În Albania vor fi beatificaţi treizeci şi opt de martiri ai persecuţiei comuniste

[altmariustotal catolic]

Revanşa istoriei

De Giovangiuseppe Califano

Postulator general al Fraţilor Minori

Cei treizeci şi opt de martiri albanezi n-au fost înfrânţi de istorie şi astăzi sunt proclamaţi chiar învingători în faţa poporului lor şi drumuri noi şi orizonturi de speranţă. Iată cheia de lectură a beatificării monseniorului Vinçenc Prennushi, frate minor şi arhiepiscop de Durazzo, şi a celor treizeci şi şapte de însoţitori martiri din Albania. Este un eveniment care, în optica credinţei, constituie sigiliul persecuţiei dureroase pe care Ţara Vulturilor avea s-o îndure în secolul al XX-lea, timp de aproape cincizeci de ani, din cauza regimului comunist. Cel care va prezida ritul de beatificare, sâmbătă 5 noiembrie la Scutari, va fi cardinalul Angelo Amato, prefect al Congregaţiei Cauzelor Sfinţilor, reprezentându-l pe Papa Francisc.

La 4 noiembrie 1990, cu celebrarea liturghiei la cimitirul din Scutari, Biserica din Albania ieşea din catacombe şi relua mărturisirea publică a credinţei după anii lungi ai tăcerii dureroase. Amintirea vie relatată de protagonişti şi adevărul incontestabil al documentelor găsite, au aruncat lumină asupra evenimentelor a căror victimă a fost Biserica.

În acest climat s-a format exigenţa de a cinsti amintirea celor care au fost ucişi in odium fidei şi de a demara cauza de beatificare în vederea recunoaşterii martiriului lor. Conferinţa Episcopală Albaneză, la 25 aprilie 2002, s-a constituit parte reclamantă a unui grup de treizeci şi opt de slujitori ai lui Dumnezeu. Lista cuprinde doi episcopi, douăzeci şi unu de preoţi, zece călugări (trei iezuiţi şi şapte franciscani), patru laici şi un seminarist.

Opţiunea de a da titlul cauzei unui arhiepiscop mitropolit este menită să sublinieze dimensiunea corală a martiriului Bisericii albaneze, din care cei treizeci şi opt de martiri constituie o porţiune semnificativă faţă de un număr mai mare de victime.

Şi astfel monseniorul Vinçenc Prennushi (1885.1949), deşi în ordine cronologică nefiind primul care şi-a dat viaţa pentru Cristos, a fost pus în mod ideal la conducerea grupului martirilor din cauza demnităţii sale ecleziastice de arhiepiscop şi de primat al Albaniei. De două ori ministru provincial al fraţilor minori, a fost ales episcop de Sappa în 1936. Transferat în 1940 la sediul din Durazzo, din 1943 a fost şi administrator apostolic al Albaniei de Sud. Prennushi reprezenta, aşadar, în acel moment autoritatea maximă a Bisericii catolice din Albania. Capturarea sa şi condamnarea sa erau esenţiale în strategia de atac la adresa catolicismului din partea regimului comunist, cu atât mai mult că, împreună cu monseniorul Frano Gijni s-a opus oricărei tentative de a naţionaliza Biserica, dezlipind-o de Roma. Arestat şi închis la Durazzo la 19 mai 1947, monseniorul Prennushi a fost condamnat la douăzeci de ani de detenţie. Şi în celulă a continuat să exercite caritatea. A murit la 19 martie 1949 în închisoarea din Durazzo datorită maltratărilor şi a torturilor.

Monsenuiorul Gjini, celălalt episcop din lista celor treizeci şi opt de martiri, a trimis o scrisoare primului ministru Enver Hoxha şi tuturor ambasadelor de la Tirana pentru a protesta împotriva politicii antireligioase a guvernului. A îndurat condamnarea la moarte prin împuşcare la Scutari la 11 martie 1948, împreună cu călugării franciscani Çiprian Nika şi Mati Prendushi. Pretextul pentru capturarea franciscanilor a fost acuza falsă că au ascuns arme în bisericile lor.

Actele celor treizeci şi opt de martiri se succed din 1945 până în 1974 cu episoade de cruzime. Cronologic vorbind, persecuţia a lovit într-un prim moment personalităţile cele mai de vază din lumea catolică. Eliminându-i fizic se intenţiona să se dea o lovitură dură. Dar toţi au acceptat în mod exemplar condamnarea lor nedreaptă: au primit orice suferinţă cu spirit de răbdare, forţă şi credinţă autentică. În momentul morţii au avut pe buze cuvinte de iertare pentru persecutori şi de încredinţare lui Dumnezeu.

Printre noii martiri există şi o femeie: Marije Tuci, o tânără învăţătoare, a fost arestată pentru că aspira la viaţa călugărească printre surorile franciscane ale stigmatelor. Condamnată la trei ani de detenţie, a murit în închisoare la Scutari la 24 octombrie 1950 datorită maltratărilor îndurate, şi pentru că a refuzat propunerile unui călău al său. De aceea martiriul său trebuie înscris şi în voinţa sa de a apăra curăţia de violenţa celui care dispreţuia în ea hotărârea de a-şi consacra fecioria sa Domnului.

Cei care au împuşcaţi mai întâi, în martie 1945, sunt părintele Lazër Shantoja şi Ndre Zadeja. Apoi a venit rândul iezuiţilor Giovanni Fausti şi Daniel Dajani, fratelui minor Gjon Shllakum, seminaristului Marc Çuni şi lacilor Ghelosh Lulashi şi Qerim Sadiku, care era căsătorit.

Pentru a completa numărul celor care au îndurat condamnarea prin împuşcare în diferite momente se numără părintele Alfons Tracki, Frano Mirakaj, laic şi tată de familie, părintele Jozef Marxen, părintele Luigj Prendushi, părintele Dedë Malaj, părintele Anton Zogaj, părintele Dedë Malaj, părintele Marin Shkurti, părintele Shtjefën Kurti e părintele Mikel Beltoja.

În schimb, au murit sub torturi sau ca urmare a maltratărilor fraţii minori Bernardin Palaj şi Serafin Koda, iezuitul Gjon Pantalja, părintele Mark Xhani (Gjani), părintele Dedë Plani, părintele Ejëll Deda, părintele Anton Muzaj, părintele Pjetër Çuni, părintele Lek (Aleksandër) Sirdani, părintele Josif Papamihali, părintele Jak Bushati, fratele minor Gaspër Suma, părintele Jul Bonati şi părintele Ndoc Suma.

Şi nu lipsesc cei care au calificat martiriul lor in odium fidei cu o altă prerogativă virtuoasă: fratele minor Karl Serreqi a fost arestat în timpul exercitării depline a slujirii sale pastorale pentru că n-a voit să reveleze conţinutul spovezii primite de la un om aflat la sfârşitul vieţii, rănit de poliţia comunistă în timpul unor împuşcături. Pentru aceasta a fost supus la torturi şi condamnat la închisoare pe viaţă şi la muncă silnică. A murit în închisoarea din Burrel, din cauza regimului foarte dur de viaţă, la 4 aprilie 1954.

(După L'Osservatore Romano, 5 noiembrie 2016)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu