele după cum concepea el pagina, zeţarul însă, lucrînd cu litere de metal separate, trebuia să ţină seama de lărgimea blocurilor de litere, dacă dorea să scoată marginea unei coloane în linie dreaptă. Gutenberg îşi alcătuia rîndurile într-o reţea ajurată omogen[4] şi folosea, cu multă fineţe artistică, semne de abreviere, ligaturi (litere legate între ele pentru a economisi spaţiul). Întreaga înfăţişare a paginii aducea mult cu un manuscris. Prima lucrare tipărită de Johannes Gutenberg la Mainz a fost Biblia (cu 42 de rînduri), lucrare la care se pare că a lucrat vreme de trei ani, între anii 1452 şi 1455; trebuie însă menţionat că înaintea acestei bijuterii au mai fost tipărite şi alte lucrări de mică importanţă, printre care şi un „Kalender” în anul 1444. În atelierele medievale, pe lîngă tipografii (Typographus), care aşezau în presă formele culese şi punea cerneală deasupra lor, se mai găseau cîte un fusor literarius care turna literele cu minuţiozitate, un adumbrator care reproducea sensibil liniile gravurii pentru cartea cu ilustraţii şi un illuminator imaginum care colora ilustraţiile proaspăt imprimate în coală[5].

În ţara noastră primele tipografii au început să funcţioneze în anul 1508, anul editării la Mănăstirea Dealu a unui Liturghier, la iniţiativa voievodului Radu Cel Mare (1495-1508). Tipograful acestui Liturgher a fost Macarie, călugăr care lucrase la Veneţia în perioada incunabulară, de unde adusese şi literele chirilice pentru tipografia de la Dealu. Menţionăm că după Cracovia şi Veneţia, tipografia de la Dealu a fost cea de-a treia tipografie din Europa ce a folosit caractere chirilice. De asemenea, foarte mulţi români au contribuit prin priceperea lor la crearea acelor bijuterii ale tiparului occidental numite incunabule. În special românii din Transilvania sunt menţionaţi în diferite lucrări ca maeştri tipografi. Este vorba de Thoma Septemcastrensis de Civitate Hermani (Toma Transilvăneanul din Cetatea Sibiului), menţionat pe două cărţi tipărite la Mantua în anii 1470 şi 1473, precum şi pe una tipărită la Modena în anul 1481. Bernard din Dacia apare pe un volum editat la Napoli. Andrei Corbul din Braşov (Andreas de Corona sau Corvus), împreună cu Martin Bârseanul (Martinus Bruciensis de Szeioino), meşter tipograf din Codlea (Ţara Bârsei) apar ca editori ai unui incunabul din Brünn[6], numit Breviarul Olomucense, ce a fost tipărit la Veneţia în anul 1484[7]. Aceasta dovedeşte pregătirea foarte bună pe care au avut-o românii în utilizarea noii invenţii.

Primul tipograf al Angliei – pe nume William Caxton - a descris în termeni foarte plastici noul meşteşug care se născuse cu doar 20 de ani mai înainte: „Pana mea s-a uzat de atîtea transcrieri, mîna mi-a obosit şi tremură, ochii mi-s extenuaţi, tot uitîndu-mă la hîrtia albă. Puterea mea de concentrare nu mai e aceeaşi, gustul de a munci nu mai e atît de proaspăt şi de viu ca mai înainte, ele slăbesc continuu, căci bătrîneţea se furişează tot mai mult şi trupul mi se şubrezeşte. Iată de ce, cu un suprem efort, şi cu cheltuieli mari pentru punga mea, m-am familiarizat cu această muncă şi am învăţat-o pentru a tipări pomenita carte în chipul şi felul în care o vedeţi aici. Nu e scrisă cu pană şi cerneală, ca cele de pînă acum.”[8] William Caxton a trăit între anii 1422-1491. Originar din ţinutul Kent, s-a ocupat iniţial cu negustoria de pînzeturi, dar cu ocazia unei deplasări la Kőln cumpără de acolo o instalaţie de tipărit pe care o duce la Bruges. Prima carte în limba engleză a tipărit-o la Bruges în anul 1475. (The Recuyell of the Histoyes of Troye). Abia în 1476 a înfiinţat prima tiparniţă în Anglia, unde devine primul editor al „Povestirilor din Canterbury”, scrise de Geoffrey Chaucer. Tot în Anglia a luat fiinţă prima editură din lume, Oxford University Press, în anul 1478. Aceasta a fost înfiinţată de un tipograf din Köln: Theodorie Rood.

Anii următori au adus noi tipărituri, atît în Germania, la Mainz, unde mai mulţi meşteri începuseră să tipărească Biblii, calendare, cărţi cu subiecte religioase sau profane. Peter Schőffer a tipărit la Mainz, în anul 1457 Psaltirea care poartă numele oraşului; acelaşi, în asociaţie cu Johann Fust tipăreşte în anul 1459, Psaltirea congregaţiei de la Bursfeld.

Un nou elogiu adus tiparului se va produce în 1460, în lucrarea Catholicon scrisă de Johannes Balbus: „Sub ocrotirea Celui-de-Sus la al cărui semn limbile nevîrstnicilor încep să vorbească şi care, adeseori, dezvăluie celor umili ceea ce tăinuieşte înţelepţilor, a fost tipărită şi isprăvită această carte remarcabilă, Catholicon, în măreţul oraş Mainz, aparţinînd renumitei naţiuni germane şi pe care bunătatea lui Dumnezeu a găsit-o demnă, înaintea tuturor celorlalte naţiuni de pe pămînt, s-o distingă în chip cu totul aparte, printr-un atît de înalt spirit luminos şi har dumnezeiesc¸în anul 1460 al devenirii omului – fără ajutorul vreunei trestii, al vreunui calam sau al vreunei pene, mulţămită mai curînd unei minunate munci în comun, legături şi potriviri de poansoane şi forme.”[9]

Joachim Du Bellay a numit noua invenţie ca fiind „a zecea muză”, iar Henri Estienne, într-o lucrare apărută în anul 1569 – Artis Typographiae Querimonia”- spune că : „Această artă, dacă nu cea mai nobilă dintre toate, este cel puţin cea mai utilă, deoarece ea serveşte, rodeşte, şi propagă toate ştiinţele şi artele.”. Rabelais o consideră „o invenţie divină”, iar Nicolaus Cusanus „haec sancta ars” – o artă sfîntă.

Nu toţi cărturarii vremii au fost atît de entuziaşti de inventarea tiparului. Johann Heidenberg (Trithemius; 1462-1516), călugăr benedictin care avea să scrie prima bibliografie ecleziastică, tipărită în anul 1494: „Liber de scriptoribus ecclesiasticis”; aceasta îi va crea autorului faima de „părinte al bibliografiei”. Trithemius susţine teza superiorităţii manuscrisului asupra tiparului[10]. În lucrarea sa „De Laude Scripturorum”, argumentele de care se foloseşte Trithemius sunt următoarele: a) textul scris de mînă asigură posteritate autorului; b) textul manuscris este mai rezistent decît textul tipărit; c) nimeni nu poate cumpăra toate cărţile tipărite.

Producerea hîrtiei a devenit o industrie la mijlocul secolului al XV-lea. „Perfecţionarea morilor de apă, unde mişcarea circulară a roţii este transformată în mişcare verticală a ciocanelor, folosirea pe scară largă a pînzei şi a culturilor de in şi cînepă, erau condiţiile necesare pentru dezvoltarea industriilor de hîrtie ale Europei”, scrie Albert Flocon, în lucrarea sa „Universul cărţilor”[11]. Astfel, industria hîrtiei depindea într-un mod hotărîtor de colectarea şi comerţul de cîrpe vechi, ce constituiau materie primă în cursul secolului al XV-lea.

Cîrpele erau triate, rupte în bucăti de mici dimensiuni şi supuse unei fermentaţii pentru eliminarea grăsimilor. Apoi, erau zdrobite în butoaie cu apă şi săpun, urmărindu-se dizolvarea lor completă într-o pastă de celuloză. Această pastă era pusă într-o cadă, unde se introducea forma – constituită dintr-o reţea deasă din fire de aramă. Această sită avea rolul de a reţine pasta, pe care lucrătorii o întindeau uniform, obţinînd foaia de hîrtie. Acestea erau stivuite în forme, pentru a li se da mai multă consistenţă, şi erau uscate.

Răspîndirea artei tipografice s-a produs cu multă rapiditate. La Mainz, Johann Fust şi Peter Schőffer, la Nürnberg, Anton Koberger şi-au creat adevărate şcoli de tipografie, unde lucrau nenumărate calfe. De altfel, ultimul avea şi cea mai mare tipografie din epocă, cu 24 de prese. În Elveţia, cel mai mare atelier tipografic din secolul al XV-lea a aparţinut lui Johannes Amerbach la Basel. Primul tipograf care a redus dimensiunile formatului de carte a fost şi unul dintre cei mai activi tipografi ai incunabulelor: este vorba de Aldus Manutius din Veneţia (1449-1514) – supranumit şi „cel Bătrîn” - care în anul 1501 a creat prima carte cu un format mult mai redus[12]. De altfel Aldus Manutius a fost declarat „bonarum litterarum vindicator”, apreciere făcută de Erasmus din Rotterdam într-una din epistolele sale. În Köln, unul dintre cei mai activi tipografi a fost Ulrich Zell, născut în Hanau, student în anul 1464 şi care va edita pînă în anul 1502 circa 200 de titluri[13].

În lucrarea sa „Lecturi şi cititori în Franţa Vechiului Regim”[14], Roger Chartier a apreciat că primele zece centre tipografice din Europa în perioada anilor 1450-1500 au fost, în ordine: Veneţia – cu 3754 ediţii, Paris – cu 2254 ediţii, Roma – cu 1613 ediţii; Kőln – cu 1304 ediţii; Strassburg, Milano, Lyon, Augsburg, Florenţa şi Leipzig. Aşadar, primele zece centre au fost în Franţa, Italia şi Germania, dar incunabule s-au tipărit şi în Ţările de Jos, Polonia (începînd din anul 1477), Spania. Dintre acestea, majoritatea tipăriturilor au avut un caracter religios.

Prima catalogare a incunabulelor aparţine lui Johannes Saubertus, care în anul 1643 a publicat o listă cronologică a cărţilor din Biblioteca de Stat din Nűrnberg. Zece ani mai tîrziu, Philippe Labbe a descris cărţile din secolul al XV-lea existente în Biblioteca Regală din Paris. Dar cea mai completă catalogare a acestor cărţi, catalogare apărută în cursul secolului al XVII-lea a fost efectuată de un olandez, Cornelius van Beughem, care a publicat la Amsterdam în anul 1688 o deosebit de interesantă lucrare, astăzi aflată la Oxford Library intitulată „Incunabula typographiae sive catalogus librorum scriptorumque proximis ab inventione typographiae annis usque ad annum Christi MD inclusive in quavis lingua editorum” (Incunabulele tipografiei sau catalogul cărţilor şi scriitorilor editaţi în orice limbă de la inventarea tiparului pînă la anul de la Christos 1500 inclusiv). Secolul următor a adus un catalog mult mai complet, în cinci volume tipărit de Georg Wolfgang Panzer la Nürnberg în perioada anilor 1793-1797. Acesta a purtat titlul: „Annales Typographiei ac Artis Inventae Origine ad Annum MD”.

Anul 1904 înseamnă anul creării, în Germania, a primei comisii însărcinate cu redactarea Catalogului Colectiv al Incunabulelor (Gesamtkatalog der Wiegendrucke). Acest catalog, datorită sistemului său de editare în fascicole, este în continuă dezvoltare, dar datorită sistemului de redactare (în prezent cuprinde peste 14. 000 de ediţii). British Library a publicat în anul 1996 „The Illustrated Incunabula Short-Title Catalogue on CD-ROM.” Acesta, conţine 28. 000 de ediţii în circa 500.000 exemplare.

Datele cantitative nu au însă nici o relevanţă, cunoscîndu-se faptul – după unele aprecieri - că în perioada anilor 1450 şi 1500 au fost tipărite un număr aproximativ de 2 milioane exemplare, în peste 35.000 ediţii, considerate ulterior incunabule[15].

În ţara noastră, în paralel cu activitatea tipografică, se dezvoltă bibliotecile, deţinătoare ale tezaurelor scrise de cei învăţaţi. Primele biblioteci care au luat naştere pe teritoriul de azi al României s-au constituit pe lîngă mănăstiri sau biserici care erau în secolele XIV şi XV focare de iradiere spirituală. Astfel, e cunoscut cazul călugărului Nicodim (cca 1340-1406), care a întemeiat mănăstirile de la Vodiţa, Tismana, Prislop, unde a copiat şi miniat Tetraevanghelel slavon, cel mai vechi manuscris avînd o dată certă, ce s-a păstrat. Acest lucru poate presupune şi existenţa unor biblioteci în aceste mănăstiri. Primele semne ale unei colecţionări de carte apar la sfîrşitul secolului al XII-lea, în Transilvania, în cadrul mănăstirii cisterciene de la Igriş, aflată la est de Cenad[16]. De altfel, în aceeaşi zonă, toate bisericile de rit romano-catolic, evanghelic sau luteran deţineau începînd din secolul al XV-lea fonduri de cărţi, care ulterior au constituit minunate biblioteci publice. Acestea s-au constituit în primul rînd pe lîngă bisericile romano-catolice, luterane sau calvine care erau în strînse legături culturale, spirituale, sociale cu bisericile similare din restul ţărilor din centrul şi vestul Europei. Astfel, au luat naştere bibliotecile de la Şumuleu-Ciuc, Oradea, Arad, Tîrgu-Mureş. În Ţara Românească, mănăstirile de la Dealu, Hurezi, Cozia deţineau bogate biblioteci; la fel în Moldova, la Trei Ierarhi, Agapia, Neamţ (una dintre cele mai mari biblioteci din Răsăritul ortodox), Moldoviţa. Biblioteca de la Mănăstirea Neamţ a fost atestată la începutul secolului al XV-lea, crescînd considerabil pînă în anul 1862, cînd a fost distrusă parţial de un incendiu.

În domeniul cercetării şi catalogării incunabulelor din colecţiile particulare, începutul a fost făcut de cercetătorul sibian Friedrich Müller. Acesta a catalogat exemplarele aflate în Capela Evanghelică, unde a fost găsit un incunabul datînd din anul 1469[17]. Pentru Muzeul Bruckenthal, catalogul editat iniţial de Lorenz Sievert a înregistrat 74 de ediţii.În zilele noastre, catalogul Bruckenthal a fost realizat de Veturia Jugăreanu în anul 1969.

Pentru Biblioteca Batthyaneum din Alba-Iulia, bibliologul Varju Elemer a realizat încă din perioada anilor 1899-1901 un catalog al incunabulelor.

Trebuie menţionată personalitatea cercetătorului Constantin I. Karadja, care a fost primul român care a lucrat în redacţia ştiinţifică Gesamtkatalog der Wiegendrucke din Berlin, redacţie condusă – între cele două războaie mondiale - de Konrad Haebler. De asemenea, Constantin Karadja a fost posesorul unor incunabule de o deosebită valoare artistică si documentară, incunabule din care o parte au intrat în fondurile Bibliotecii Centrale de Stat, astăzi Biblioteca Naţională a României.

Mai mulţi cercetători români ai istoriei tiparului s-au ocupat de prezenţa incunabulelor în bibliotecile din ţara noastră. Printre aceştia, enumerăm pe: Livia Bacâru[18], Pavel Binder[19], Gheorghe Buluţă, Ioachim Crăciun[20], Elena Mosora şi Doina Hanga [21], Dan Simonescu[22], Elena-Maria Schatz. La ora aceasta, Biblioteca Batthyaneum deţine 562 incunabule, Bruckenthal 362 de incunabule, Biblioteca Academiei Române 71 de incunabule, Biblioteca Centrală Universitară din Cluj-Napoca 85 de incunabule (plus încă unul la Biblioteca Universitară „Lucian Blaga”) Biblioteca Naţională a României 142 de incunabule, Muzeul Secuiesc al Ciucului 112, şi Biblioteca Documentară a Muzeului Orăşenesc din Aiud 23 de incunabule. Alte incunabule se găsesc la Biblioteca Centrală Universitară din Bucureşti (7 exemplare), la bibliotecile din Galaţi, Tulcea, Iaşi, Odorheiu-Secuiesc, Constanţa, etc. Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta-de Sus deţine 4 incunabule. În total, în România au fost luate în evidenţă un număr de 1348 de incunabule, în peste 1640 de exemplare[23], ceea ce reprezintă un tezaur de nepreţuit. Nu amintim şi pierderea unui număr de 6 incunabule din colecţiile B.C.U., cu ocazia Revoluţiei din Decembrie ’89.

Prezentarea noastră va începe cu cea mai mare bibliotecă din ţară, Biblioteca Naţională, va continua cu Biblioteca Academiei şi cu cea mai veche bibliotecă publică din Transilvania, Biblioteca Bruckenthal. În alte capitole separate vom aduna datele despre incunabulele deţinute de alte biblioteci importante din România, între care se detaşează Biblioteca Batthyaneum din Alba-Iulia, dar şi Biblioteca Teleki-Bolyai din Tîrgu-Mureş sau Biblioteca Centrală Universitară din Cluj-Napoca, Biblioteca Judeţeană din Arad, Biblioteca Documentară a Muzeului Orăşenesc din Aiud, Biblioteca Academiei Române, filiala Cluj-Napoca, dar şi parohii romano-catolice şi evanghelice sau colecţii particulare.

Lucrarea îşi propune să prezinte într-o manieră succintă incunabulele existente în bibliotecile din România. Prezentarea o vom face în ordinea alfabetică a autorilor, şi vom insista asupra lucrărilor care au rămas în istoria culturală a omenirii, dar şi asupra unor autori care sunt mult mai puţin cunoscuţi, deşi lucrările lor au avut un deosebit impact în epocă.

Marius Ionescu - lucrare in pregatire pentru tipar

---

[1] Elena Maria-Schatz – Date referitoare la Catalogul Colectiv al Incunabulelor din România, în Revista Română de istorie a cărţii, an I, no. 1, 2004, pag. 63.

[2] Virgil Olteanu – Din istoria şi arta cărţii. Lexicon , Bucureşti: ed. Enciclopedică, 1992, pag. 197

[3] Nicolae Busuioc – Semnele înţelepciunii. O istorie estetică a cărţii, Iaşi: ed. Sagittarius Libris, p. 51

[4] Elisabeth Geck – Gutenberg şi arta tiparului, Bucureşti: Meridiane, 1979, pag. 49

[5] *** - Biblioteca Bucureştilor, no. 8, august 2004, pp. 31, 33

[6] Ibidem, pag. 15

[7] Gh. Buluţă – Civilizaţia bibliotecii, Bucureşti: Ed. Enciclopedică, 1998, pp. 141-142.

[8] Apud Gh. Buluţă – op. cit., pag. 51

[9] Apud Elisabeth Geck – op. cit., pag. 57

[10] Adrian Marino - Biografia ideii de literatură, vol. I, Cluj-Napoca: Dacia, 1991, p. 162

[11] Albert Flocon – Universul cărţilor, Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976, pag. 148

[12] Virgil Olteanu – Op.cit., pag. 159

[13] *** - Valori bibliofile în colecţia de carte rară a Bibliotecii „A.D.Xenopol”, Arad, 2005, pag. 3

[14] Roger Chartier – Lecturi şi cititori în Franţa Vechiului Regim, Bucureşti: Meridiane, 1997, pag. 158.

[15] Elena Maria Schatz, în op. cit., pag. 64

[16] Gh. Buluţă – Scurtă istorie a bibliotecilor din România, Bucureşti: Editura Enciclopedică, 2005.

[17] Dan Simonescu, Gh. Buluţă – op. cit., pag. 15

[18] Livia Bacâru – Catalogul incunabulelor , Bucureşti: Biblioteca Academiei Române, 1970

[19] Pavel Binder – Incunabulele păstrate în bibliotecile documentare din sud-estul Transilvaniei, exclusiv Biblioteca Bruckenthal, în Studii şi cercetări de bibliologie, XII, 1972

[20] Ioachim Crăciun – Incunabule şi cărţi rare tipărite în Apus (1482-1600) de autori şi tipografi de pe teritoriul ţării noastre, în Studia Bibliologica, III, 1969

[21] Elena Mosora, Doina Hanga – Biblioteca Centrală Universitară Cluj-Napoca, Catalogul incunabulelor, Cluj-Napoca: Dacia, 1979

[22] Dan Simonescu – Incunabula in Romania, în The Book Collector, 25, 1976.

[23] Datele privind numărul incunabulelor în colecţiile din România sunt preluate în anul 2006 de pe site-ul CIMEC, www.cimec.ro